Elemente cosmogonice de mare vechime în cultura populară maramureşeană

În contextul culturii populare cosmogonia rămâne un compartiment deosebit de interesant şi incitant pentru cercetător, datorită universului ei bogat şi elementelor de mare vechime pe care le cuprinde, unele cu valoare de unicat.

În calitatea lui de simbol cosmic, soarele deţinea o poziţie de adevărată religie astrală. Aşa ne putem explica numeroasele forme de cult solar, unele de-a dreptul şocante. În această categorie un loc aparte îl ocupă botezul nou-născutului la soare. Această formă de botez precreştin, de o vechime impresionantă, am descoperit-o în Ţara Lăpuşului.

La Ungureni, localitate care se individualizează prin caracterul arhaic al multor aspecte ale culturii populare, această formă de botez precreştin era oficiată de către moaşele empirice. Ritualul consta în închinarea copilului la soare, însoţită de formule orale:

„Te botez la tine, Sfinte Soare,

Tu să-l încălzăşti, să-l creşti

Şi de răle să-l fereşti.”

Rezultă din aceste formule de incantaţie că soarele este un simbol al vieţii, o divinitate ocrotitoare a ei, un astru dătător de viaţă, purificator şi nemuritor (Evseev, 1998: 428-429). Mai trebuie să adăugăm că soarele este şi un simbol al tatălui care semnifică şi ţâşnirea bucuroasă a vieţii. Este privit ca fiu al Creatorului şi ca o figură divină favorabilă omului (Chevalier, Gheerbrant, 1993: 236-237).

Soarele, fiind astrul care furnizează lumina şi căldura, a fost adorat de toate popoarele și cântat de poeţi. Aşa ne putem explica numeroasele forme de cult, pe care le întâlnim în cultura populară maramureşeană şi românească. Cercetările noastre, pe Valea Vişeului, ne-au prilejuit surpriza descoperirii unei rugăciuni către astrul zilei, care, sub aspectul vechimii, aparţine primelor straturi. Pe parcursul timpului ea a suferit un proces de încreştinare, dar care nu a atenuat elementele arhaice şi substratul mitico-magic al textului, pe care performerul nostru Mihai Şimon, de 57 de ani, din Rona de Jos, în anul 2005, ni l-a redat în formă integrală:

„O, sfânt Soare, când răsai,

În braţele Maicii Sfinte răsai,

Cu nouăzeci şi nouă de raze pe pământ,

Cu nouăzeci şi nouă de raze sub pământ,

Cu lumina luminezi şi încălzeşti lumea şi pământu’

Şi sui, până la prânz, şi stai şi te odihneşti

Şi iară te orânduieşti, până la amiază

Şi stai şi te odihneşti

Şi iară te orânduieşti, până la asfinţât.

Dacă ai răsărit, te-ai roşit, te-ai ponosit,

Maica Sfântă te-a aşteptat,

Cu lapte dulce te-a spălat,

În faşă de aur te-a înfăşat,

Pe pernă de aur te-a culcat.

Sfânt Soare a adormit.

Maica Sfântă l-a trezit şi l-a întrebat:

O, Sfânt Soare luminat,

Cine, ţie, mi s-o aflat de s-o rugat?

Spune-i, Sfânt Soare, că şi noi ne-am aflat şi ne-am rugat.

Să-i dea, Dumnezău, noroc şi sănătate

Şi iertare de păcate, în veci, amin”.

Poezia este ilustrativă pentru modul în care soarele deţine o poziţie de veritabilă religie astrală. Prin rugăciuni de acest gen omul din popor intră în relaţie cu această divinitate astrală, solicitând eternizarea binefacerilor sale pentru om. Poezia este sugestivă pentru modul în care soarele este personalizat, umanizat şi considerat, ca urmare a procesului de încreştinare, ca o fiinţă păcătoasă. Vechile credinţe din ţesătura textului se referă şi la modul în care astrul propagă lumina pe pământ şi sub pământ, sub formă de raze, al căror număr urmează încărcătura mistică a cifrei trei, respectiv al unui multiplu al acesteia, – nouăzeci şi nouă, cifră sacră generalizată în folclorul nostru şi al altor popoare.

Personajul religios este un mijloc de potenţare a adorării soarelui. Maica Sfântă este protectoarea astrului zilei, pe care îl ocroteşte şi îl tratează. Felul în care soarele este ocrotit de Maica Sfântă ne este redat de creatorul anonim într-un limbaj metaforizat: „Maica Sfântă te-a aşteptat, / Cu lapte dulce te-a spălat, / În faşă de aur te-a înfăşat, / Pe pernă de aur te-a culcat. / Sfânt Soare a adormit”.

Sub aspectul simbolisticii, este prezent, în rugăciune, laptele, aliment primordial şi arhetip alimentar. Laptele este băutura imortalităţii şi a regenerării. Ca simbol al fecundităţii şi al regenerării, laptele apare şi în basmele româneşti (Evseev, 1998: 218). În mito-simbolistica rugăciunii intervine aurul, simbol al luminii, definit ca produs al focului solar. În tradiţia greacă aurul evocă soarele şi întreaga lui simbolistică: fecunditate, bogăţie, dominaţie, căldură, dragoste, dăruire, lăcaş al luminii, cunoaştere, strălucire (Chevalier, Gheerbrant, 1993: 154-156).

Credinţele despre soare, ca astru protector sacralizat şi umanizat, căruia i se adresează rugăciuni, sunt răspândite în folclorul nostru. „Ziua de Sânziene era considerată o zi în care se odihneşte soarele.” (Moldova); „Soarele era considerat sfânt. De sfânt ce este, nu te poţi uita în faţa lui.” (Hunedoara); „Mulţi oameni i se închină, când răsare şi apune, zicând: Sfinte Soare, ajută-ne, iar seara, se opresc din lucru, zicând: Un sfert de ceas să ne odihnim niţel, până o cina sfântu soare, că toată ziulica umblă pe cer de ne luminează şi ne încălzeşte.” (Tecuci şi Ialomiţa). Soarele era invocat pentru ajutor în caz de boală. „Am văzut trei copii îngenunchind cu faţa către soare zicând: Sfinte Soare, ajută-i mamei mele să se scoale şi să fie sănătoasă.” (Caraş-Severin) (Toşa, Munteanu, 2003: 237-238).

Aşa cum arată Gh. F. Ciauşanu, pentru poporul nostru soarele este o fiinţă vie şi sfântă – „Sfântul Soare”, ochiul lui Dumnezeu şi faţa lui Hristos (Ciauşanu, 2001: 75).

Aşa cum arată cercetările, la toate popoarele, soarele nu numai că a fost zeificat, ci şi pus căpetenie peste cohorta celorlalţi zei. În timpul când s-a răspândit creştinismul în Imperiul Roman, soarele era considerat ca Dumnezeu universal. Imnuri şi culturi diferite i-au consacrat o sumedenie de popoare, din cele mai vechi timpuri. Le întâlnim la egipteni, la greci, la evrei, la romani, la nemţi, la chinezi, polinezieni, la bulgari (Ciauşanu, 2001: 73-74).

Din familia aştrilor fundamentali ai cosmogoniei populare, luna deţine şi ea un loc primordial în privinţa formelor de cult brodate în jurul ei. Din categoria acestora nu lipseşte botezul nou-născutului la lună, foarte asemănător cu cel oficiat la soare. Copilul este închinat la astrul nopţii, de regulă, la lună plină, însoţit de formule orale, de genul:

„Lună plină, lună plină,

Cal ai, frâu ai,

Prunc la tine am botezat,

Tu de rele l-ai lepădat

Şi în bine l-ai băgat.”

Prin această formă de botez precreştin nou-născutul este asociat astrului nopţii, care leagă ca un tot unitar naşterea, devenirea, moartea, femeia, fecunditatea, viaţa prenatală şi cea de dincolo. Luna este simbol al bogăţiei şi protectoarea sănătăţii. Simbol al ritmurilor biologice, ea exprimă şi puterea roditoare a vieţii, abundenţa (Evseev, 1998: 234-235).

Alături de soare, aşa cum am amintit, luna deţine şi ea o pondere în ceea ce priveşte formele de cult. Cultura populară a Ţării Lăpuşului, cu arhaicitatea ei caracteristică, a conservat până în zilele noastre un ritual cosmogonic deosebit şi cu valoare de unicat: Jurământul fârtaţilor la lună, care reprezintă miezul substratului mitico-magic al obiceiului înfrăţirii bogat în practici ritualico-magice.

La Cupşeni, după ce fârtaţii se cuprind printr-un ceremonial îndătinat, care se oficiază fie în cadrul nunţii, fie în cadrul unui ospăţ rezervat în exclusivitate cuprinderii de fârtaţi, după o vreme cei doi îşi aleg o zi cu lună nouă, apoi se întâlnesc într-un loc tainic, unde are loc oficierea jurământului fârtaţilor la lună. Cei doi se întorc cu faţa către lună, îşi dau mâna, după care rostesc formule orale de genul: „Atâta rău să ne vrem unu la altu cât ne vre luna”. Un performer de-al nostru, Nicolae Piţiş, din Lăpuşul Românesc, se lăuda că are o sută de fârtaţi, toţi juraţi la lună.

Trebuie să subliniem că dacă jurământul făcea parte dintr-un sistem de credinţe religioase, cel oficiat la lună este o formă a magiei verbale, care constă dintr-o formulă orală pronunţată solemn, pentru a convinge o angajare fermă şi care este legământul pe viaţă al celor doi fârtaţi, angajare care se face în faţa astrului care tutelează destinul.

Steaua făcând şi ea parte din categoria aştrilor importanţi, prin funcţiile cu care a fost învestită, a asociat, de-a lungul timpului, nu numai un repertoriu impresionant de credinţe, ci s-a brodat o adevărată mitologie, din repertoriul ei nelipsind străvechi forme de cult. Din categoria acestora suscită un interes aparte botezul nou-născutului la stele, descoperit de noi tot în Ţara Lăpuşului. Ritualul nu diferă de celelalte două forme străvechi de botez precreştin. Copilul este închinat stelelor, seara sau noaptea la ora zero, deci în acord cu timpul magic, act însoţit de formule orale pe care performerii nu şi le mai amintesc.

Forma de botez la stele are la bază conotaţii mitico-magice aparte. Stelele sunt călăuze ale oamenilor şi simboluri ale destinului individual. Steaua tutelează destinul. Se crede că fiecare om are steaua lui, simbol al destinului uman. De soarta omului steaua nu se desparte niciodată până la moarte. Când omul trece în lumea umbrelor, se crede că steaua lui cade de pe cer (Evseev, 1998: 438).

Aşa cum arată cercetările, la poporul nostru, credinţa aceasta este foarte puternică. Adesea rolul stelei este înlocuit cu cel al sorții sau al „scrisei”. În Vâlcea, se aude în popor zicându-se „Vai de steaua lui!”. Oamenii norocoşi, se zice, s-au născut sub o stea bună, cei lipsiţi de noroc s-au născut sub o stea potrivnică. Se mai crede că, de îndată ce s-a născut un om, răsare şi o stea care este favorabilă sau nefavorabilă întregii lui vieţi. Când moare, steaua cade. Elocvente sunt versurile din Mioriţa:

„Că la nunta mea,

A căzut o stea.”

Credinţa că la moartea cuiva apune, alunecă de pe cer steaua lui, este generalizată la români.

Această credinţă o întâlnim şi în folclorul altor popoare. Macedonenii cred şi ei că o stea ce cade vesteşte moartea unui om. Credinţa o găsim şi la nemţi, și la romani, şi la greci, şi la francezi. Napoleon credea în steaua lui (Ciauşanu, 2001: 94-95).

Cu siguranţă steaua, ca astru tutelator al destinului, a generat și descântecele la stele, având ca finalitate stimularea măritişului şi a dragostei. Sunt descântece pe bază de poruncă directă, unele având la bază numărătoarea magică:

„Una stè, odostè,

Două stele, odostele,

Tri stele, odostele,

Patru stele, odostele,

Cinci stele, odostele,

Şasă stele, odostele,

Şapte stele, odostele,

Opt stele, odostele,

Nouă stele, odostele,

Voi sânteţi surorile mele.

-Unde mereţ’?

-La gruieţă, să le secerăm.

-Acolo să nu mereţ’,

Mereţ’ în lume, peste lume,

La orânda mè, anume,

De-i în temniţă,

Să zie pă meliţă,

De-i la oi,

Să zie pă furcoi,

De-i în cătane,

Să zie pă sane. Apoi să zâce  că fata ori l-a visa, ori i-a zini on sămn di la drăguţ. De a zini el, poate s-a mărita în anu’ acela. La descântecu’ aiesta i să zâce de măritiş. În sara de Bobotează, pi la mnezu’ nopţî, fetele ies afară dezbrăcate şi despletite, să întorc cu faţa cătă răsărit şi descântă de tri ori.” (Berci Ileană, 80, Călineşti, 1978).

Acest descântec, care prin practica sa asociază cultul soarelui, magia părului capului, precum și timpul magic prielnic, ne trimite la cultul stelelor-logostele, care deţine o importanţă mitico-magică mărturisită de credinţe şi tradiţii. Există animale cu stele-logostele în frunte, purtătoare de noroc pentru oameni. Se credea despre ele că păzesc destinul stabilit de către ursitoare fiecărui om. Ca acoliţi ai ursitoarelor pot ajuta, interveni în norocul şi modifica destinul solicitantului. În interpretarea mitico-magică a stelelor-logostele se întrevede dorinţa omului de a interveni în cursul destinului său (Vulcănescu, 1985: 401).

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE:

1. Gh. F. Ciauşanu, Superstiţiile poporului român în asemănare cu ale altor popoare vechi şi noi, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2001.

2. Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, vol. I-III, Editura Artemis, Bucureşti, 1993.

3. Ivan Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcord, Timişoara, 1998.

4. Ioan Toşa, Simona Munteanu, Calendarul ţăranului român de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Editura Mediamira, Cluj-Napoca, 2003.

5. Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura R. S. R., Bucureşti, 1985