Despre foame, jandarmi şi tsunami
Pentru tiparSe apropie Sfintele Sărbători. Tragic a fost Paştele copilăriei mele după 1945. Bisericile închise şi preschimbate în depozite sau cluburi, mănăstirile profanate în modul cel mai barbar. Bineînţeles că era zăvorâtă şi biserica din satul nostru de pemalul Prutului. Maică-mea, ţărancă analfabetă, dar cu frică de Dumnezeu, cocea totuşi de Paşte pască şi încondeia ouă ca toţi creştinii. Moartă era biserica din satul nostru, dar rămăsese vie cea din satul Miorcani de pe celălalt mal al Prutului, al cărei clopot, în noaptea Învierii, îşi revărsa peste Prut zvonul de aur, zvon în care maică-mea sfinţea pasca. Dimineaţa, gustam din bucatele sfinţite, luminaţi la suflet ca toţi creştinii.
Azi, 27 martie 2008, noi sfinţim pasca Unirii în ecoul zvonului de clopot al Actului istoric din 1918.
Fac parte din cea mai tragică generaţie de români basarabeni. Generaţie intoxicată, în copilărie, adolescenţă şi chiar în primii ani ai tinereţii, de otrava propagandei antiromâneşti, când poetul din prima generaţie postbelică de scriitori Nicolae Costenco fusese condamnat, în 1940, la 25 (douăzeci şi cinci) de ani de gulag numai pentru faptul că îndrăznise să afirme că nu există nicio diferenţă între „limba moldovenească” şi limba română. Este adevărat că azi nu mai suntem exilaţi în Siberia pentru asemenea lucruri, dar există alte metode de a ne umili şi de a ne distruge moral şi fizic.
Să revenim însă la vremurile copilăriei, adolescenţei şi tinereţii generaţiei noastre. Amar de vreme ni s-a umplut capul, la şcoală, dar şi la facultate, că românul a fost ocupant şi este duşmanul nostru cel mai mare, că tot el adusese întunericul prin părţile basarabene. Eram copil, dar ţin bine minte anii ’41-’44. Am mers în clasa întâi pe vremea aşa-zisei ocupaţii române. Se ştie că până la Unirea cu România, întreaga Basarabie era cufundată în bezna unui analfabetism total. Ţin minte că jandarmul român, atât de caricaturizat în manualele şcolare şi universitare din anii copilăriei, adolescenţei şi tinereţii mele, făcea ca în satul nostru, ca şi în celelalte sate basarabene, să domnească ordinea, liniştea şi buna înţelegere între români, pe de o parte, şi, pe de alta, între români şi minoritari. Nu auzeam atunci, la miezul nopţii, urletele beţivanilor, iar părinţii noştri, atunci când plecau de acasă, lăsau uşa descuiată, punând în ea o mătură – semn că sunt plecaţi undeva, la vecini, la neamuri, la câmp sau la târg. Lăsau deci uşa descuiată, pentru că lumea era curată la suflet şi cuget, îşi sărea în ajutor şi nu dădea foc casei altcuiva.
Imediat însă după cel de-al Doilea Război Mondial, nu am mai locuit într-o ţară, ci într-un colhoz. Într-un uriaş colhoz numit Uniunea Sovietică, într-un enorm colhoz economic, dar şi într-un nesfârşit colhoz spiritual, unde ni se fura munca sau eram nevoiţi s-o furăm noi înşine, unde ni s-a furat credinţa strămoşească, frumuseţea Limbii Române şi istoria neamului. Am vieţuit într-un colhoz fără capăt, în care n-au întârziat să apară hoţii profesionişti, beţivanii profesionişti, ateii profesionişti şi, mai ales, mancurţii, al căror suflet a fost furat şi el de diavol. în ciuda terorii totalitariste, au existat însă şi nişte buni români, care tocmai din cauza verticalităţii lor morale au avut de suferit. Bunăoară, Nicolae Testemiţeanu, fostul rector al Universităţii de Medicină şi ulterior Ministru al Sănătăţii, care şi-a plătit verticalitatea cu preţul vieţii.
Nu demult, un coleg de breaslă, condamnând unionismul meu, se întreba în presă „de ce vreau să duc patru milioane de moldoveni să moară în România”(?!). Respectivul coleg era, în tinereţea lui, un bun scriitor, un bun ziarist şi un bun român care, în calitate de responsabil pentru literatură la publicaţia unde trudea, avea uneori curajul să publice unele poeme ce nu conveneau autorităţilor centrale. Nu înţeleg cum de a reuşit să se înfigă sub coarda lui vocală azi, în vremuri cât de cât libere, o streche, făcându-l s-o ia razna peste pripoare. Nu sunt supărat pe el, dar mă simt obligat să clarific nişte lucruri, întrebându-l şi eu, la rândul meu: „A murit oare de foame în România, bunăoară, unul dintre cei mai de seamă cărturari români din toate timpurile, B.-P. Hasdeu, născut în Basarabia?! Şi putea oare Hasdeu să atingă culmile ştiinţei pe care le atinsese dacă ar fi rămas în gubernia basarabeană?! Ajungea oare Eugeniu Coşeriu unul dintre cei mai de seamă lingvişti ai lumii dacă nu era şcolit mai întâi în România?!”. Mi se poate replica: „Bine, dar Mihai Cimpoi nu a fost şcolit acolo, şi totuşi a devenit un mare cărturar”. Răspundem şi la această replică: „Dar nu a făcut oare şcoală domnul Cimpoi la fundamentalele cărţi româneşti?”. De reţinut că toţi cei care-au ajuns undeva ca profesionişti în vremea imperiului au ajuns acolo pe cont propriu. Masele însă au degradat spiritual, moral şi fizic, rămânând într-un deplin haos şi întuneric lingvistic. Apoi au murit oare de foame atâţia români basarabeni refugiaţi în România în vremea ocupaţiei sovietice?! Şi nu au răsărit oare din mijlocul acestora un şir întreg de importanţi profesori, oameni de artă, medici, ingineri?! Şi nu ar fi fost oare aruncaţi prin puşcării, Siberii, gulaguri, dacă rămâneau în aşa-zisul rai sovietic?! Apoi, mor oare de foame azi, în România, miile de elevi şi studenţi basarabeni pentru care statul român a deschis şi deschide în continuare uşile celor mai bune licee şi facultăţi, asigurându-i cu burse şi cămin?! E plină azi România de medici, ingineri, oameni de artă, economişti, oameni de afaceri, muncitori simpli care s-au stabilit în ultimii ani dincolo de Prut, găsindu-şi acolo un rost. Întrebaţi sutele de mii de basarabeni care vor să obţină cetăţenie română şi care cu atâta greu o obţin sau nu o pot obţine. întrebaţi-i de ce vor să revină cetăţeni ai unui stat în care se moare de foame? Unde se moare de foame azi – în România sau în Republica Moldova, pe care basarabenii o părăsesc pe un cap, sătui de „raiul” de aici? Bineînţeles că nu accept exodul lor. Dar nici nu-l pot condamna. Nu-l pot accepta, pentru că în locul lor se bulucesc spre noi străinii fără căpătâi, fără ţară – aceasta fiind, în fond, aceeaşi politică de deznaţionalizare. Tot ei pun mâna, la preţuri de nimic, pe întreprinderi, fabrici, iar în ultima vreme şi pe pământurile noastre. După câte-mi amintesc, „ocupanţii” români nu făceau aşa ceva. Să continuăm şirul exemplelor.
Puteau oare să-şi scrie poemele şi să traducă într-o atât de inimoasă Limbă Română, încă prin anii ’50 ai secolului trecut, Liviu Deleanu, Aureliu Busuioc, Igor Creţu, Alexandru Cosmescu dacă nu erau mai întâi şcoliţi dincolo de Prut?! Puteau oare să se afirme ca mari ziarişti Nicolae Dabija, Constantin Tănase, Petru Bogatu în afara strălucitei tradiţii publicistice române, a cărei culme o atinsese Mihai Eminescu?! Se puteau oare integra scrisului românesc transnistrenii Vlad Ioviţă, Vladimir Beşleagă, Anatol Codru, Alexei Marinat dacă nu ar fi deschis cartea română de literatură?! Izbutea oare să ajungă în cele mai reuşite lucrări compozitor naţional transnistreanul Eugen Doga dacă nu s-ar fi adăpat la folclorul românesc?! Putea oare Tudor Chiriac să lase muzicii noastre două capodopere – Doinatoriu şi cantata pentru copii Luci, soare, luci! – dacă nu le stropea cu roua genialului nostru folclor muzical? De unde vin cei doi celebri lăutari, Dumitru Blajinu şi Nicolae Botgros, dacă nu din aceleaşi tradiţii ale muzicii populare româneşti?! Şi pentru care lucru oare sunt îndrăgiţi până la lacrimi cei doi fantastici artişti, Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, dacă nu pentru filonul de aur al muzicii româneşti care străbate cântecul lor?! Cei mai în vârstă ştiu că promoţia de aur a marilor actori de la Teatrul „Luceafărul” a fost şlefuită, ca limbă şi simţire românească, de eminentul regizor Ion Ungureanu. Iată, nu putea nicidecum să răsară cutremurătoarea şi româneasca până în măduva oaselor piesă Oltea de Andrei Strâmbeanu din „dramaturgia” lui Leonid Corneanu, ci numai încurajată de dramaturgia românească, piesa fiind trecută, bineînţeles, şi prin experienţa celebrei dramaturgii ruseşti. Însuşi „neromânul” Druţă în cele mai strălucite lucrări ale sale, în special în romanul Frunze de dor, ale cărui pagini au fost atinse de aripa geniului, nu poate fi despărţit de tradiţia prozei româneşti şi de simţirea noastră naţională. Ne bucură mult că în ultima vreme Druţă şi-a schimbat opinia despre jandarmul român, care nu a fost chiar aşa cum fusese prezentat în romanele, în piesele şi în versificaţiile generaţiei postbelice de scriitori basarabeni. Bineînţeles că mai jos de solul spiritual românesc există încă un sol, un alt strat: harul. Harul nativ, în lipsa căruia Limba Română şi tradiţia literară ar funcţiona în gol.
Eu cred că avem o poezie basarabeană care onorează frumuseţea liricii de peste Prut. Mai ales prin fondul ei care merge la esenţă. Chiar Andrei Lupan, dacă-l scuturi bine de zgura proletcultistă, rămâne în ce are mai curat şi mai inspirat unul dintre cei mai străluciţi poeţi basarabeni. Nu am făcut oare cu toţii şcoală la poezia lui Eminescu, Coşbuc, Bacovia, Arghezi, Pillat, Barbu, Voiculescu, domnule coleg, care ştiu că, deşi nu o profesezi, îţi place poezia română şi o cunoşti?!
Îmi amintesc că, în copilărie, deşi eram nevoiaşi, aveam şi noi o viişoară, care îmi era cea mai dragă şi care se mărginea cu malul Prutului. Toamna, când se coceau strugurii, noi, copiii, mergeam la păzit podgoria. Nu aveam de cine-o păzi, bineînţeles. Mergeam mai mult pentru joacă. Eram un copil visător. Târziu, când ceilalţi copii adormeau în pătuţul improvizat de părinţi, „păşeam” spre satul de pe celălalt mal al Prutului, spre Miorcani, pe cărăruşa aurie pe care o lăsa luna pe apă. Voiam să văd motorul de la moara din Miorcani, cu al cărei pâcâit miraculos mă trezeam dimineaţa şi adormeam seara. Încă nu ştiam că la Miorcani se născuse un mare poet, Ion Pillat, ale cărui cărţi aveau să devină mai târziu una dintre şcolile mele de poezie.
Ştiu că tot pe malul stâng al Prutului, undeva mai sus, s-a născut colegul meu de breaslă care mă învinuieşte că vreau să... omor patru milioane de moldoveni. Şi mai ştiu că satul său vremurile noi aveau să-l acopere cu apă cu tot cu biserică şi cimitir. Nu era oare mai la cale ca dânsul să scrie un roman despre tragicul sat în loc să ironizeze Ţara de dincolo de Prut?! Curg păcatele ca păcura pe trupul oricui insultă Ţara şi neamul graţie cărora am supravieţuit ca etnie. Amintim colegului de breaslă că, fără cei 22 de ani româneşti, în Basarabia n-ar fi rămas nici urmă din semnele care ne definesc ca parte a unei naţiuni nobile. Jignind poporul român, rănim memoria lui Brâncoveanu şi Miron Costin, Mihai Viteazul şi Bălcescu, Eminescu şi Iorga, Blaga şi Labiş... Există oare un păcat mai mare decât acela de a ironiza numele unor martiri, însăşi Ţara fiind expresia unui supliciu, a unui îndelung martiraj?!
În fine, cine oare ne-a scos după 1918 din bezna analfabetismului ţarist dacă nu învăţătorii şi profesorii de dincolo de Prut – o întreagă oaste, inclusiv părinţii lui Adrian Păunescu, care-şi lăsaseră căsuţa şi tihna şi veniseră în Basarabia pentru a pune în mâinile copiilor cartea română?! Şi putea oare harul lui Păunescu de mare poet şi ziarist să creeze în Basarabia istoricul cenaclu Flacăra?! Iată că până la urmă a fost închis (cenaclul) chiar şi acolo.
Pe la începutul anilor ’90, un ziarist de dincolo de Prut m-a întrebat cine cred că ar putea înfăptui reunirea Basarabiei cu Ţara. Doi viitori preşedinţi, aşa i-am răspuns. Înflorirea economică a Ţării Româneşti – acesta ar fi primul Preşedinte. Şi al doilea ar fi sărăcia care se va abate peste Basarabia. Se pare că îi avem azi pe ambii preşedinţi. Trebuie să aşteptăm momentul potrivit reunirii. Mai exact, să ajutăm cu înţelepciune şi răbdare venirea acelui moment prin ocrotirea şi apărarea credinţei strămoşeşti, a Limbii Române şi a istoriei neamului în învăţământ. Eu, personal, cred în venirea acelei zile. Mă bizui pe prăbuşirea definitivă a Imperiului Roşu – leagănul comunismului. Apoi, pe glasul României, care va fi altul după aderarea ei la NATO şi Uniunea Europeană, alta fiind şi puterea sa economică, spre care ochii basarabenilor se vor îndrepta în mod automat. Cred în venirea acelei zile şi o aştept nestând cu mâinile în sân. E-atât de mare binele ce-aştept, că orice suferinţă-mi pare-o fericire, parcă aşa zicea Dante. Nu aştept însă reunirea Republicii Moldova cu Transnistria din simplul motiv că, după umila mea părere, Tiraspolul nu este altceva decât o piatră de moară, atârnată de gâtul nostru, care ne va trage cu siguranţă la fundul Nistrului. Puzderia de parlamentari tiraspoleni care se vor „integra” în legislativul moldovean va fi acel tsunami care va înăbuşi orice elan naţional. Nu avem oare destui parlamentari care nu cunosc limba de stat sau chiar o urăsc?! Nu avem oare destui mancurţi în parlamentul de azi al Republicii Moldova, ne mai trebuie oare şi cei din Tiraspol?! Asta pe de o parte. Pe de alta, orice perspectivă a reunirii cu Ţara-mamă se va închide atunci pentru totdeauna. Sunt sigur că şi România nu ne va primi cu Tiraspolul de coadă. Dacă opinia mea asupra acestei cu totul delicate probleme se va dovedi greşită, îmi voi cere scuze în faţa românilor basarabeni, în faţa Uniunii Europene şi în faţa americanilor. Bineînţeles că mă gândesc la fraţii noştri de dincolo de Nistru. Cred însă că atunci când Basarabia se va reuni cu Ţara-mamă, se va găsi loc pentru ei şi la noi, şi în România. Mai ales că nu sunt mulţi. Se va găsi loc şi pentru ruşii de bună-credinţă. Întrebaţi-i pe ruşii stabiliţi în Delta Dunării încă de pe vremea lui Petru cel Mare dacă vor să se întoarcă în patria lor istorică şi veţi vedea că zâmbesc ironic, căutându-şi de ale lor, integraţi în viaţa tolerantului popor român. Întrebaţi-i dacă România constrânge biserica, limba, datina lor.
Pe la începutul lui aprilie a.c., va avea loc, la câţiva paşi de noi, la Bucureşti, summitul NATO – poate cel mai de seamă eveniment politic planetar. În zvonul clopotului acelui eveniment să ne sfinţim pasca nădejdii în izbânda Dreptăţii noastre. Aşa să ne ajute Dumnezeu.
27 martie 2008
P.S. Domnii tovarăşi scriu în presa lor cum că suntem plătiţi pentru unionism de către statul român. Îi informez că încă prin anii ’60 ai secolului trecut în una dintre cărţile mele am inclus câteva poeme unioniste dedicate lui Arghezi, Blaga, Brâncuşi, Sorescu, Stănescu, Labiş. Pe atunci cred că nici nu auziseră de mine...