Modalitățile optativ-deziderativă și evaluativă în structura enunțului

Studiul raportului dintre emiţător şi comportamentul elocuţional al acestuia preconizează abordarea din perspectivă comunicaţională a aspectelor pragmalingvistice ale enunţului, în baza unor premise de ordin psihologic, social și cognitiv. În gramatica funcţional-semantică sunt analizate multiple câmpuri şi microcâmpuri ale modalităţilor alethice, deontice, epistemice, axiologice, deziderative etc. [1], actualizate în cadrul diverselor modele structurale ale enunțului. În domeniul indicat, este cercetată categoria comunicativ-pragmatică a optativităţii, pe care unii specialiști în materie o delimitează de cea a hortativității. Acestea sunt dotate cu un spectru larg de valori modale: optativă, deziderativă, directivă, hortativă, imperativă etc., ce se manifestă în funcţie de componenta intenţională şi de voinţa locutorului. Termenii menționați supra sunt interpretați neunivoc: sensul optativ vizează situaţiile ce au loc indiferent de voința locutorului, pe când deziderativul se referă la ambianţele unde iese la iveală voinţa subiectului vorbitor, realizată în funcție de opţiunea acestuia [2, p. 171].  

Valoarea hortativă, apropiată de cea optativ-deziderativă, nu exprimă dorinţa locutorului de a înfăptui el însuși o anumită acţiune, ci redă acțiunea care urmează să fie îndeplinită de către destinatar. S-ar putea vorbi despre formele atenuate ale hortativității, care exprimă dorința, doleanța, intenția, și despre formele categorice ale acesteia, ce marchează ordinul, porunca. În primul caz, nu se exercită nicio constrângere asupra destinatarului, pe când în cea de-a doua situație se presupune o asemenea influență [3]. Enunțurile hortative, ce presupun stabilirea contactului cu interlocutorul și se disting prin emotivitate [4, p. 159], diferă de cele optative după gradul de hortativitate.   

Acest fapt implică multiple interferențe dintre câmpul modalității optativ-deziderative, pe de o parte, și cele ale altor tipuri de modalități, pe de altă parte. Prin urmare, optativitatea și hortativitatea înglobează, în unele anturaje, alături de propriile semnificații, și cele de necesitate, posibilitate, permisiune, interdicție, apreciere (pozitivă sau negativă) ș. a., mai apropiate de modalitățile alethică, deontică și evaluativă. În articolul de față vom examina modalităţile optativ-deziderativă şi evaluativă (axiologică), între care există tangențe.

Modalitatea optativ-deziderativă reliefează finalitățile comunicative ale enunțurilor hortative, directive ș. a., a căror expresivitate este condiționată de intenția locutorului de a exercita o influență verbală asupra destinatarului [5]. În planul expresiei, câmpul funcțional-semantic al modalităţii în cauză cuprinde un șir de mijloace de la diferite niveluri, iar din punct de vedere semantic, aceasta desemnează „gradul subiectiv de necesitate sau acceptabilitate a unei acţiuni” [6, p. 695] și comportă variate semnificaţii modale: 

/doleanță/ – „Săracul lipit pământului jinduie să se scuture de sărăcie...” (Stancu, Ș., p. 107); „...aş mânca mâncarea aia pe care ne-o făceai d-ta când eram copii” (Сălinescu, EO, p. 226); 

/intenţie/ – „Eu unul i-aș ierta orice ambiție socială...” (Mihăescu, R., p. 249);

/deziderativ/, /nondeziderativ/ – „Numai Ana să se dea pe brazdă...” (Rebreanu, I., p. 100); „Să ne urăm casă de piatră! Să ne întâlnim, ca să nu ne mai despărțim niciodată...” (Dabija, TA, p. 122); „Spune, cinstite staroste, îl îndemnară numaidecât gospodarii” (Sadoveanu, FJ, I, p. 11).   

Alături de modurile conjunctiv [7, p. 75-92], condițional-optativ și imperativ, capabile să redea valorile menționate, sunt de semnalat sintagme de tipul: V1+ V2 (Conj./ Inf.), ce inserează verbele modale a vrea, a dori, a ţine, a spera, a i se face, a râvni, a alege, a prefera ș. a.: „Iar norocul, norocelul! Cine nu râvnește să și-l cunoască măcar cu un ceas mai devreme?” (Stancu, Ș., p. 107); „Alegem să suferim din dragoste...” (Dabija, TA, p. 33); „Prefera să-și încerce norocul pe la polonezi” (Mihăescu, R., p. 134). Aceeași semnificație le este proprie formaţiunilor V1 (a avea) + V2 (Inf./Supin): „Am a-ţi încredinţa o taină” (Sadoveanu, FJ, p. 34); „Cei care avuseră a se-ntoarce s-au întors” (Druță, PBN, p. 33); „Doamne, câte aş avea de povestit chiar mâţei celea de Aura...” (Busuioc, SA, p. 308).

Atât modalitatea optativ-deziderativă, cât și cea evaluativă (axiologică) sunt exteriorizate prin diverse unități de limbă în componența actelor elocuționale directive, expresive, comisive ș. a. și a enunțurilor corespunzătoare, o importanță deosebită având conceptul de evaluare [8]. Spre exemplu, actele directive denotă „intenţia locutorului de a obţine ca interlocutorul să realizeze ceva”; cele comisive relevă obligaţia locutorului de a înfăptui nişte acţiuni viitoare; iar în cele expresive este dezvăluită starea emoțională sau psihologică a locutorului [9, p. 170 - 195].

În cele ce urmează, vom comenta unele posibilități de a marca modalitatea optativ-deziderativă, de la nuanţa categorică până la cea atenuată sau latentă, în cadrul diverselor tipuri de enunţuri. De exemplu, în actele prescriptive, sunt folosite frecvent verbe la modurile imperativ, conjunctiv și infinitiv, al căror sens iusiv sau prohibitiv este accentuat de verbe cauzative și modale, de adverbe și locuțiuni adverbiale: „Jder porunci Tatarului: – Trezeşte slujitorii şi-i scoate fără de nici o întârziere afară!” (Sadoveanu, FJ, p. 165); „Să nu dați la oglinzi, că sunt cu chirie!” (Caragiale, T., p. 240); „Du-te înapoi și să vii să mă scoli” (Mihăescu, R., p.247); „Ia mai veniţi încoace – şi se lăsă intenţionat greu în fotoliul de piele...” (Petrescu, UNDÎNR, p. 26). Un ordin, o poruncă sau o interdicție categorică exprimă verbele la prezentul sau viitorul indicativ, concurate de imperativ: „Îţi alegi, şi pe urmă îţi dau cât vrei... dacă ai, plăteşte tu...” (Călinescu, EO, p. 124).

Valoare optativ-deziderativă posedă construcţiile cu verbe la conjunctiv sau condițional-optativ, ce evocă urarea, imprecaţia: „Să dea Dumnezeu sănătate şi minte la cei păcătoşi” (Călinescu, EO, p. 305); „Războiul! Lua-l-ar dracul să-l ia de război!”(Stancu, Ș., p. 67).

Semnificaţie permisivă comportă enunţurile ce includ sintagme predicative V1 + V2 (Conj.) cu verbul modal a (se) putea, întrebuinţate la prezentul indicativ sau la condiţional-optativ ş. a.: „Titu ar putea să înveţe cât mai des” (Rebreanu, R., p. 20) / Să înveţe Titu cât mai des.

Este cazul să indicăm o serie impunătoare de verbe performative [10] cu semnificaţie optativ-deziderativă și hortativă – a vrea, a cere, a ordona, a porunci, a solicita, a implora, a permite, a da voie, a interzice, a autoriza, a lăsa, a obliga, a îndemna, a pune, a instiga, a îmbia ș.a. – în componenţa construcţiilor eteroprosopice V1 (cauz.) + V2 (Conj. / Inf. / Supin) cu valoare cauzativă iusivă, prohibitivă şi permisivă. În următoarele fraze verbele performative evidențiate desemnează porunca, permisiunea sau interdicția: „Oblig pe tălmaci... să repete, să le explice” (Mihăescu, R., p. 258); „...nimic nu-l împiedica să facă o mare carieră medicală” (Călinescu, EO, p. 140); „Trebuie să te ții bine de coamă și să îndemni calul la mers cu călcâiele” (Stancu, Ur., p. 128); „... li se permitea să scrie mesaje scurte” (Dabija, TA, p. 229).

În actele recvestive, modurile imperativ sau conjunctiv, însoțite de diverși modalizatori, marchează rugămintea, invitaţia, îndemnul: „Să avem răbdare să ne iubim semenii, chiar pe cei care o merită mai puțin” (Dabija, TA, p. 31); „Domnule căpitan, te rog ... te implor... Scapă-mă!..” (Rebreanu, PS, p. 67); „Mamă, spune-i tu lui tata... zise el rugător...” (Preda, M., p. 11). Semnificație hortativă au și construcțiile eteroprosopice: „Într-o zi Kudreavțev l-a îndemnat... să le țină deținuților o lecție...” (Dabija, TA, p. 185);  „Onache... i-a poftit să mâie la căsuța de pe dealul cel mare” (Druță, PBN, p. 63).

Prin intermediul interogației, verbele la forma negativă redau o rugăminte atenuată, politicoasă sau o invitație. Construcțiile în cauză conţin verbe modale: a vrea, a putea ş. a., folosite, de regulă, la prezentul indicativ, uneori la condiţional, pers. a 2 sing./plural: „Vrei să le-aprindem diseară, bunicule?” (Eftimiu, R, p. 193). În asemenea enunțuri sunt scoase în relief formele necategorice ale optativităţii, fără a se cere, obligatoriu, un răspuns, o informaţie de obţinut. Efectul lor rezidă în a îndemna, a invita interlocutorul să îndeplinească o acţiune.

În actele sugestive ce exprimă sfatul, propunerea, avertismentul ș. a., verbul predicat este utilizat, de regulă, la imperativ sau conjunctiv: „Să acoperi tava c-un șervet gros, o povățuiește Papelca” (Stancu, C., p. 59); „Eşti slăbit rău, Bologa, ia seama! Mai lasă vitejiile şi cruţă-te...” (Rebreanu, PS, p. 121); „Aşa că du-te liniştit, nu mai fi aşa de speriat, nu lua acont pe ce-o să fie...” (Preda, CMIDP, I, p. 248); „Să ştii totuşi că cucoana pentru care arunci 10 lei nu merită astfel de sacrificiu” (Călinescu, EO, p.206).

La periferia câmpului analizat se află sintagme nominale Subst. + V. (Inf.), Subst. + V. (Conj.), Adj./ Part. + V.(Inf.), Adj. / Part. + V. (Conj.), impregnate de o vădită semnificaţie optativ-deziderativă: „Titu, în realitate, nu prea înţelegea nici încăpăţânarea lui Ion de-a lua pe Ana, şi nici pe a lui Vasile Baciu de a nu i-o da” (Rebreanu, I., p. 96); „Acum îl rodea numai nerăbdarea să isprăvească mai curând...” (Rebreanu, I., p. 97). Variate sintagme conţin adjectivele şi participiile: dornic, doritor, poftitor, lacom, nerăbdător, înclinat, dispus, hotărât, grăbit ş. a.: „Alexandru Milea era nerăbdător să cunoască întreaga poveste a Dragomirnei...” (Eftimiu, R., p. 160); „Prea doritoare să afle toate şi foarte vorbăreaţă era această ospătăriţă” (Sadoveanu, FJ, p. 138); „La Habarovsk urcară în tren la fel de greu – doritori de a părăsi acest continent neospitalier...” (Dabija, TA, p. 339); „Sunt lacom să aud de la dânsul ce s-a făcut cu toată lumea bună surprinsă de revoluție” (Mihăescu, R., p. 131).

Este lesne de observat că printre mijloacele apte a desemna valorile relevate supra, pe prim plan se situează modul imperativ, despre care prof. D. Irimia susține: „...indicativul constată existenţa unei realităţi; imperativul creează o realitate sau tinde să o creeze” [11, p. 256]. Locutorul sesizează acţiunea marcată de acesta drept reală [12, p. 414-415], iar destinatarul care o înfăptuieşte o consideră realizabilă, posibilă, astfel încât „fiind un mod al posibilităţii, imperativul se apropie de indicativ, mod al realităţii, pentru că, semnificând acţiuni voit realizabile, sugerează caracterul indiscutabil al săvârşirii lor” [13, p. 153]. Componente semantice obligatorii ale imperativului [14] sunt semul finalității și cel al expresivității, asociate formelor afirmativă sau negativă ale acestuia. În calitate de acte elocuționale directive, enunțurile cu modul vizat au la bază două mecanisme cognitive ale semanticii imperative: cel explicit și cel implicit. Grație variatelor mijloace de redare a actelor directive, sunt diferențiate nuanțele de înțeles ale enunțurilor în  cauză.

În numeroase contexte, imperativul este concurat de conjunctiv și indicativ, alăturându-li-se modalizatori verbali, adverbiali ș. a.:  „Du-te tu cu oile, să mă duc eu cu caii, că tot ai să pleci cu ele la Bucureşti” (Preda, M, p. 60); „Lepădaţi grabnic cuvânt la oameni că avem primejdie asupra noastră şi să-şi gătească armele” (Sadoveanu, FJ, I, p. 167); „Ilona, aide, şterge-o! zise poruncitor, încruntând sprâncenele” (Rebreanu, PS, p. 117).

Ținem să subliniem că în unele anturaje valorile modalităților optativ-deziderativă și axiologică sunt greu de delimitat. Sunt concludente exemplele: „Întâmplările adevărate mă atrag mai mult. Mă vrăjesc chiar. De aceea nu e de mirare că mă omor să le aud” (Stancu, C., p. 28);

„... mă umple de lumină, de vlagă și de dorința arzătoare de a trăi, de a trăi până la sfârșitul sfârșitului...” (Stancu, Ur., p. 130); „Și cu cât o privii, cu atât aș fi tot privit-o!” (Stancu, Ur., p. 131).

Modalitatea evaluativă sau axiologică „raportează conţinutul propoziţional la locutor şi la momentul enunţării” și comportă semnificaţiile: /favorabil/, /nefavorabil/, /apreciere pozitivă/, /apreciere negativă/. Cu valoare axiologică, sunt folosite modurile personale – indicativul, conjunctivul, condiţional-optativul – în enunţuri expresive, declarative ş. a.: „De ce să vândă? Să risipească averea? Ar fi o dobitocie!” (Călinescu, EO, p. 154); „Bine v-ar şedea, în toalete de bal, cu pantofi albi şi pe jos!” (Rebreanu, I., p. 66).

Apreciere pozitivă denotă verbele: a-i plăcea, a prefera, a-i conveni, a merita, a conta ș. a. și construcțiile: V1 (a fi) + Prep. + Subst. + V2 (Conj./ Inf.), V1 + Adj.+ V2 (Conj./ Inf.), ce includ locuțiunile: a fi pe placul, a fi pe gustul, a fi în interesul, a fi plăcut, a fi util, a fi folositor ș. a. Astfel, în exemplele: „ ...i-am risipit misterul cu care îi plăcea să se învăluiască” (Mihăescu, R, p.218); „...nu e pe gustul meu să văd pe cineva turburându-se...” (Preda, CMIDP, p. 200); „Mai plăcut e să-ţi aduci aminte fericiri trecute...” (Călinescu, EO, p. 241); „Pe cât înţeleg, e folositor să fii prieten cu pivnicerul Cetăţii” (Sadoveanu, FJ, p. 277), unitățile evidențiate exprimă preferinţa, plăcerea, convenienţa, utilitatea.

Cu sens apreciativ sunt întrebuințate formațiunile V (a fi) + Subst., V (a fi) + Subst. + Adj., V (a fi) + Adj. + Subst. (a fi glumă, a fi bucurie, a fi lucru bun, a fi lucru uşor, a fi mare lucru), V (a fi) + Prep. + Adv. (a-i fi la îndemână, a fi la cale, a fi de demnitatea), după care urmează propoziția subiectivală: „Bună idee să ieşim să aflu...” (Preda, CMIDP, p. 112); „...cel mai bun lucru ar fi să ignoreze războiul, ca ceva anormal” (Rebreanu, PS, p. 38).

Aprobarea este redată cu ajutorul sintagmelor V1 (a fi) + Adv.: a fi bine, a fi frumos, a fi uşor, a fi interesant, a fi adevărat, a fi bărbăteşte, a fi (mai) cuminte, a nu fi rău ș. a., succedate de propoziția subiectivală: „E frumos ca Otilia să-şi fi consumat aici tinereţea” (Călinescu, EO, p. 192); „...n-ar fi rău să-l dezarmăm cu desăvârșire” (Caragiale, T., p. 110); „... ar fi nimerit să începeţi a face mai multă mişcare” (Rebreanu, PS, p. 100). Deosebit de frecvent se atestă  modele de tipul: V1 (a fi) + Adv. (mai) bine + V2 (Conj.), în care verbul a fi este utilizat la indicativ sau la condiţional-optativ, deși poate fi omis: „Chiar ar fi bine să vă examineze puţin” (Călinescu, EO, p. 78); „Mai bine închină-te la Dumnezeu să nu dea piatră” (Preda, M., p. 130). Aceeași semnificație comportă unele fraze cu subordonate condiționale: „Însă ar fi fost bine dacă s-ar fi astâmpărat ploaia” (Stancu, C., p. 55). 

Multiple formațiuni de tipul: V (a fi) + Subst.: (a fi păcat, a fi ruşine, a fi o aventură, a fi o nebunie, a fi o prostie ș. a.), V (a fi) + Prep. + Subst. (a nu fi de demnitatea, a fi cu primejdie ș. a.), V (a fi) + Subst. + Adj. (a fi lucru rău, a fi lucru greu, a fi (mare) greutate, a fi  un caz penal / dificil ș. a.), V (a fi) + Adv. (a fi rău / urât / dificil / neplăcut / primejdios ș.a.), V (a fi) + Prep. + Adv. (a nu-i fi la îndemână ș. a.), asociate, de obicei, unor propoziții subiectivale, dezvăluie o apreciere negativă: „Să plece fără ştirea nimănui era primejdios” (Călinescu, EO, p. 117); „...ar fi păcat să se despartă o pereche aşa de potrivită” (Rebreanu, PS, p. 151);  „Ar fi o prostie, îi spusei, să-ţi reproşez ceva” (Preda, CMIDP, p. 257); „Dar e un caz penal să ai alte vederi decât cele oficiale?” (Busuioc, SA, p. 493); „...nu e de demnitatea lui să ironizeze convertirile” (Călinescu, EO, p. 306).

În diverse contexte, îmbinările: V (a fi / a (i) se părea) + Adv. (revoltător / dezolant ș. a.); Pron. (dat.) + V. (a fi) + Adv. (drag / plăcut / trist / urât / greu ș. a.); Pron. (dat.) + V. + Subst. (ruşine / groază / teamă) ş. a. servesc pentru a evalua stări fiziologice, emoționale, psihologice, ca în exemplele: „I-e drag şi lui să se ducă la şcoală” (Preda, M., p. 131); „Lui Felix i se păru ridicol să facă o declaraţie în asemenea împrejurări” (Călinescu, EO, p. 84); „Măi, al dracului greu să apuci de coadă slava ceea literară!” (Busuioc, SA, p. 444).

Sunt de relevat frazele cu propoziții predicative și atributive al căror sens evaluativ (pozitiv sau negativ) este redat cu ajutorul unor lexeme ca: idealul, esențialul, principalul, greșeala, păcatul ș. a.: „Idealul e ca toată averea lui moş Costache să fie imobilă...” (Călinescu, EO, p. 137); „Iar a doua greşeală era că acceptase o discuţie...” (Preda, CMIDP, p. 119); „Primejdia e să nu vrea el...” (Călinescu, EO, p. 230); „Păcatul cel mare e însă că trăim singuri...” (Busuioc, SA, p. 231).

În enunțurile expresive, modurile conjunctiv, condițional-optativ ș. a. servesc pentru a evalua stări psihice, afective, intelectuale, ale imaginaţiei. Astfel, indignarea, admiraţia, surpriza, mirarea, disperarea, repulsia, nedumerirea şi alte stări emoționale sunt ușor de sesizat în enunțurile: „Cum – ţipă aproape Stănică – să ţii fata nemăritată? E o crimă, madam. Aşa să ştii!” (Călinescu, EO, p. 197); „Dacă m-aş fi luat după doctori!” (Călinescu, EO, p.163). Conjunctivul din asemenea enunţuri este substituibil prin indicativ şi alte moduri, mai cu seamă atunci când sugerează o afirmaţie. Este vorba despre conjunctivul indicatival, care poate fi anticipat de adverbe şi pronume relativ-interogative: „Cum să învăţ?! strigă Niculae deodată atât de indignat... că ridică şi braţele...” (Preda, M., p. 11) / Nu pot învăţa; „Ea, o fată, să plece la moşia unui necunoscut!” (Călinescu, EO, p.127) / Ea, o fată, nu pleacă pe moşia unui necunoscut; „Să-i dau eu banul muncit în sudori de mine?” (Călinescu, EO, p.279) / Nu-i dau eu banul. Condiţional-optativul se pretează înlocuirii prin conjunctiv sau prin indicativ în enunţurile expresive şi declarative, ce inserează modalizatorii: nu că... dar, de ce, dar ş. a.: „De ce aş fi o ipocrită şi aş juca comedie?” (Călinescu, EO, p. 147) / De ce să fiu o ipocrită şi să joc comedie?; „Atâta mi-ar lipsi acum! se mânie căutând să împrăştie gândurile...” (Rebreanu, I., p. 322) / Atâta îmi lipseşte acum.

Din cele relatate se desprind următoarele concluzii:

1. Centrul câmpului funcţional-semantic al modalității optativ-deziderative îl formează verbe la modurile imperativ, conjunctiv, infinitiv cu sens optativ-deziderativ, iusiv, prohibitiv, rogativ, hortativ, permisiv; li se asociază indicativul prezent şi condiţional-optativul în diverse enunţuri.  Zona apropiată de centrul câmpului menționat cuprinde numeroase verbe modale în cadrul unor sintagme tautoprosopice cu valoare optativ-deziderativă și al celor cauzative, unele dintre care sunt apte a regenta subordonate completive, finale ș. a. Sintagmele ce inserează substantive și îmbinările adjectivale cu sens optativ-deziderativ ar putea fi încorporate în periferia câmpului în cauză. Între câmpul modalității optativ-deziderative și cele ale altor tipuri de modalități (alethică, deontică și evaluativă) se atestă multiple interferențe.

2. Prezintă interes categoria comunicativ-pragmatică a optativităţii, delimitată uneori de cea a hortativității, care comportă multiple valori modale: optativă, deziderativă, directivă, hortativă, imperativă etc., actualizate în funcţie de componenta intenţională şi de voinţa locutorului. Valoarea hortativă, apropiată de cea optativ-deziderativă, nu exprimă dorinţa locutorului de a înfăptui el însuși o anumită acţiune, ci  indică acțiunea care urmează să fie îndeplinită de către destinatar.

3. Atât modalitatea optativ-deziderativă, cât și cea evaluativă (axiologică) sunt redate prin diverse mijloace în componența actelor elocuționale directive, expresive, comisive ș. a. și a enunțurilor corespunzătoare.

4. Cu valoare axiologică, sunt folosite modurile personale conjunctivul, condiţional-optativul ș. a., care constituie nucleul morfologic al câmpului funcțional-semantic al modalității evaluative (axiologice). Apreciere pozitivă sau negativă pot reda variate modele structurale, apropiate de zona centrală a câmpului vizat, dintre care vom menționa: V1 (a fi) + Prep. + Subst. + V2 (Conj./ Inf.), V1 + Adj.+ V2 (Conj./ Inf.), V (a fi) + Subst., V (a fi) + Subst. + Adj., V (a fi) + Adj. + Subst., V (a fi) + Prep. + Adv., V (a fi) + Adv. etc.

Referințe bibliografice:

1. P. Gherasim, Semiotica modalităţilor, Editura Demiurg, Iaşi, 1997.

2. Е. Е. Корди, Оптативность. В сборнике: Теория функциональной грамматики. Темпоральность. Модальность / А. В. Бондарко, Е. И. Беляева и др. Ленинград, 1990, с. 170 – 185.

3. Г. Гр. Яковлева, Директивный дискурс в диалогическом пространстве разных языков (Строевые и функциональные аспекты описания): Дис. ... д-ра филол. наук: 10.02.19, Тверь, 2005, 322 с. Disponibil: cheloveknauka.com › Языкознание › Теория языка. Accesat: 3.03.17

4. В. Г. Гак, Теоретическая грамматика французского языка. Синтаксис, Изд-во Высшая школа, Москва, 1981.

5. И. А. Демидова, Средства выражения побудительной модальности в русском и английском языках. Калининград, 2005. Disponibil: cheloveknauka.com › Языкознание › Русский язык. Accesat: 26.02.17.

6. V. Guțu-Romalo (red.), Gramatica limbii române. Vol. 2. Enunţul, Bucureşti, 2005.

7. M. Borchin, Valorile modale ale conjunctivului. În: Analele Universității de Vest, XLV, Timişoara, 2007, p. 75–92.

8. V. Vintilescu, Evaluation et actes de langage évaluatifs, Thèse de doctorat. Universitatea din Bucureşti, 2005

9. Дж. Р. Серль, Классификация иллокутивных актов. В сборнике: Новое в зарубежной лингвистике. Вып. XVII. Теория речевых актов, Изд-во Прогресс, Москва, 1986.  с. 170–195.

10. M. Borchin, Conjunctivul în enunţuri performative. În: Analele Universităţii de Vest din  Timişoara, Seria Ştiinţe filologice, XLVIII, 2010, p. 96–117.

11. D. Irimia, Gramatica limbii române. Morfologie. Sintaxă, Editura Polirom, Iaşi, 1997.

12. I. Iordan, Vl. Robu, Limba română contemporană. Bucureşti, 1978.

13. I. Bărbuță, A. Cicala, E. Constantinovici, T. Cotelnic, Al. Dârul, Gramatica uzuală a limbii  române. Coord.: T. Cotelnic. Red. resp.: M. Avram, S. Berejan, Editura Litera, Chişinău, 2000.

14. Г. П. Ивановская, Структурно-семантические и социопрагматические характеристики императивных высказываний (Комплексный сравнительно-сопоставительный анализ на материале русского, английского и французского): Дис. ... канд. филол. наук. Пятигорск, 2005, 185 с. Disponibil: vuzlib.com.ua/articles/book/7139-Semantika_romanskikh_jazykov_p/1.html. Accesat: 10.03.17.

Izvoare beletristice și abrevierile lor

1. A. Busuioc, Scrieri alese, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1981.

2. I. L. Caragiale, Teatru, Editura Jurnalul Național, București, 2010. 

3. G. Călinescu, Enigma Otiliei, Bucureşti, 2000. 

4. N. Dabija, Tema pentru acasă, roman, Editura pentru Literatură și Artă, Chișinău, 2011

5. I. Druță, Povara bunătății noastre, ediția a VII-a, Editura Cartier, Chişinău, 2012.

6. V. Eftimiu, Romane, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1989.

7. Gib. I. Mihăescu, Rusoaica, Editura Jurnalul Național, București, 2009.

8. C. Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Chişinău, 1991.

9. M. Preda, Moromeţii, vol. 1, Editura 100 + 1 GRAMMAR, Bucureşti, 1995.

10. M. Preda, Cel mai iubit dintre pământeni, vol. 1. Chişinău, 1990.

11. L. Rebreanu, Pădurea spânzuraţilor, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.

12. L. Rebreanu, Ion, Editura Hyperion, Chişinău, 1992.

13. L. Rebreanu, Răscoala, București, 1957.

14. M. Sadoveanu, Fraţii Jderi, vol. 1, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.

15. Z. Stancu, Costandina. Urma. Ce mult te-am iubit, Editura Jurnalul național, București, 2010.

16. Z. Stancu, Șatra, Editura Jurnalul Național, București, 2010.