Spiridon Vangheli pe „pajiştea albastră” din lumea copilăriei

Proza lui S. Vangheli se încadrează în spaţiul mitic al spiritualităţii autohtone explorat dintr-o perspectivă poetică şi estetică în acelaşi timp. Evidenţiem în contextul semnalat o sensibilizare artistică deosebită, care determină prezenţa unor „zăcăminte folclorice“ sau „straturi populare” [1, p. 7], cum le numeşte A. Dima, ceea ce-i asigură o impresionantă simţire artistică.

Respectând cu stricteţe principiile transfigurării populare, scriitorul S. Vangheli aprofundează lumea copilăriei potrivit unor viziuni estetice originale, a unor elemente de sensibilitate modernă. În primul rând, vom evidenţia subtilitatea metaforei mitice, determinată de profunzime şi lirism, de motive şi dimensiuni existenţiale, pe care le exprimă autorul în dramatica contemplare a lumii. Elementul mitic se redimensionează din interior, el predispune autorul spre lărgirea semnificaţiilor, îl orientează spre chintesenţa cotelor de vârf ale artisticităţii. Trăirile, sentimentele, stările sufleteşti sunt relevate de multe ori prin prisma iniţierii mitice, autorul redă senzaţional sentimentul de încântare, de jubilaţie sufletească în faţa naturii, vieţii, universului, exprimă beatitudinea unui suflet însetat de candori.

Metafore precum „coliba albastră” sau „steaua lui Ciuboţel” sunt de sorginte mitică şi esenţializează o stare de spirit , conţine o cheie poetică pentru deschiderea multiplă a temeiurilor spiritualităţii autohtone. S. Vangheli îşi asumă rolul de mag în ţara copilăriei, el invocă deseori culoarea albastră, pentru a poposi într-un tărâm miraculos de poveste, pe care copilul o percepe în conformitate cu viziunea sa despre univers. „Noaptea dorm în casă, dar ziua trăiesc în coliba albastră”, spune Radu, protagonistul cărţii Băieţelul din coliba albastră. S. Vangheli plăsmuieşte viziunea unui copil receptiv la frumuseţile lumii, predispus spre tărâmul inefabil al basmului şi al transfiguraţiilor mitice.

„Din pădurea asta tata

Îşi alege fluieratul,

Mama – florile din vetre,

Mioriţa – clopoţelul.”

                (Basm cu cel mai bogat copil din lume).

Gama de culori este variată şi iradiază într-un spectru multicolor de curcubeu, creând asociaţia „celui mai bogat copil din lume”, după modelul lui Andersen:

„Roşu cred că-i din căpşune,

Galbenul – din romaniţe,

Verdele – acel din iarbă

Şi din albăstriţe – albastru.”

                (Basm cu cel mai bogat copil din lume).

Împreună cu micul cititor, poposim în „coliba albastră” a copilăriei, unde persistă o lumină stelară, care-i poartă pe Radu, Guguţă sau Ciuboţel într-o ambianţă neobişnuită, satisface setea cititorului de miraculos. Calul cu ochii albaştri, „zurgălăul pierdut în Cucuieţi”, vine şi el din aceeaşi lume miraculoasă a poveştii, ca să confirme nişte adevăruri existenţiale. Albastre sunt şi cele două viorele, care au înflorit în pantofii Domniţei din Pantalonia – ţara piticilor şi seamănă leit cu ochii mamei, „două flori albastre” de care copilul nu se poate despărţi nici pentru o clipă. Fulgii de nea cad molcom peste cuşma lui Guguţă sau peste oamenii de zăpadă plăsmuiţi de Ciuboţel, se revarsă din adâncul albastru al cerului precum e „ochiul apei din poveste”, ca să iradieze în contururi magice. Este albastră şi ninsoarea, de unde vine „un dor de îngeri” transpus în maniera unui cunoscut verset biblic:

„Înger, îngeraşul meu,

Ce mi te-a dat Dumnezeu,

Totdeauna fii cu mine

Şi mă-nvaţă să fac bine” [2, p. 45].

Tipologia binelui însoţeşte aventurile fanteziste ale picilor în dorinţa firească spre afirmare. Iar „turnul dorului” nu este altceva decât o proiecţie mitică a unor resorturi sufleteşti, de unde personajul-copil îşi exteriorizează sentimentele după modelul lui Gr. Vieru.

„Sunt alb, bătrân aproape,

Mi-e dor de tine, mamă.”

                (Mie dor de tine, mamă).

Eroul lui S. Vangheli „albeşte” de dorul de casa părintească, iar asta e „boala cea mai grea din lume!”, readucând imaginea dorului de meleag prin intermediul unor afinităţi spirituale cu elementul mitico-folcloric. Fără a pierde ceva din profunzime, ideea este preluată şi în povestioara Cocostârcii, unde dragostea pentru plai porneşte din ataşamentul faţă de cuibul părintesc şi se manifestă prin categoria sacralizată a dorului.

În mitologia folclorului românesc, cocostârcul este pasărea binecuvântată, e pasărea nemuririi, augurală, un simbol al imortalităţii, ea determină norocul şi belşugul în casa omului [3]. Într-o cunoscută nuvelă de S. Vangheli, cocostârcii „şi-au ales pentru cuib casa a doi bătrâni, care nu era cea mai frumoasă din sat”. Simbolismul păsării transpare în corelaţie cu destinul existenţial al celor doi părinţi „corojiţi” de timp, care au crescut mulţi copii, dar aceştia, asemenea puilor de cocostârc, „s-au împrăştiat prin lume, lăsându-i mamei obrazul plin de încreţituri şi doi ochi să se uite spre poartă, iar tatei o cuşmă de păr alb în cap şi un băţ în mână”.

Raportată direct la existenţa omenească, valoarea artistică a imaginii constă în ideea de împlinire. Motivele sunt adaptate unei situaţii artistice, care, încărcată de sensuri și făcând referinţă la un bilanţ existenţial, exprimă ideea de împlinire. Este vorba de „râvnita plinătate spirituală” [4, p. 3], ce-o contemplează eroii lui S. Vangheli în percepţia mitico-folclorică a lumii: „Când vedeau cocostârcii stând într-un picior pe acoperişul casei – parcă le venea inima la loc şi casa li se părea plină”.

Departe de pastişa folclorică sau imitaţia rudimentară, S. Vangheli asimilează din arsenalul tradiţional un vast material de investigaţie artistică. Dorul „trop-trop-trop a venit pe urmele lui (Ciuboţel – s. n.) înapoi acasă,” iar apoi iradiază prin nimbul sacru al iubirii, de unde pornesc impulsurile vieţii.

S. Vangheli dezvăluie şi aprofundează dorul de părinţi sau vatra strămoşească prin intermediul unor detalii artistice corelative, acestea găsindu-şi interiorizare prin „turnul dorului” sau crenguţa verde lăsată pe prispa celor doi părinţi în semn de recunoştinţă. În imaginaţia copilului dorul atinge dimensiunile baladescului, ceea ce îl determină a face o analogie dintre chipul mamei şi Sora Soarelui, floarea cerească, venită în ospeţie lui Ciuboţel împreună cu tot alaiul de stele şi luceferi, pentru a emana o lumină darnică, în faţa căreia „bunelul umblă în genunchi”, de parcă ar sta la icoane. Este conturată o idee de întregire mitică prin prisma unor categorii simbolice deposedate de alura lor sacrală, dar alimentate de o irezistibilă sete de viaţă, de primenire lăuntrică. Bunelul „seamănă, seamănă floarea soarelui,” fiindcă, spune el, „trebuie să faci măcar oleacă de lumină pe unde mergi”. Lumina devine, astfel, o metaforă totalizatoare, un punct de legătură dintre om şi măreţia cosmosului substituit prin formele alegorice ale mitului. „...Că pământul e cinstit. Ca soarele, ca pasărea, ca izvorul,” aceste sugestii metaforice încearcă să iniţieze micul cititor în resorturile filosofiei populare, îi propune o lecţie de omenie şi bunătate sufletească, exprimă bucuria de a trăi, a iubi, a se menţine în anturajul valorilor general-umane. Steaua lui Ciuboţel din vârful turnului luminează satul zi şi noapte, stă de veghe la căpătâiul măicuţei până se face bine, devine un înger păzitor pentru toţi copiii din Turturica, iar atunci când îşi ia zborul spre împărăţia ei de poveste, vrea „să-i ducă măicuţei un fir de iarbă de pe pământ.”

Steaua menţine existenţa şi „apără” cerbul, care aleargă când pe un vârf de munte, când pe celălalt, sugestie a unui timp mitic arhaic, pentru a proteja de rele „pălăria albastră” a pământului. Nu numai universul teluric, dar şi oamenii, mai bine zis, puii de pitic din Împărăţia Duminică, se află sub aura ocrotitoare a Stelei, în deplină îngemănare cu ritmurile cosmice, unde Soarele şi Luna, Mama noastră cea dintâi, determină anturajul selenar al existenţei omeneşti. S. Vangheli dezvoltă şi aprofundează o atmosferă de luminozitate, creând asociaţia unui amalgam de stări şi trăiri sufleteşti de excepţie, ce-şi trag originea din proiecţia simbolică a miturilor şi aşa-ziselor „sărbători ale soarelui” descătuşate de riturile păgâne şi condensate în mod firesc în diverse situaţii artistice. După expresia lui M. Ferber, fenomenul este „atât de copleşitor şi atât de fundamental, încât semnificaţiile lui în mitologie şi literatură sunt prea multe pentru a fi enumerate” [5, p. 266]. Sentimentul de admiraţie faţă de astrul ceresc, „ma-a-re minune e Soarele ăsta... Câte lămpi ard noaptea şi tot e întuneric, dar el unul luminează şi casă, şi bordei, şi drum. Şi muntele îşi încălzeşte spatele la dânsul, că nu i-ar mai creşte chica aceea verde...”, presupune o jubilaţie, dar şi o eliberare de verdictele mitului, autorul îndeamnă spre lumină şi căldură, spre plinătatea viguroasă a vieţii, care oscilează de la viziunea mitică spre cea metafizică, spre o concepţie apropiată de viziunea folclorică.

E. Niculiţă-Voroncă scria: „Soarele e ochiul lui Dumnezeu” [6, p. 229]. Poetica privirii corelată cu laitmotivul solar se manifestă la S. Vangheli prin expresia unei totale detaşări de semnificaţiile religiozităţii cosmice. Replica „Tu ai aprins Soarele pe cer ” indică o stare de alternare a luminii solare în raport direct cu fiinţa umană, încadrarea ei într-un circuit neîntrerupt. Eroul lui S. Vangheli e predispus să trăiască plenar evaziunea sa în mitul solar al universului, ca de la altitudinea astrului ceresc să proclame „ideea statorniciei din veac a ritmurilor primare ale vieţii” [7, p. 35], să se reintegreze într-o atmosferă de continuă sărbătoare şi resurecţie sufletească:

„Lie, lie,

Ciocârlie,

Cântec dulce

Din câmpie!”

                (Împărăţia Duminică).

Este acordul final ce izvorăşte din deplina îngemănare a cerului cu pământul, indică o culminaţie emoţională caracteristică pentru opera lui S. Vangheli.

Undeva în subtext mai întrezărim şi o iniţiere mioritică, ce se manifestă prin convertirea elementului mitic în contextul unor situaţii de viaţă obişnuite, marcate de o vibrantă subtilitate artistică, de profunzime şi lirism. Trei iezi, Turturica sau Cucuieţi este, de fapt, „spaţiul matrice” ori „spaţiul mioritic” axat pe filonul creativităţii populare. Acest „spaţiu mioritic” este specificat prin aprofundarea unui mod de viaţă tradiţional, care oscilează, după remarca lui M. Cimpoi, „de la orizontul mioritic spre orizontul european cu garnitura de categorii care este proprie mioritismului românesc” [8, p. 18].

Analiza simbolurilor şi imaginilor artistice indică cert caracterul de încadrare în atmosfera mitică, sunt intuite nişte niveluri de specificare şi formule individualizatoare de semnificaţie arhetipală. Matricea stilistică românească se menţine prin ideea de dăinuire, prin desăvârşirea unui spaţiu sacru de valori circumscris în aspectele sale existenţiale. Fenomenul de adaptare la condiţia mioritică se manifestă firesc și spontan, prin intermediul unor imagini tradiţionale, fiind determinate de un substrat mitologic străvechi, supus treptat modificărilor succesive. Şalul verde pe care-l îmbracă mama din balada cu acelaşi nume sugerează ideea marii plecări. Prin transfer metaforic, se are în vedere trecerea ei dintr-un plan existenţial în altul imaterial, într-un spaţiu selenar, cosmic, de o superioritate absolută:

„Şi s-a dus să are,

Dar în vârf de deal

Vremea i se pierde –

Mama se preface

În morman de ţarină.

Şi îmbracă mama

Şalul acela verde.”

                (Şalul verde).

Redimensionarea elementului mitic se manifestă prin comuniunea tainică cu natura, prin amplificarea sensurilor şi accentelor artistice favorizate de un fond mitic străvechi. Metafora verdelui se încarcă cu un fond profund esenţializat, culminează cu un simbol de origine mitico-folclorică, exprimă ideea de dăinuire, perenitate zămislite de veacuri în accepţia populară. Elementele naturii, iarba, pământul, rămurica verde, cerul, întreg universul sunt trăite din perspectiva transcendenţei mitice, ele capătă accepţia unui spectacol ceremonial şi redau, în ultimă instanţă, o finalitate existenţială, un bilanţ simbolic.

S. Vangheli pendulează între fabulosul mitic şi reprezentările imaginaţiei sale creatoare, pentru a ne aduce în preajmă şi a „ne prelungi copilăria. Cu o oră. Cu o zi. Cu un veac. Cât îi avem cartea în preajmă – suntem copii. Cărţile lui sunt ca nişte corăbii, care scot copiii în larg”, ca să se menţină în permanenţă pe „o pajişte albastră” a sufletului.

Note:

1. A. Dima, Zăcăminte folclorice în poezia noastră contemporană, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II,” Bucureşti,1936.

2. Carte de rugăciuni, Editura Agapiş, Bucureşti, 2004.

3. I. Evseev, Dicţionar de magie, demonologie şi mitologie românească, Editura Amarcand, Timişoara, 1997.

4. M. Cimpoi, Întoarcerea la izvoare, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1985.

5. M. Ferber. Dicţionar de simboluri literare, Editura Cartier, Chişinău, 2001.

6. E. Niculiţă-Voroncă, Datinile şi credinţele poporului român, Editura Saeculum, Bucureşti, 1998.

7. D. Bălăeţ, Eterna regăsire, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1979. 

8. M. Cimpoi. Orizont mioritic, orizont european, Fundaţia Scrisului Românesc, Craiova, 2003.

Fișă biobibliografică:

Spiridon Vangheli (n. 14.VI.1932, s. Grinăuţi, județul Bălţi) s-a manifestat deplin în domeniul literaturii pentru copii. Volume publicate: În ţara fluturilor (1962); Băieţelul din coliba albastră (1964); Balade (1966); Isprăvile lui Guguţă (1967); Ministrul bunelului (1971); Guguţă – căpitan de corabie (1979); Steaua lui Ciuboţel (1981); Calul cu ochi albaştri (1981); Pantalonia – ţara piticilor (1989); Măria sa Guguţă (1989); Guguţă şi prietenii săi, 2 volume (1994); Tatăl lui Guguţă când era mic (1999); Copiii în cătuşele Siberiei (2000). A studiat la facultatea de filologie a Universităţii de Stat „Ion Creangă” din Chişinău. În 1974 i s-a decernat Premiul internațional „Diploma de Onoare Andersen”, iar scrierile sale au fost traduse în peste 40 de limbi ale lumii. Este Laureat al Premiului de Stat al RSSM, 1980, şi Laureat al Premiului de Stat al URSS, 1988. Împreună cu Grigore Vieru, a colaborat la apariţia mai multor ediţii ale „Abecedarului”.