Teodor BUZU - mesager al sublimului sau Cel care poartă o lume cu sine...

Un alt Brâncuşi plecat de acasă – Teodor Buzu. Un alt copil al unui Neam frumos la suflet, dar îmbolnăvit de paradoxuri a pornit în Lume. Porni, cred, din prea mare curiozitate, dar şi dragoste pentru sublim. Dar, poate, din puţinul-mult har ce i s-a dat, n-ar fi încăput printre ai săi?! Vorba cântecului: „Mare-i lumea, eu nu-ncap...”.

Necunoscut fiind pe atunci aici, acasă, s-a aruncat timid, dar totodată temerar într-un necunoscut străin, devorator. „Mi-am dat seama că trebuie să mă regăsesc într-o lume nouă şi nu pur şi simplu, dar să şi demonstrez că pot mult mai mult”, mi-a mărturisit Teodor Buzu. Asta e! Un artist care n-a prididit să-şi facă un nume de rezonanţă în spaţiul care l-a format, într-altul trebuie să renască, dar nu oricum. „Trebuie să fii foarte bun, mai bun decât ceilalţi, ca să ajungi remarcat...”

Dar există o condiţie neimpusă de nimeni: atunci când eşti departe de ai tăi, începi şi mai mult să te gândeşti la ei, la cei de acasă, şi-i vezi ca într-un caleidoscop, le descoperi aura şi toate virtuţile cele bune, la un loc cu altele mai puţin bune. Pentru că adevărat e: de aproape se văd ridurile, de departe sufletul!

De câte ori a fost gata să revină? Ar fi devenit un învins! Conştient de acest fapt, îmi imaginez, de fiecare dată a trasat o linie, improvizând o vamă, un hău imaginar peste care se trece doar după ce plăteşti mită pajurei, pajura fiind spiritul creator.

Astfel a descoperit artistul (Buzu) singurătatea care nu sperie, ci inspiră, ademeneşte în universul cromatic unde, ca şi în muzică, graiul ascuns vibrează, făcându-l, pe oricine cutează să pătrundă cu toată fiinţa, omniprezent.

Ştiut lucru: oriunde ne-am duce, le purtăm cu noi pe toate. Iar povara devine insuportabilă când celui împovărat nu-i ajunge dragoste pentru a se exprima. Atunci îi e nespus de greu. Se poate pierde şi nu l-ar salva decât revenirea în postură de fiu risipitor acasă. Ferice de artişti! Artişti ai scenei, ai cuvântului, artiştii plastici...

În Cehia, în Tabor, unde s-a stabilit Teodor Buzu, şi-a adus tot neamul, cu toate ale lor. Imaginar, fireşte. Abia când a realizat acest lucru, nu s-a mai simţit străin şi, cel mai important, în acel moment a ieşit din anonimat. Dar n-a fost nici simplu, nici prea curând. Întâi a trezit curiozitate prin pânzele sale, apoi a fost acceptat ca un aducător de ceva inedit. A fost clipa recunoaşterii de sine.

Bănuiesc că până a ajunge la aceasta, până a-şi povesti, a reproduce cromatic o stare de acalmie, de linişte (după un îndelungat zbucium), artistul a trecut printr-un travaliu. A dat viaţă din propria-i viaţă! Prin el, prin creaţia lui au renăscut destine (oameni pe care i-a cunoscut, pe care i-a regăsit sau i-a pierdut. În creaţie nu contează!). Face impresia că a locuit provizoriu în fiecare culoare (aspirându-i aerul dătător de imagine a vieţii), pentru a afla un loc şi un nume pentru fiecare chip sau fiecare trăire. Astfel, culoarea părintelui, care a fost rupt de lângă ai săi (pentru o vină nemotivată: a luptat în armata română!) şi judecat, ca trădător..., apoi dus departe, în adâncul Rusiei, unde... „Într-o zi, când tata însetat bătea pe la uşi, dar peste tot i se refuza, a fost primit în casa unui invalid... Stătea în cărucior şi, văzându-l pe tata, îi reproşă: «Tu cred că ai tras în mine?! Din cauza ta sunt aşa cum mă vezi...». Tata a înţeles că s-ar putea să nu iasă viu, totuşi a zis: «S-ar putea să fi tras eu...». Rusul, atunci, tăcu, apoi îi strigă nevestei să pună pe masă ceea ce avea şi să-l hrănească pe tata. La plecare îi strecură şi trei ruble...”. Trăirile părinţilor sunt transmise copiilor, posibil, prin emoţii, marcându-i mai adânc decât simplele cuvinte. Cu atât mai mult în cazul firilor artistice, care au o sensibilitate şi receptivitate incredibilă. Ceva mă face să cred că Teodor Buzu mai e marcat profund de soarta părintelui său. Neliniştea cromatică din multe lucrări pare a fi o expresie a frământărilor ancestrale, pe care le poate reda doar un mare artist. Memoria e o avalanşă de culori – un spectru care penetrează imaginaţia...

Culoarea Mamei e atât de caldă, deşi străbate parcă din departele Drăslicenilor, din adâncul cerului de vară, dar şi din sufletul casei părinteşti... Teodor Buzu a improvizat printr-un joc frumos o lume, un univers care rezistă timpului şi nu mai aparţine neapărat unui spaţiu concret. S-ar numi acest miracol stare de eternizare a tot ce-a afectat în trecerea fulminantă a timpului spiritul creator.

Regăsirea propriei identităţi în arta picturii a însemnat pentru Teodor Buzu revenirea la o lume abandonată cândva; redescoperirea ei, scoaterea din necunoaştere. De parcă ar fi găsit accidental o oglindă în care a fotografiat cu o perfecţiune iluzorie Casa cu tot Neamul ei. Dar a făcut-o nu doar pentru sine! Şi-a împlinit dorinţa tăinuită, dar poate intuită doar, de a-i face şi pe alţii să se vadă precum sunt, să se descopere şi să se recunoască în marele univers al lumii. Contopindu-se cu acesta (aşa cum se amestecă culorile), totodată păstrându-şi identitatea – propria culoare, aură. Căci toate, până şi lucrurile (nemaivorbind de natură), îşi au o aură a lor.

Teodor Buzu a transmis pânzelor sale graiul străbun, de-acasă, deşi se pare că vorbesc şi într-o cehă fluidă, dar şi alte multe limbi. Nu întâmplător, fiindu-i înalt apreciată o lucrare la un concurs care avusese loc în Dubai, a fost recunoscut ca un mare cunoscător al Coranului. Şi mare a fost mirarea şi surprinderea celor care au spus-o, când pictorul a mărturisit că, de fapt, n-a citit Coranul... Mi-a povestit acest moment ca fiind unul banal, eu însă îl consider un argument forte, poate cel mai subtil şi mai relevant în favoarea ideii că un artist adevărat primeşte înaintea altora informaţiile despre lumea văzută şi nevăzută. El este un emiţător, dar şi un catalizator, şi o călăuză, iar graiul lui, indiferent în care limbaj al artei este exprimat, transmite vibraţiile adevărului sublim.

Am stat o jumătate de zi în Sala de Expoziţii „Brâncuşi”. Prin geam se strecura curioasă privirea verii gata de ducă, dar şi a toamnei, care sosea în gară. N-au mai văzut nici ele atâta lumină curcubeică urzită de mână omenească! Doar că nu puteau discerne poveştile lumii de cele ale imaginaţiei. Dar oare contează, când se revarsă trecutul în prezent, iar acesta evadează pe o scară cromatică transparentă într-un viitor pe care îl poţi doar intui...

Aş fi rămas mult printre pânzele lui Teodor Buzu, care au dăruit în câteva zile un univers cu totul aparte Sălii de Expoziţii „Brâncuşi”. Repet: nu cred că au mai fost în această sală atâtea spuse şi povestite în graiul culorilor...

Acum Teodor Buzu e atât de al nostru şi atât de nu doar al nostru. E al lumii însetate şi flămânde, şi dornice de Sublim...

Teodor Buzu – născut: 03.05.1960, Drăsliceni, jud. Chişinău, Republica Moldova.

Domiciliu: Tábor, Cehia.

e-mail: teobuzu@centrum.cz, www.teodorbuzu.com

Studii:

1970–1977 Liceul de arte plastice „Igor Vieru”, Republica Moldova.

1980–1985 Academia de Arte şi Design, Harkov, Ucraina, prof. Oleg Veklenko.

Asociat:

Uniunea Internaţională a Artiştilor Plastici Profesionişti (IAA, AIAP, UNESCO).

Asociaţia Artiştilor Plastici din Bohemia de Sud (Cehia)

Grupul „Die Neuen Milben“, Austria.

Uniunea Artiştilor Plastici din Praga/ Uniunea Artiştilor Plastici din Republica Moldova

Activează în domeniile: pictură de şevalet, artă monumentală, design grafic, grafică, ilustraţie.

Cadru didactic în domeniul învăţământului artistic preuniversitar.

Premii:

Cavaler al Ordinului Naţional al României „Pentru Merit” în grad de „Comandor”, 2003.

Premiul la concursul internaţional de arte plastice, Passau, Germania, 2004.

Premiul oraşului Tábor, Cehia, 2004.

Premiul „Intersalon AJV”, České Budějovice, Cehia, 2004.

Premiul „Excelenţa artistică”, Dubai, 2005.

Premiul săptămânalului „Literatura şi Arta”, Chişinău, Moldova, 2006.

Premiul Salonului Internaţional de Carte Chişinău, Moldova, 2010.

Premiul săptămânalului „Literatura şi Arta”, Chişinău, Moldova, 2010.

Premiul Muzeului de Arte Plastice al Republicii Moldova la Bienala Internațională de Pictură, Chișinău, 2013.

Premiul „Basarabenii în Lume”, Chișinău, 2015.

Participant la 109 expoziţii colective şi 87 personale.