Ion Dumeniuk şi limba română

Rândurile de mai jos adună gândurile și sentimentele trăite alături de omul care mi-a marcat destinul. Deși am lucrat împreună mai puțin de doi ani, Ion Dumenuik, primul redactor-șef al revistei „Limba Română”, a lăsat amprente de neșters în conștiința mea. Distinsul profesor continuă să fie, și după un sfert de secol de la trecerea lui la cele veșnice, pentru colegii de muncă, pentru cei care l-au cunoscut în calitate de lingvist, om de stat și publicist, model inconfundabil de militant pentru emanciparea românilor basarabeni.

Ucrainean / rutean de origine, Ion Dumeniuk a avut, în cel mai spectaculos mod, o relaţie aparte cu mișcarea națională din Basarabia sfârșitului de secol trecut, implicit cu procesul de salvgardare a limbii române. Această relaţie a depăşit, fireşte, obligaţiunile morale și profesionale de cadru didactic şi de om al ştiinţei. E cunoscut faptul că Ion Dumeniuk a fost un lingvist dedicat meseriei: era competent, bine documentat în diverse domenii ale limbii române, cum se poate deduce din textele sale ştiinţifice şi publicistice, dar excela şi prin atitudinea ieşită din comun faţă de ceea ce numim „tezaurul spiritual al neamului” – limba română. Acest rar sentiment de autentic, neordinar, sincer patriotism românesc a fost una dintre calităţile de bază, definitorii ale ucraineanului Ion Dumeniuk. Mai avea Domnia Sa o trăsătură distinctivă, de asemenea rarisimă pentru intelectualitatea de la noi: era un om de caracter, de mare caracter. Avea curajul să spună lucrurilor pe nume, indiferent de persoana vizată, era în toate împrejurările corect, intransigent, necruţător cu cei nedrepți, cu falşii patrioți, autori de discursuri înflăcărate din stirpea personajelor lui Caragiale. Îi detesta pe aceşti indivizi, mari la vorbă şi invizibili la faptă. Mi-a mărturisit în câteva rânduri că intenționa să publice un jurnal, în care să spună adevărul despre cei implicaţi în mişcarea de eliberare naţională. „N-am să iert pe nimeni, sublinia Dumeniuk, aş vrea să fie cunoscut adevărul, inclusiv şi despre unii colegi-profesori universitari, care ezitau să răspundă cu promptitudine şi curaj la «comandamentele timpului». Aceasta reclama implicare, risc, fermitate în acţiuni şi în manifestarea convingerilor. Or, atunci, în anii 1988-1990, nu era simplu (dar parcă acum e altfel?) să-ţi păstrezi imaculată imaginea şi credibilitatea de „înaintemergător”, deoarece prea adesea îţi erau întinse capcane compromiţătoare. Ion Dumeniuk a avut integritatea şi forţa morală de a lupta cu inerţia, cu pasivitatea şi, desigur, cu mentalitatea bolşevică, antinaţională, existentă până și după declararea independenţei Republicii Moldova. Oare întâmplător noua formațiune statală este unica din vechiul spaţiu sovietic cu o legislaţie lingvistică elaborată (de altminteri şi cu participarea lui Ion Dumeniuk!) în condiţiile fostului imperiu, legislaţie permisivă la multe capitole esenţiale pentru revigorarea limbii oficiale, dar care nu a fost încă modificată și ajustată la noile condiții social-politice survenite în spațiul dintre Prut și Nistru după 1991. Unde ne sunt aleşii poporului, unde ne sunt cei care ar trebui să susţină şi să promoveze limba română?

Ion Dumeniuk a fost un om modest, chiar foarte modest. Nu afişa această calitate, ea se manifesta firesc. M-am convins de atâtea ori că nu-i plăcea să se remarce. Ironiza pe seama „patrioţilor” noştri care „vânau” întrunirile, mitingurile, adunările naţionale sau alte acţiuni considerate prilejuri potrivite pentru a rosti o cuvântare, a lansa un apel, pentru a-şi etala „aderenţa”. Nu-i plăcea să pozeze, nici la propriu şi nici la figurat; în faţa aparatului de fotografiat îl copleşea o timiditate inexplicabilă. Dacă analizezi pozele ce înveşnicesc chipul lui Ion Dumeniuk, constaţi că este surprins, în majoritatea lor, într-o stare sufletească oarecum jenantă. Priveşte fie „pozând ca pentru acte”, având un anumit disconfort, fie, foarte adesea, cu ochii coborâţi în... interiorul său. Este tulburătoare în sensul acesta Poza cu Ştefan cel Mare, cum am numit-o ulterior. Respectiva fotografie îmi readuce în memorie un lanţ întreg de înduioşătoare clipe trăite la revista „Moldova”, altădată o publicație de prestigiu, cu un excelent colectiv de colaboratori.

La „Moldova” Ion Dumeniuk a publicat mai rar, deoarece revista apărea o dată pe lună. El însă era un colaborator foarte activ, în special al ziarului „Învăţământul public”, reacţionând prompt, în mod competent la materialele ce puneau la îndoială necesitatea revenirii la alfabetul latin și atribuirii statalităţii limbii noastre etc. Bătăioasele articole scrise de Ion Dumeniuk, la fel ca şi cele semnate împreună cu profesorul Nicolae Mătcaș, mai târziu Ministru al Științei și Învățământului, erau tipărite, de obicei, în „Învăţământul public”, ziar care a găzduit și a mediatizat, primul, apelul celor 66 de reprezentanţi ai ştiinţei, culturii şi literaturii noastre, apel care milita, între altele, pentru oficializarea limbii române, revenirea la alfabetul latin, recunoaşterea identităţii moldo-române etc. Ulterior, magistralele articole ale lui Ion Dumeniuk şi Nicolae Mătcaş au fost incluse în volumul Coloana infinită a graiului matern, o carte în care se zbat tumultuos inimile a doi neînvinşi români.

Să revenim însă la Poza cu Ştefan cel Mare, făcută, mi se pare, în toamna anului ’88. Ion Dumeniuk venise la revista „Moldova”, în biroul 524, după o ședință de guvern. Fiind membru al comisiei interdepartamentale responsabilă de elaborarea Legislaţiei lingvistice, ne informa despre ce mai „urzeşte sus” guvernarea, cum evoluează pregătirile Legislației lingvistice. Un grup de lingviști, scriitori, ziariști coordonam, din proprie inițiativă, activitățile de moment, hotărând cum să procedăm pentru a anticipa și contracara uneltirile mancurţilor, şovinilor etc. Întrevederile ne îmbărbătau reciproc. Trebuie să amintesc că în acea perioadă, la revista „Moldova”, eram responsabil de rubrica Diploma noastră de noblețe, dedicată problemelor strigente ale limbii române. În ziua respectivă, în biroul nostru se mai aflau scriitorii Alexandru Gromov, profesorul Nicolae Mătcaş, publiciştii Emil Mândâcanu şi Constantin Tănase, fotograful Tudor Iovu şi alţii. Cineva i-a propus lui Tudor să ne facă o poză cu Ion Dumeniuk. Profesorul, fireşte, nu a acceptat să fie fotografiat, argumentând că nu e tocmai momentul potrivit pentru această îndeletnicire. Atunci m-am adresat fostului meu profesor, întrebându-l: „Nici cu Ştefan cel Mare nu doriţi să pozaţi?”. I-am arătat cu privirea afişul ce trona deasupra mesei mele de scris. Pe afişul cu chipul voievodului erau aplicate diverse decupări din ziare şi reviste. La loc de frunte se afla tricolorul, neaprobat încă oficial, dar care fâlfâia deja pe străzile Chişinăului, titlul poeziei Limba noastră cea română de Grigore Vieru, chipul lui Eminescu ş. a. Se distingea şi rubrica „Moldovei” Diploma noastră de nobleţe cu citatul eminescian: „Da, de la Roma venim, scumpi şi iubiţi compatrioţi – din Dacia Traiană. Se cam ştersese diploma noastră de nobleţe, limba, însă am transcris-o, – DIN BUCHIILE VOASTRE GHEBOŞITE DE BĂTRÂNEȚE (sintagma subliniată era omisă spre a nu supăra adversarii), în literele de aur ale limbilor surori”. Textul exprima starea noastră de spirit, deoarece aşteptam cu înfrigurare să intre în casele basarabenilor crinii latini, cum avea să le spună Grigore Vieru. lon Dumeniuk a analizat meticulos afişul, aşa cum îi era firea, a rostit, ca pentru sine, un „Da!” abia auzit și care însemna că acceptă provocarea. Aşa a rămas imaginea lui din această lume: cu ochii plecaţi, îngândurat, cu o expresie a feţei care ar trăda parcă un scepticism ușor perceptibil. Este totuşi senin şi calm, iradiind siguranţă. Anume aşa l-am cunoscut mai târziu noi, cei care am lucrat la revista „Limba Română”, precum şi la Departamentul de stat al limbilor.

...Afişul respectiv a mai incitat interesul unui alt om de cultură, ilustrul regizor bucureştean Ion Popescu-Gopo, care ne-a vizitat redacţia. Observând-ul, Gopo m-a rugat să i-l donez pentru faimoasa lui colecţie. „Aş vrea să cunoască şi Bucureştiul adevărata voastră inimă”, insista fratele nostru de peste Prut. Nu m-am lăsat înduplecat şi îmi pare rău. Nu zăbavă, Ion Popescu-Gopo, care avea un sentiment aparte pentru noi, basarabenii, a plecat la cele veşnice – inima i-a jucat festa ca, de altfel, şi lui Ion Dumeniuk, peste câțiva ani, iar afişul a ars în timpul incendiului declanşat la etajul 5 al Casei Presei de către forţe obscure, rămase neidentificate şi azi.

Acolo, la Casa Presei, a fost pusă la cale şi fondarea revistei ,,Limba Română”. Într-o zi, favorabilă pentru destinul meu, m-a vizitat profesorul Ion Dumeniuk (lucram deja la „Învăţământul public”) și m-a informat că foarte curând la Chişinău va apărea o nouă revistă, anume „Limba Română”, a Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului. Mi-a mărturisit discret că Domnia Sa va fi numit redactor-şef şi că, împreună cu ministrul Nicolae Mătcaş, au decis să-mi propună funcţia de redactor-şef adjunct. „O revistă „Limba Română” apare şi la Bucureşti!”, am replicat eu. „Noi, a precizat viitorul redactor-şef, vom face o altfel de publicaţie. Una utilă pentru învăţământ, dar şi pentru toţi basarabenii”. Propunerea mi s-a părut tentantă. Intuiam că „Limba Română” va fi un proiect de viitor, inconfundabil ca misiune, într-un spaţiu al marilor şi îndelungatelor nedreptăţi sociale, politice şi spirituale, în care adevărul a fost mutilat.

Retrospectiv, meditând la cei peste 25 de ani de muncă la revista „Limba Română”, constat că cea mai frumoasă, mai solară perioadă pentru mine a fost când în fruntea revistei s-a aflat regretatul profesor Ion Dumeniuk, pavăză pentru mine și pentru întreaga redacție. Având mai multe funcţii (profesor, apoi director general al Departamentului de stat al limbilor, membru al Guvernului), mi-a încredinţat din start întregul proces de organizare a activităţii redacţiei. Îndeplineam această obligaţiune cu multă responsabilitate, inspiraţie şi dăruire, pentru că ştiam: începutul bun e temelia unei construcţii durabile. Atunci, alături de Ion Dumeniuk, am înţeles că a fi în fotoliul de şef înseamnă a trăi împreună cu echipa bucuriile şi necazurile, înseamnă să manifeşti maximă conştiinciozitate în orice situaţie.

De la profesorul Ion Dumeniuk, ucrainean, dar mai român în cuget, simţire şi, mai ales, în acţiuni decât mulţi dintre patrioţii noştri „de serviciu”, am învăţat îndărătnicia de a persevera în tot ce faci şi că în viaţă rentează nu vorbele mari, ci faptele, oricât de mici ar fi. Ion Dumeniuk aprecia omul sincer şi muncitor, trata cu ironie şi sarcasm „liderii” ce îşi pardoseau drumul spre putere prin cuvântări măiestrit meşteşugite, machiavelice, după care se ascundea interesul personal sau de grup. Detesta optimismul exagerat, caracteristic unor acţiuni culturale de la începutul anilor ’90 (dar şi după), considera că au efect minim şi că sunt contraproductive multele, dar adesea plicticoasele, banalele, insipidele manifestaţii de sărbătorire a Limbii Române pe 31 august (ziua adoptării Legislaţiei lingvistice în Republica Moldova, legislaţie neglijată şi sabotată de guvernanţii de atunci şi, precum s-a dovedit ulterior, în toţi anii îndelungatei tranziţii). Or, problemele grave, profunde şi multiple de asanare a limbii române, considera Ion Dumeniuk, nu se soluţionează prin discursuri înflăcărate, cântece şi dansuri, ci prin muncă asiduă în clasă, la catedră, în colectivul de muncă... Intuind cât de complicat şi complex urma a fi acest parcurs al limbii române din Basarabia, Ion Dumeniuk a pledat pentru fondarea, pe 4 aprilie 1991, a revistei „Limba Română”, iar ceva mai târziu, tot din considerentele enunţate mai sus, pe 31 august 1991, a acceptat numirea sa în funcţia de director general al Departamentului de stat al limbilor, structură guvernamentală având sarcina de a se ocupa nemijlocit de promovarea şi aplicarea în practică a prevederilor Legislaţiei lingvistice. Revista, neoficial, a devenit o subdiviziune a Departamentului, iar subsemnatul, prim-vicedirector (la insistenţa profesorului Ion Dumeniuk). Cumulam, şi eu, şi domnul profesor, două funcţii care solicitau consacrare şi multă energie, cooperare, dezbateri, fapt ce ne-a apropiat şi mai mult. De la ucraineanul Ion Dumeniuk, şi subliniez acest lucru, am deprins ce înseamnă să-ţi iubeşti neamul, să fii principial, intolerant în promovarea identităţii tale etnolingvistice. Am învăţat, de asemenea, că lucrurile se pot mişca din loc numai prin muncă.

Am fost subalternul lui Ion Dumeniuk puţin timp, un an și șapte luni, dar suficient pentru a-mi da seama că era un altfel de şef decât cunoscusem până atunci. Profesor universitar, înalt funcţionar de stat, sincer şi receptiv la toate câte se întâmplau în societate, Ion Dumeniuk se considera un simplu coleg de serviciu, egal în drepturi şi în obligaţiuni, avea şi transmitea celor din preajmă sentimentul acut al datoriei. Respecta opinia altora, era atent la sugestii, îi plăcea ordinea şi disciplina. Fiind foarte ocupat, în special cu problemele Departamentului, uneori prezenta cu întârziere textele pentru revistă. În asemenea cazuri, bătea aproape neobservat la uşă, intra timid în birou şi, parcă dezvinovăţindu-se, întreba: „Mai e loc în revistă pentru articolul meu, că abia azi noapte am reuşit să-l definitivez...”. Această simplă şi omenească conduită a „şefului nostru” ne emoţiona şi ne răscolea sufletele.

Se întrebau unii nedumeriți, acum un sfert de secol, de ce ucraineanul Ion Dumeniuk este atât de mult ataşat cauzei noastre naţionale. Am abordat și eu, la rându-mi, într-o discuție particulară acest delicat subiect. Deloc surprins, Ion Dumeniuk a făcut o scurtă pauză, după care mi-a răspuns cu o întrebare: „ Oare aş putea să procedez altfel, când soarta a fost și mai este atât de cruntă și nedreaptă cu voi, românii basarabeni?”.

Revista „Limba Română”, care și-a propus din start să lumineze cu „lumină dreaptă” această parte necăjită de românime, a continuat proiectul conceptual al lui Ion Dumeniuk, fondatorul. În pofida tuturor obstacolelor și dificultăților, dar și a dușmanilor de tot soiul, revista a supraviețuit, fiind o tribună spirituală recunoscută și apreciată de cititori. „Limba Română” a pășit în cel de-al doilea sfert de veac de existență cu o identitate, o istorie și o contribuție inconfundabilă în promovarea patrimoniului spiritual național.

NOTĂ BIBLIOGRAFICĂ (din arhiva redacției, anul 1991, actualizată):

Ion Dumeniuk, unul dintre fondatorii și primul redactor-șef al revistei „Limba Română”, s-a născut la 5 mai 1936, în familia țăranilor ucraineni Alexandra și Zaharia Dumeniuk din satul Socinoi, județul Bălți. A decedat la Chișinău pe 3 noiembrie 1992.

În cele aproape trei decenii de activitate pedagogică şi ştiinţifică, Ion Dumeniuk, profesor de lingvistică generală, membru al Consiliului director al societăţii „Limba noastră cea română”, redactor-şef al revistei „Limba Română” (4.04.91 – 3.11.92), Director General al Departamentului de stat pentru asigurarea funcţionării limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova (31.08.91 – 3.11.92), a parcurs calea de la asistent la catedră până la profesor universitar, fiind unul dintre liderii notorii ai mişcării literelor româneşti din Basarabia, un militant recunoscut pentru readucerea alfabetului latin în Republica Moldova, pentru reînvierea limbii române, ale cărei funcţii sociale au fost reduse considerabil drept urmare a politicii de rusificare promovate timp de decenii de către regimul comunist unional şi autorităţile promoscovite locale, străine de interesele şi aspiraţiile naţiunilor din provinciile fostului imperiu sovietic.

Ion Dumeniuk a participat nemijlocit la elaborarea proiectelor de legi adoptate la 31 august 1989, iar, prin sondajul sociolingvistic organizat şi efectuat cu participarea Domniei Sale, precum şi prin cele vreo 20 de articole publicate doar în răstimpul dintre noiembrie 1988 şi august 1989, a contribuit eficient la trezirea conştiinţei naţionale a românilor basarabeni, demascând manevrele forţelor antinaţionale, încercările pseudopatrioţilor de a menţine aşa-zisul specific moldovenesc, de a zădărnici procesul de revenire la adevărul istoric şi ştiinţific.

După memorabilul august 1989, sesizând intenţia unor factori de decizie de a impune în republică un sistem de scriere „latin moldovan”, domnul Ion Dumeniuk s-a încadrat activ în munca de propagare în mase a normelor ortografice şi ortoepice ale limbii române, imprimând, în acest scop, la TVNM, 41 de prelegeri. Învăţăm a citi şi a scrie cu caractere latine (termenii alfabet român, limba română fiind pe atunci încă un tabu) şi publicând în săptămânalul „Viaţa satului” un serial de note cu titlul generic Cine le paşte le cunoaşte, precum şi un Îndrumar de ortografie. A colaborat, de asemenea, la scrierea cărţii Norme ortografice, ortoepice şi de punctuaţie, al cărei titlu l-a modificat (împreună cu dl Mătcaş), adăugând ale limbii române, fapt prin care a oficializat glotonimul normal ce va fi adoptat apoi ca titlu pentru noua revistă filologică concepută şi redactată de Domnia Sa.

În general, activitatea lui Ion Dumeniuk a fost dominată de străduinţa Dumisale de a pune la dispoziţia studenţilor, învăţătorilor şi celor interesaţi manuale, programe analitice, alte materiale didactice, studii filologice cu un pronunţat caracter aplicativ, practic. A elaborat un manual de limba română (de tip fără profesor) pentru populaţia rusofonă, a publicat, pentru prima dată în limba română, programe şi manuale de lingvistică generală (Introducere în lingvistică, 1980, ediţia a doua – 1987; Lingvistica generală, 1985).

După susţinerea doctoratului (1970), a ţinut la facultăţile de litere, filologie germano-romanică şi ziaristică următoarele cursuri de bază şi opţionale: Lexicologia limbii române, Istoria limbii române, Teoria şi practica traducerii, Redactare literară, Introducere în lingvistica romanică, Introducere în studiul contrastiv al limbilor, Morfologia contrastivă a limbilor rusă şi română, Istoria concepţiilor lingvistice, Introducere în ştiinţa limbii, Curs de lingvistică generală, Limbă şi societate.

Lista lucrărilor publicate de Ion Dumeniuk include peste 100 de titluri, printre care studii de lexicologie, gramatică, stilistică şi traducere, articole de cultivare a limbii, de popularizare a ştiinţei limbii, în special a problemelor legate de reintroducerea alfabetului latin, proclamarea românei drept limbă de stat a republicii etc.

A prezentat referate şi comunicări la congrese, simpozioane, conferinţe ştiinţifice universitare, interuniversitare, regionale, unionale şi internaţionale.