Semnificația mitică a verdelui matern în poezia lui Ion Vatamanu

Preferinţa pentru fondul mitic al folclorului românesc constituie o latură esenţială a scrisului lui I. Vatamanu, care, respectând cu stricteţe principiile transfigurării populare, îşi redimensionează versul potrivit unor elemente de sensibilitate modernă. Poetul transcende tulburător în peisajele rurale „cu flori de măzăriche” prin intermediul unor mijloace moderne de exprimare, el posedă o estetică a transfigurării folclorice precedată de o simplitate revelatorie. I. Vatamanu se detaşează de impulsurile nevralgice ale curentelor moderniste, pentru ca, de la distanţă, prin contemplare şi meditaţie, să revină la sugestia mitico-folclorică, dar, în acelaşi timp, să se menţină în contextul unui sistem de imagini de semnificaţie modernă. Versul „La ce-mi trebuie mie / Atomul?! / Oare nu-nflorea / Pomul?! / Oare nu iubea / Omul?!” (Basmaua) nu conţine pur şi simplu o întrebare retorică, pe care o resimte autorul într-un moment de decepţie sufletească, determinată fiind de ritmurile tehnicizării şi consecinţelor nefaste ale revoluţiei ştiinţifice. Este mai degrabă protestul unei generaţii împotriva apocalipselor timpului, a tot ce se opune spiritului creator al omului. De aceea o metaforă precum este „un verde ne vede” ori „maternă frunză-n ram” esenţializează o stare de spirit, un concept de viaţă omenească, ea conţine o cheie poetică pentru deschiderea multiplă a temeiurilor spiritualităţii autohtone. Metafora verdelui, des întâlnită în poezia lui I. Vatamanu, culminează un simbol universal de origine folclorică şi face referinţă la un complex de imagini artistice tradiţionale. După spusele criticului român Gh. Drăgan, verdele „întruchipează umanul, speranţa, vitalitatea, nemurirea, principiul feminin (fertilul protector)” [1, p. 72].

Conceput drept „emblemă a salvări, a luminii spirituale”, verdele e omniprezent în sistemul poetic eminescian, precum şi în scrierile unor reprezentanţi şaizecişti, cum ar fi Gr. Vieru, L. Damian, I. Vatamanu pentru a materializa conceptul popular despre vitalitatea spirituală a neamului. Verdele este modul de integrare în spaţiul universului a unei filosofii existenţiale determinată de ritmul mişcării. L. Damian invocă verdele pentru a substanţializa setea de primenire, de împlinire sufletească. „Verdele matern” este verbul care ne ocroteşte şi ne asigură vitalitatea, este curgerea dialectică a vieţii şi a naturii. Pornind de la „invocaţia magică a rapsodului anonim”, I. Vatamanu, la fel ca şi colegii săi de generaţie, conturează un destin al frunzei şi al verdelui. „Tremurul frunzei de copac”, de unde pornesc impulsurile artistice ale creaţiei sale, este o învolburare dialectică ce prelungeşte vibraţia populară. Rosturile „verdelui matern”, „veşnic verde”, dau naştere unui zvâcnet de frunză, capabil să păstreze universul intuiţiei populare cu firescul improvizării lui: „Verde, numai cer, / Verde, numai şes, / A căzut poetul – / Stea în univers. / A iubit poetul / Ţara lui de frunze, / O iubire verde – / Ierbile pe buze” (Verdele poetului).

Detaşarea de convenţia folclorică are loc undeva în miezul subtilităţilor artistice, iar apropierea se realizează în plan concret senzorial. În conturarea verdelui, I. Vatamanu vede întruchiparea unui crez popular de profunzime mioritică. Autorul se integrează în subtextul acestui crez prin dorinţa de a permanentiza, de a se disimula în acel „veşnic verde” al universului „ca frunza”. Or, aceasta îl determină sa fie ademenit de legea frunzelor într-un joc, am spune, puţin verosimil. Ciclul „De ziua frunzei” este o avalanşă de metafore care la originea lor provin din semnificaţia conceptuală a tradiţionalului „frunză verde”. De exemplu: „Şi-am zis frunză – colindare, / Din cântare în cântare / Tot o frunză călătoare – / Frunză verde de nu moare (Şi-am zis frunză).

Deşi atmosfera lirică este redată cu mijloace moderne, sinteza folclorică de viziune predomină şi însufleţeşte universul poeziei. Atmosfera folclorică este condensată prin procedeul anaforei, care stilistic aprofundează substanţa estetică a versului. I. Vatamanu, la fel ca şi L. Damian, este un inovator în domeniul folclorismului şi reprezintă, după cum apreciază o asemenea situaţie D. Cesereanu „saltul artistic de la cantitate de calitate, prin care s-au obţinut valori literare superioare, derivate din folclor şi conjugate cu alte influenţe particulare” [2, p. 60]. Viziunea artistică a acestor scriitori e determinată de două orientări ce coexistă simultan: modernistă şi tradiţionalistă. Dacă creaţia fiecărui autor în parte ar fi analizată prin această corelaţie, ar rezulta că orientarea tradiţionalistă se reconfortează permanent din inovaţia artei moderne, fenomen care, potrivit opiniei cercetătorului D. Grigorescu, include „nu numai înnoirile aduse expresiei poetice, dar şi acele semnificaţii prin care poezia modernă continuă tradiţia secolelor anterioare” [3, p.11].

Orientarea modernistă, la rândul ei, se infiltrează în substanţa lirică a tradiţiei autohtone cu profunde însuşiri naţionale. Pornind din filonul popular, se afirmă treptat în creaţia unor scriitori cu un fond artistic comun, dar cu variate mijloace de investigaţie poetică. Începând cu Baudelaire şi terminând chiar şi cu unele individualităţi artistice basarabene, în literatura secolului al XX-lea s-a simţi necesară o înnoire a expresiei lirice pe măsura unor schimbări calitative din sfera artei literare. Prin viziunea estetică asupra lumii, precum şi prin inovaţia formulei poetice, I. Vatamanu conferă folclorismului un înţeles modern.

Orientarea tradiţionalistă se manifestă printr-un mod concret de generalizare a materialului de viaţă, printr-o serie de detalii rustice şi motive autohtone. Atunci când invocă anumite crâmpeie din natură sau ambianţa rustică a meleagului natal, „la Bucovina sus, la dulcea Eminescu”, I. Vatamanu se orientează mai mult spre un tradiţionalism infiltrat prin filiera elementului folcloric.

Analogia stilistică cu folclorul, modalitate interceptată încă de T. Arghezi, se realizează, mai mult în contextul subtilităţilor artistice, prin repetările unei imagini artistice similare. I. Vatamanu intuieşte „o continuare de frunze”, care, după expresia criticii literare, redă „circuitul vital în natură... ba intensificând un sentiment de nostalgie, ba, dimpotrivă, accentuând vitalitatea omului şi a firii” [4, p. 218].

Modalităţile oximoronice despre destinul frunzei este tentaţia unei meditaţii grave, a unei resurecţii spirituale în cadrul unor probleme existenţiale, unde eroul liric al poeziei lui I. Vatamanu se regăseşte şi revine la o condiţie firească de viaţă: „Iar noi soseam acasă, / Pur şi simplu acasă, / La casa de frunze: / Geamul – frunze, / Pragul – frunze, / Vecini rădăcini, / Cer de ţărână, / Pământ de lumină, / Şi casa de frunze tot coborând / În pieptul iubitului nostru pământ” (La casa de frunze).

Corelaţia detaliului artistic al frunzei cu astfel de motive tradiţionale, cum ar fi casa, ţărâna, lumina, pământul conferă versului o intensitate emoţională deosebită. Faptul poate fi demonstrat în baza mai multor exemple, care, în plan stilistic, confirmă prezenţa folclorismului. Personificarea frunzei semnifică proiectarea unor vibrante stări sufleteşti, este punctul de plecare spre depistarea şi aprofundarea conexiunii interioare cu universul.

Prin „cântecul de frunze” intonat de I. Vatamanu se poate face o analogie directă cu doinele populare. Bucuria şi tristeţea, dragostea şi seninătatea lăuntrică se condiţionează reciproc, ele vibrează cu nostalgia trecerii timpului. Melodicitatea versului, claritatea, profunzimea îngemănează orizontul poetic al versului lui I. Vatamanu cu simţirea populară: „Şi-am zis frunză de iubire, / De mireasă şi de mire, / Dar în frunză – logodire, / În logodnă – înnemuire (Şi-am zis frunză).

În ultimă instanţă, nuanţa figurată a imaginii frunzei este adaptată unui sens major, care semnifică ideea de baştină: „Frunza cea de pe copac, / Pomul cel de pe meleag, / Frunza cântă pe copac, / Iar copacul pe meleag, / Iar noi doi, în umbra lui, / Îi cântăm pământului: / Mie mi-i drag, / Ţie ţi-i drag... (Ideal).

Metaforele revărsate în ritm de odă ne duc în preajma unui cântec continuu al sufletului, izvorât din deplina îngemănare cu fiinţa Patriei, cu frumuseţea strădaniei umane, a unei etnii multiseculare zămislită în această pledoarie poetică. I. Vatamanu cântă sfânta dragoste de ţară şi, asemenea autorului anonim, o încadrează în intimitatea firească a sentimentului, dându-i posibilitate să se integreze în jubilaţia sărbătorească a universului, prin proiectarea unor stări lirice de sorginte eminesciană. Verdele baştinei se declanşează ulterior în poezia lui I. Vatamanu prin amplasarea spirituală a elementelor vitale din spaţiu terestru, pentru a reveni „acasă la părinţi”, unde firul de iarbă îşi găseşte resurecţie în „harta poeziei” sale, pentru a cânta şi a plânge, a înălţa rugăciunile sale pentru iubirea de meleag, acolo unde în lumina selenară a cuvântului îşi găseşte prefigurare „Un întreg pământ, / Tot purtând un legământ / Alte frunze de cuvânt” (Și-am zis frunză).

I. Vatamanu se regăseşte în sublimarea sofianică a sentimentelor general-omeneşti în conformitate cu un stereotip de credinţă populară binecunoscut. Poetul explorează înţelesurile filosofice ale miticului şi se integrează în categoria estetică a verdelui printr-un sistem de simboluri tradiţionale de o nuanţă specifică. Autorul se identifică cu „mitul darnic al luminii”, suprapus polarităţii sale fundamentare pentru ca, parcurgând traiectoria timpului, să atingă dimensiunile unui „Zeu-Arbore” în împărăţia infinită a germinaţiei universale, „cea a verdelui”.

NOTE:

¹ Gh. Drăgan, Poetica eminesciană: temeiuri folclorice, Iaşi, Editura Junimea, 1989.

² D. Cesereanu, Arghezi şi folclorul, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966.

³ D. Grigorescu, Direcţii în poezia sec. XX, Bucureşti, Editura Eminescu, 1975.

⁴ E. Botezatu, Poezia şi folclorul: puncte de joncţiune, Chişinău, Editura Ştiinţa, 1985.

FIȘĂ BIOBIBLIOGRAFICĂ:

Ion Vatamanu (1937-1993) este un poet reprezentativ al generaţiei şaizeciste. Volume de versuri: Primii fulgi, 1962; Monologuri, 1964; La mijlocul iebii, 1967; Liniştea cuvintelor, 1971; Ora păsării, 1974; De ziua frunzei, 1977; Măslinul oglindit, 1983; A vedea cu inima, 1984; Dimineaţa mărului, 1986; Nimic nu-i zero, 1987; Atât de mult al pământului, 1990.

Postmortem îi apar mai multe cărţi editate peste Prut: Secunde cu munţi, Bucureşti, 1998; Să mă chemaţi să cânt, Timişoara, 2000; Altă iubire nu este, 2 vol., Bucureşti, 2001.

A mai publicat cărţile pentru copii: Aventurile lui Atomică, 1966; Izvoraş cu ochii verzi, 1985 şi volumul de eseuri Viaţa cuvântului, 1980.

A studiat la Facultatea de Chimie a USM (1955-1960), iar din 1973 este şef de laborator la Istitutul de Chimie al AŞM. În 1990 este ales deputat în Parlamentul Republicii Moldova şi desemnat preşedinte al Comisiei Parlamentare pentru problemele culturii.

În perioada anilor ’90 este angajat plenar în lupta de eliberare naţională a românilor din Republica Moldova şi Bucovina. În această ordine de idei, cultivă o poezie militantă, de o pronunţată anvergură socială, cum ar fi: Unire, moldoveni, Un popor de felul nostru, Ce vor scriitorii?, Matern la Bucovina. Şi-a adus aportul la apariţia primului ziar în grafie latină „Glasul”, tipărit în Letonia cu sprijinul Societăţii „Dacia”.