Calea Doinei

Nicolae Labiş reprezintă un caz de grea întrebare-răspuns pentru scriitorimea română; un caz în care moartea ia chipul asasinatului, ca să nu se cunoască mâna culpabilă în adevărul gol-goluţ. Moartea este un act care vine firesc, i se atribuie o întâmplare naturală, fără cauză, ar spune un stoic împăcat şi cu bune, şi cu rele. Dar dacă se adaugă fapta venită din afară,  executată cu intenţie şi rafinament, moartea cade în stăpânirea asasinatului. Se ştie că Miron Costin a fost executat la comandă domnească, clar şi precis, dar nu se cunoaşte motivul morţii lui Octavian Goga, în cuşetă luxoasă de tren, ducându-se spre Ciucea; Liviu Rebreanu a murit într-un accident de maşină, ciuruit de gloanţe aviatice, dar, în ce-l priveşte pe Eminescu, zace sub tăcere natura accidentului sau a seriei de împrejurări nefaste (din rea-voinţă, inerţie, intenţie?); Sandu Tudor a murit în temniţă,  ca un adevărat martir, sub veghe bolşeo-comunistă bine instrumentată, însă nu se rostesc numele asasinilor implicaţi de jos până sus, de la gardian la bătăuşul de serviciu, de la directorul închisorii la responsabilul cu atribuţii juridico-ministeriale. Şi tot aşa: despre Nichifor Crainic ştim că a murit sfâşiat ca o legumă şi luat în  derâdere, fără să ni se mai amintească de anii de îndelungată şi grea detenţie care i-au provocat starea de cădere jalnică; Hortensia Papadat-Bengescu, „Doamna prozei româneşti”, a sfârşit într-un subsol insalubru, înfometată, bolnavă şi tristă, iar despre Marin Preda nu avem ştire cum a dispărut  cu iuţeală pe „timpul asasinilor”. Sunt tipuri de moarte care pot fi urmărite doar până la un punct, după scenariile lor, când reale, când ajustate.

Povestea lui Labiş mi se pare şi mai complicată în fondul ei, fie în latura ca moarte în sine, cu răspunderea împricinatului, fie în latura asasinat cu fabricaţie ocultă, ori amândouă la un loc. Într-o primă ediţie, cazul ţine de sfera banalului: tânărul poet  beat-criţă  n-a mai dibuit scara tramvaiului. O variantă străvezie, pentru creduli. Ce era în inima tânărului nefericit?  De vreo doi ani de zile, organele, cele care purtau grijă de moarte şi lui Sandu Tudor, şi lui Nichifor Crainic, şi lui Vasile Voiculescu, şi lui Ion Pillat, şi lui Constantin Noica până la Marin Preda, tuturor scriitorilor români şi nu numai lor, îi puseseră gânduri rele şi autorului poemului Moartea căprioarei. Stau la îndemână surse documentare demne de toată încrederea, provenite de la martori ai momentului, ca şi din cartea lui Florentin Popescu: Nicolae Labiş. Monografie, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Rawex Coms, Bucureşti, 2012. Sunt adunate şi sistematizate diverse aspecte biografice semnificative, care arată că poetul Nicolae Labiş fusese trecut pe linie moartă, întrucât comisese „delicte grave” în raport cu morala proletară,  modelatoare de caractere revoluţionare: sărutase o fată, colegă de şcoală, după o serată amicală, într-o grădină îmbietoare. De aici s-a pornit. Discuţii, şedinţe, ameninţări. Mai mult, nu se cuminţise, adică nu şi-a respectat angajamentul comunist, luat în faţa adunării prezidate de colegi devotaţi cauzei.

Toate se petreceau în 1953. Îl aştepta excluderea din organizaţia U.T.M. şi mai mult decât atât. Asemenea măsură era de rău augur pentru viaţa oricui. Aşa că, în scurtă vreme, avea să rămână pe drumuri, fără locuinţă, fără niciun ajutor familial. Începutul sfârşitului. Ajunsese să scrie prin gări, înnopta pe la prieteni sau prin redacţii de reviste. Şi asta vreme de aproape trei ani. Dar să-l ascultăm pe autorul cărţii aflată aici în atenţie, fiind cu documentele pe masă: „Şi este de la sine înţeles că numai bune pentru creaţie nu puteau fi noile condiţii. Astfel, Labiş este nevoit să înceapă o boemă pe care nu şi-a dorit-o şi care, fără îndoială, îl stânjenea, ziua trecând-i te miri pe unde (prin redacţii, pe străzi, prin restaurante, prin parcuri), iar noaptea adăpostindu-se în casa unor prieteni binevoitori. Câteva mărturii din această perioadă sunt cutremurătoare şi, pentru că vin din partea unor martori oculari, nu pot fi puse la îndoială” (idem, p. 107). „Martori oculari” fiind prieteni de aproape: Lucian Raicu, Florin Mugur, Stela Covaci, dar, mai ales, Gheorghe Tomozei şi Portik Imré.

Cine lua asemenea măsuri iresponsabile? Un anume grup-comando în frunte cu directorul Şcolii de Literatură, imitaţie kremliniană, un anume I. M. Aldan. Îi urma la conducere lui Mihai Novikov (cu prestaţie de numai un an, de unde  trecuse la altă copie bucureşteană a Moscovei, la Institutul universitar de limba rusă „Maxim Gorki”) şi lui Petre Iosif, scriitor muncitor, simplu şi sărac cu duhul. Nici profesorii şefi de discipline de predare nu erau nume respectabile în latura didactică, dar nici modele scriitoriceşti: Veronica Porumbacu, ne informează Florentin Popescu, răspundea de disciplina „măestrie artistică”, Mihai Gafiţa, unul dintre tiranii de-o viaţă ai lui Paul Goma, fusese repartizat la „seminarul de creaţie”, acompaniat de Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir. Ei făceau parte din elita scriitorimii la data respectivă şi după voinţa partidului clasei muncitoare. Notă discordantă  făcea Tudor Vianu.  Preda un curs de Literatură universală, probabil cu referire la modelele absolute ale zilei – Maxim Gorki şi Vladimir Maiakovski. Acceptase de nevoie, pentru că şoma pur şi simplu. Fusese îndepărtat de la Universitate prin reforma lui Iosif Chişinevschi şi, totodată, i se anulase calitatea de membru corespondent al Academiei Române, obţinută în 1935.

Dar să mai includem aici un pasaj lămuritor din cartea lui Florentin Popescu, extrem de bine documentată şi de rezonabilă în logica discursului: „Acum se trasează, de fapt, linia care-l desparte pe comunistul convins în integralitate de dogmă de celălalt om, cel care se vede înşelat în idealuri şi începe să se îndoiască de utopie, să-şi pună întrebări nu numai asupra drumului pe care va merge în continuare, ci şi asupra condiţiei intelectualului, a creatorului strâns, volens-nolens, în chingile unei ideologii care nu admite derogări sau abateri de niciun fel.

Moment al «despărţirii apelor», dar şi al unei traume spirituale şi sufleteşti, trezirea la realitate a poetului va sta, de aici înainte, la baza unor dezbateri, întrebări şi chiar reacţii în public ce îi vor periclita lui Nicolae Labiş existenţa deopotrivă în plan fizic, biologic adică, şi în plan literar, punându-l în postura unui disident, poate cel dintâi din rândurile tinerei generaţii, într-o vreme în care aceasta implica nenumărate, imense şi nebănuite riscuri” (idem, p. 95).

Într-adevăr, tânărul poet s-a trezit la realitate. Prigoana continuă timp de aproape trei ani, loviturile venite în serie, invidia confraţilor mai tineri ori în vârstă i-au făcut „bine”. Luase propaganda comunistă în serios la începuturi: Fii dârz şi luptă, Nicolae. Se arăta devotat în şedinţe, se antrena în „documentări” pe şantiere şi pe ogoare, după indicaţii primite de la îndrumătorii de moment. Ziarele de partid îi dădeau sfaturi poeticeşti, cum aflăm dintr-o corespondenţă purtînd data 20 mai 1955: „Tovarăşe Labiş, de curând, la redacţia ziarului nostru a sosit de la dumneata un material în care ne vorbeai despre viaţa şi munca depusă de muncitorul Ion Săsăreanu de la Automotoare C.F.R. Stalin (din Braşov).

Atunci când l-am primit, ne-am şi gândit ca imediat să-l propunem spre publicare, şi făceam acest lucru dacă din conţinutul lui reieşeau o serie de fapte deosebite. Nu vrem să spunem că acest muncitor destoinic nu dobândeşte zi de zi o nouă victorie în producţie, că el nu este un luptător activ pentru pace, însă aşa cum ne prezinţi dumneata pe acest om, nu aduce nimic care să înfăţişeze cu adevărat tipul de om nou. Aşa cum ai încercat dumneata să-l prezinţi pe Ion Săsăreanu pare mai degrabă o referinţă, şi nicidecum un portret a unui muncitor care la locul de muncă este un om minunat...” (Nicolae Labiş, Corespondenţă, Ediţie îngrijită şi Prefaţă de Nicolae Cârlan, Editura Lidana, Suceava, 2009, p. 138). Alte redacţii îl invitau cu toată încrederea, de pildă „Iaşul Nou”, dirijat de D. Ignea, proaspăt venit de la o gazetă sinistră a Canalului: „Dragă poete Labiş, / Răscolind zestrea poetică a redacţiei noastre (remaniată), am dat de pagini olografe şi dactilografiate ale tale. Ba chiar am găsit şi sentinţe pe care tu cu generozitate (fălticeneană) le-ai dat pe biete texte ale unor amici şi discipoli...

După cum cred că ai aflat, redacţia noastră şi-a schimbat faţa, noi te socotim iarăşi exponentul liric al promoţiei de poeţi care, în ultima vreme, şi-a luat zborul de pe solul ieşean.

Ieşenismul adevărat al celor grupaţi în jurul noului nucleu redacţional te cheamă la matca dintâi. De asta te rugăm chiar şi «oficial», prin prezenta, să ne străluceşti din nou, matur şi cristalin, în paginile noastre.

În numele colectivului de poezie care tânjeşte după poezie bună, te invit ca să baţi pentru noi primele strune. Ospătează-ne cu precădere şi nu ne mai zvârli ca în ultima vreme – numai ceea ce ar fi nimerit «pentru Iaşul nou».

Secretariatul redacţional girat de Ion Sârbu, colectivul de poezie, îşi pot... pierde pita dacă ne vei trata ca pe o publicaţie oarecare.

Strânge, în jurul tău, condeiele vrednice de la Şcoală şi trimite-ne spre Iaşi roadele lor. Le aşteptăm cu braţele deschise”(Nicolae Labiş, Corespondenţă, idem, p. 134). Măgulitoarea scrisoare este datată 29 X 1953 şi semnată G. Mărgărit, unul dintre scriitorii rataţi ai Iaşului vremii respective, ca şi pomenitul Ion Sârbu. Ar fi multe de spus pe tema asta.

Deocamdată, să reţinem că poetul din Mălini era „ajutat” prin regulamentul Şcolii de Literatură, esenţialmente politică, să vadă selectiv mediul sociouman şi românesc pe care-l străbătea, pe stradă, în excursii, pe şantierele cuprinse de larma cîntecelor şi târnacoapelor, şi devenite cadre artificiale, dar formative pentru omul nou de mâine. Nu se poate să nu fi auzit de deportări şi de arestări chiar printre cunoscuţii apropiaţi; să nu fi văzut maşina neagră la lucru prin sate. Îl dau de gol chiar unele scrieri din vremea respectivă: compoziţii înflăcărate, lozincarde, în care se întrevede preferinţa pentru copilărie şi peisaje alpine. Retorica e prea zgomotoasă şi didactică, reveriile prea colorate şi seducătoare, în chip de eternă căutare şi întoarcere.

Cred că semnul decisiv a fost dat în momentul în care Nicolae Labiş  a recitat Doina eminesciană, şi încă „la o oră matinală”, într-un local public din centrul Bucureştiului. Era în toamna lui 1956, informează Stela Covaci, puţină vreme înainte de moartea-asasinat. Să reţinem că Doina lui Eminescu deşteaptă puteri fascinante şi întăritoare de speranţă, în momente de mare amărăciune. O cântau deţinuţii politici la Aiud, de nu puteau să-i oprească echipele înciudate de gardieni  năvălind cu ciomegele; o cântau ostaşii români la începutul campaniei din iunie 1941 pentru eliberarea pământurilor răpite de cotropitorii ruşi, o cântau basarabenii lângă „Podul de flori” de la Prut. Au cântat-o din bucium la Putna, în acelaşi ton cu Labiş, grupul Adrian Popescu-Brudiu-Zub, motiv pentru care curajoşii studenţi ieşeni au îndurat ani de închisoare. Într-adevăr, pentru Labiş, fecior de învăţător român, de ţăran şi de oştean, născut în Carpaţii cu paltini şi cu căprioare, nu era altă cale de urmat decât aceea a Doinei.

Următorul pas a fost pe măsură: într-o anumită împrejurare, cu multă participare publică, „Labiş şi cu Paul Goma «au cerut Basarabia de la ruşi pentru a avea România Mare»” (Cf. Florentin Popescu, op. cit., p. 132). Abia acuma Labiş şi-a găsit prietenul fără cusur. Dacă ar fi scăpat de complotul ce i se pusese la cale, de „pasărea cu clonţ de rubin”, metaforic vorbind, ar fi ajuns la Gherla şi el (ceea ce lui Paul Goma i s-a întâmplat după câteva luni, ca şi lui Marcel Petrişor), l-ar fi năucit pumnii lui Pleşiţă şi l-ar fi pocnit „în cap! în cap! în cap!” ciomăgarii lui... De altfel, după ce Labiş a cântat Doina, să se audă până departe şi după ce şi-a spus năduhul în ton cu Paul Goma, începuse să fie urmărit de Securitate, cum mărturiseşte Irimie Străuţ, prieten apropiat al victimizatului. Uniunea Scriitorilor se despovărase, eliminându-l din rândurile ei, revistele literare nu-i mai primeau poeziile, colegii (cu excepţia câtorva prieteni) se fereau de el. În 1956, înainte de oribilul asasinat, Nicolae Labiş se afla cam în acelaşi punct critic prin care trecea Paul Goma , când i s-a hotărât să părăsească ţara, un asasinat cu mai multe denivelări; sau Nicolae Breban, după Tezele din 1971, când s-a hotărât, probabil cu aceeaşi Doină în fibre, să renunţe la funcţii oficiale. Dar n-a fost pe voia celor care dictau, ci a acelora responsabili şi curajoşi. Toţi trei s-au aşezat, mai devreme sau mai târziu, pe aceeaşi linie directă, riscând „drumul la zid”.

Demascarea şi excluderea pe faţă, dublate de turnătoria cu direcţia dosar secret, ca şi zvonistica înveninată erau instrumente eficiente şi mânuite cu râvnă de slujitorii aparatului ideologic şi asasin, în continuă agitaţie. Era o crimă să-l vizitezi pe ostracizatul Blaga acasă sau pe Arghezi. Au păţit-o şi alţii, tot de la Şcoala de Literatură. Era o crimă să fii zărit (şi se găseau secături să semnaleze „unde trebuie”) în compania unui scriitor italian, să spunem, ori suedez. Era o crimă să scoţi din geantă un volum de poezii semnate  Arthur Rimbaud  sau François Villon. Poetul din Mălini le-a comis pe toate.  Nu i-a fost dată nicio şansă spre calea revenirii la normalitate.  Abia se scuturase cu cutremurare de nălucirile care-l năpădiseră pe nepregătite; abia avusese răgazul să dea câteva semne de regăsire cu sine şi să-i avertizeze pe amicii din apropiere. „Pasărea cu clonţ” a şi sărit să-l înhaţe, pentru că întrevedea un pericol de mari proporţii pentru ea şi se vedea nevoită să intervină fără întârziere. Florentin Popescu are perfectă dreptate afirmând că Nicolae Labiş „a fost primul disident de la noi”. Nu este vorba de disidenţă minoră, „negociabilă” (mai lăsaţi voi, mai suportăm tot noi), ci de răsturnare radicală, cu intenţia de revenire la normalitate. Ca omul din Calidor, din Mălini, din Vrancea, de pe Coasta Boacii să se simtă, iarăşi, în România, la el acasă.