Fanarioţii între război şi pace

Secolul al XVIII-lea şi începutul celui de al XIX-lea reprezintă pentru istoria relaţiilor internaţionale din acest colţ al Europei locuit de români o perioadă deosebit de complexă, cu distincte implicaţii politico-militaro-diplomatice în viaţa Principatelor. Alexandru Vlahuţă defineşte domniile fanariote drept „întunecosul şir al domnilor fanarioţi, început cu Nicolae Mavrocodat la 1711 în Moldova, şi la 1716 în Muntenia.” „Voievozii, supuşi credincioşi ai padişahului, nu mai însemnau nimic. Boierii erau dezbinaţi: unii trăgeau spre nemţi, alţii spre ruşi, din ce în ce mai puţini spre turci, spre care tot mai lacome se-ntindeau peste noi braţele muscalului. Şi leşii ne săpau. Tătarii ne prădau mereu; şi oaste nu mai aveam, şi nici un viteaz nu se mai ridica să ne apere. Ne apărau doar munţii – cetatea neatârnării noastre.”¹

Totuşi avem în vedere că „epocile sociale” nu încep şi nu sfârşesc la date fixe; periodizarea istoriei pe „epoci” nu este decât o modalitate de a marca existenţa, tipologic deosebită, a unor „structuri sociale”, care se succed în timp prin lente şi lungi procese sociale de destructurări şi restructurări, ele putând fi marcate prin câteva „evenimente” singulare, care, măcar din punct de vedere didactic, pot fi socotite „pietre de hotar”, mai curând simbolice decât reale. Ceea ce constituie miezul crizei sociale caracterizând această epocă fanariotă „derivă din începutul decadenţei Imperiului otoman, sub presiunea imperiilor înconjurătoare, la care se adaugă însă şi puterile occidentale aflate în plină ascensiune capitalistă, dornice să-şi deschidă şi în Orient pieţele lor de desfacere, prinse de altfel ele înşile în rivalităţi conflictuale cu privire la rezolvarea chestiunii orientale”². Cum bine a punctat istoricul român Henri H. Stahl: „Pentru a face faţă problemei, Imperiul turcesc, voind să evite „trădările” domnitorilor români, au recurs la înlocuirea lor prin „funcţionari” aleşi dintre „grecii” din cartierul Fanarului, rezervat acestor străini, stând de multă vreme în legătură cu comerţul Levantului, folosiţi fiind şi ca agenţi diplomatici ai turcilor. Îndeobşte oameni de înaltă cultură, atât orientală cât şi occidentală, numiţi cu titlu temporar în calitate de „gospodari” ai ţărilor româneşti, aveau prea puţin interesul de a cerceta şi cunoaşte marile probleme ale ţărilor de a căror soartă erau răspunzători. Sarcina lor era de a sluji interesele Imperiului otoman atât din punct de vedere diplomatic, cât şi pentru a asigura în ţară liniştea publică, plata regulată a haraciului şi executarea muncilor cerute de nevoile armatei turceşti aflate în continue războaie”³. Tot-
odată, în ciuda caracterului discontinuu al regimului, fanarioţii erau intermediari ai culturii moderne, ai iluminismului francez.⁴

Această perioadă, fiind pentru Ţările Române, de fapt, un veac al decăderii lor statale, s-a înscris, totodată, în analele istoriei şi ca o epocă când „Principatele Române intră ferm şi ireversibil în sistemul... politic continental”. În cadrul sistemului politic european Principatele promovau, în fond, o politică „oficioasă, şi nu oficială”, care, în pofida esenţei sale ştirbite şi tăinuite, rămânea a fi, precum au observat şi contemporanii, „o politică activă, proprie, disimulată, modestă, dar hotărâtă, abilă, consecventă”⁵.

Cu toate că în istoriografie epoca fanariotă⁶ a fost caracterizată prin fenomenul înăspririi „controlului” otoman asupra Ţărilor Române, care se manifesta atât în plan politic (reducerea semnificativă a relaţiilor externe şi, mai ales, numirea exclusivă a domnitorilor de către Poarta Otomană), cât şi în plan economic (creşterea obligaţiilor material-financiare oficiale, dar şi a celor neoficiale), această epocă a fost marcată şi de realizări (reforme) în domeniile social, cultural şi al evoluţiei mentalităţilor⁷. Secolul XVIII, fiind, în general, veacul Luminilor – unii fanarioţi (C. Mavrocordat, Al. Ypsilanti ş. a.) contribuind la modernizarea Principatelor Române.⁸ Precum a remarcat acad. Ioan-Aurel Pop: „Lumea noastră nu este de graniţă, ci de interferenţă! Ea nu desparte, ci uneşte, iar fanarioţii – deşi ne vine mai greu să credem azi – au pus o piatră de temelie la această acţiune de apropiere a celor două jumătăţi ale continentului”⁹.

În epoca Fanarului, când grecii fanarioţi au dominat sistemul politic în Ţările Române, instituţia domniei a fost foarte instabilă, demonstrând o mobilitate extremă în sensul schimbării dese sau al pendulării voievozilor din scaunul domnesc al Moldovei sau cel al Ţării Româneşti. S-au perindat 32 de domnii, în general, destul de scurte (de unul sau cel mult doi ani), ale reprezentanţilor celor 11 mari clanuri familiale din Constantinopol: Callimachi, Caragea, Hangerli, Ghica, Mavrocordat, Mavrogheni, Moruzi, Racoviţă, Ruset (Rosetti), Suţu, Ypsilanti.¹⁰

Astfel, în răstimpul unui secol au existat nu mai puţin de 40 de domnii în Valahia şi 36 în Moldova. Iar otomanii fixaseră, practic, durata unei domnii la trei ani, pentru înnoirea căreia trebuia plătită o sumă importantă numită mucarer, pe lângă mucarerul mic, care se plătea în fiecare an. La acestea se adaugă peşcheşurile oficiale, al căror număr şi cuantum a crescut considerabil.

Ca noi forme de manifestări restrictive în epoca turco-fanariotă se prezintă abrogarea dreptului Principatelor Române de a întreţine legături diplomatice cu alte state, desfiinţarea oştirii pământene, întărirea monopolului otoman asupra exportului produselor economice şi desconsiderarea inviolabilităţii teritoriului celor două Țări Române în virtutea vechilor privilegii acordate iniţial de către Imperiul otoman. Domnii fanarioţi de la Iaşi și Bucureşti erau echivalaţi în protocolul otoman paşalelor cu două tuiuri, coroana fiind înlocuită de „kuka”.

Secolul al XVIII-lea nu se prezintă unitar din punct de vedere al presiunii economice otomane asupra Ţărilor Române, fiind divizat de anul 1774, după care s-a resimţit mai acut impactul factorului fanariot, pe fundalul agravării situaţiei socioeconomice şi prin imixtiunile Porţii în activitatea domnilor greci şi a integrităţii teritoriale a Principatelor de la Nord de Dunăre. Această perioadă din istoria Moldovei şi Ţării Româneşti, numită tradiţional în istoriografie – „fanariotă”, se caracterizează printr-o subordonare şi mai pronunţată a activităţii politice a domnilor intereselor Porţii.

Şi totuşi, după cum apreciază un şir de istorici contemporani (Bogdan Murgescu, Demir Dragnev ş. a.), perioada aceasta n-a fost o cezură în istoria Principatelor Române, ele păstrându-şi statutul politico-juridic de state vasale neîncorporate în Imperiul otoman.¹¹ „Povara fiscală medie nu a crescut semnificativ şi durabil în secolele XVII-XVIII”.¹² Astfel, societatea românească, odată cu instaurarea domniilor fanariote, a cunoscut o evoluţie lentă, nefiind supusă unui regim impus la o dată precisă (1711/1716), deoarece nu a fost instaurat un nou regim politico-juridic, numit în istoriografie „turco-fanariot” sau „fanariot”. „Toate componentele dependenţei Principatelor Române de Poartă se regăsesc şi în perioada precedentă.”¹³ O „anticipare a regimului fanariot” din secolul al XVIII-lea şi definită de către Florin Constantiniu drept un „experiment protofanariot” a fost considerată perioada anilor 1673-1685 (în Moldova) şi 1673-1678 (în Ţara Românească), când grecii din familiile Cantacuzino, Ruset şi Duca (bucurându-se de încrederea Porţii) au fost numiţi la cârma Ţărilor Române.¹⁴

Cum bine a remarcat Claudiu Victor Turcitu, explicând concepţia autorităţii de stat otomane, ce a stat la baza numirii domnilor în cele două Ţări Româneşti: a prevalat noţiunea de comunitate de aceeaşi confesiune religioasă (Millet), şi nu cea etnică. Astfel, Rum Milleti (comunitatea ortodoxă) a Imperiului otoman îngloba deopotrivă români, greci, dar şi alte etnii de confesiune ortodoxă din cadrul imperiului, fiind extinsă însăşi semnificaţia noţiunii de „grec” la cea de „ortodox”.¹⁵

Totodată, aşa-zisul secol fanariot (1711-1821) poate fi numit „secolul reformelor”, întrucât de-a lungul a peste o sută de ani toate sectoarele vieţii sociale – fiscalitate, relaţii agrare, administraţie, justiţie, biserică şi cultură – au făcut obiectul unei ample restructurări, vizând, în ultimă instanţă, instaurarea ordinii şi modernizarea Principatelor Române. Nu în zădar Nicolae Iorga şi-a intitulat sugestiv volumul VII al operei sale „Istoria Românilor” – „Reformatorii”.¹⁶

Grecii Fanarului, familiarizaţi cu ideile iluministe ale Occidentului, au fost ei înşişi oameni instruiţi, care s-au înconjurat cu cărturari de seamă ai timpului. Instituţia otomană, care le conferea statutul de privilegiaţi (cel de dragomani şi domni în Principatele Române) şi de cei mai bogaţi demnitari ai Porţii Otomane, îi făcea, totodată, să fie „captivi ai sistemului”.¹⁷ Fanarioţii cochetau cu ideea originii lor din aristocraţia bizantină, pentru a-şi legitima autoritatea, nicidecum pentru a contesta instituţia care îi promova.¹⁸

Încercările de a revigora cultura bizantină în teritoriile aflate sub dominaţia otomană au fost semnificative. Cu toate acestea, deşi cercurile aristocratice ale Fanarului au avut acces la gândirea occidentală, sursa lor de inspiraţie a fost iniţial Rusia, ca stat creştin ortodox. Ascensiunea Rusiei ca o putere politică majoră în secolul al XVIII-lea a dat credibilitate în ceea ce priveşte speranţele pentru un Imperiu bizantin resuscitat, iar unii fanarioţi, fiind creştini ortodocşi devotaţi, considerau Biserica Ortodoxă ca păstrătoarea religiei tradiţionale, culturii și limbii. Prin urmare, speranţa lor a fost crearea unui stat ortodox multinaţional, vorbitor de limbă greacă, sub conducerea Rusiei. Abia după Războiul ruso-turc din 1768-1774, care le-a spulberat fanarioţilor această speranţă, ei întorc privirea spre Vest, în special către Franţa. Astfel, raţionalismul francez a exercitat o mare influenţă asupra grecilor din cadrul Imperiului otoman, culminând cu Războiul de Independenţă din Grecia în 1821.¹⁹ Iar odată cu expansiunea marilor puteri şi escaladarea războaielor ruso-austro-turce, Poarta avea nevoie din ce în ce mai stringent de asemenea supuşi loiali precum erau grecii din Fanar, care să negocieze tratativele de pace şi să slujească competent în serviciul diplomatic al imperiului, aceştia fiind promovaţi în cele trei demnităţi importante în administraţia otomană: Mare dragoman, Mare dragoman al flotei şi Domn al unui din Principatele Române.

Tratatul de pace, care a pus sfârşit Războiului ruso-turc din 1768-1774, a fost încheiat la Kuciuk-Kainargi (pe teritoriul Bulgariei), într-o zi de joi, pe 10 (21) iulie 1774. Apărarea şi lărgirea drepturilor popoarelor creştine supuse sau vasale Porţii au fost expuse în articolele: 7, 16, 17, 23 și 25. Articolul 16 din tratat prevedea limitarea tributului Principatelor plătit Porţii, amnistierea locuitorilor, care au participat la război de partea Rusiei şi scutirea lor de impozite timp de doi ani, restituirea pământurilor transformate în raiale ş. a.²⁰

În această ordine de idei, anul 1774 este considerat drept începutul unor schimbări calitative în raporturile Principatelor Române cu Sublima Poarta, favorizând creşterea rolului acestora pe arena internaţională. Totodată, otomanii acceptase dreptul Rusiei victorioase de a se prezenta în calitate de putere protectoare.

Domnii fanarioţi, la fel ca şi domnii pământeni, dispuneau de agenţi diplomatici la Poartă (capuchehăi) şi beneficiau de aceleaşi forme de ceremonial.²¹ Marile puteri europene urmăreau să profite de regresul în care se afla potenţialul Imperiului otoman, ceea ce oferea în unele împrejurări şi Principatelor posibilitatea recuceririi anumitor prerogative smulse cu forţa de către Poartă. La insistenţa diplomatică а boierilor, Rusia а prevăzut, în articolul 16 al tratatului, reconfirmarea vechilor privilegii, făcându-se astfel о ştirbire esenţială а aservirii Principatelor de către Poartă:

„9) A permite domnitorilor celor două Principate, al Tării Româneşti şi al Moldovei, de a avea fiecare pentru sine, pe lângă Sublima Poartă, însărcinaţi cu afaceri, dintre creştinii de rit grecesc, care vor veghea asupra treburilor privitoare la sus amintitele Principate şi vor fi trataţi de Poartă cu bunăvoinţă în pofida micii lor importanţe, vor fi consideraţi persoane care beneficiază de dreptul ginţilor şi în consecinţă vor fi ocrotiţi de orice violenţă. 10) Sublima Poartă consimte de asemenea că, după cum o vor putea cere condiţiile în care se găsesc aceste două Principate, miniştrii Curţii Imperiale a Rusiei rezidenţi pe lângă ea să poată vorbi în favoarea acestora şi promite să aibă faţă de aceste intervenţii consideraţia cuvenită puterilor prietene şi respectabile.”²²

Îngăduirea din partea otomanilor ca domnitorii Principatelor Române „să aibă pe lângă ei un însărcinat cu afaceri, ales dintre creştinii comunităţii greceşti, care vor veghea asupra treburilor privind numitele Principate” legifera statutul internaţional al fanarioţilor în calitatea lor de diplomaţi nu doar ai Porţii, ci şi ai Curţilor de la Iaşi şi Bucureşti. Stipularea clauzei date urma să contribuie la consolidarea sistemului tradiţional de reprezentare diplomatică prin capuchehăi. Acceptarea însă de către Poarta Otomană a dreptului Rusiei de а „vorbi în favoarea lor (Principatelor – n.n.) şi făgăduinţa de а-i asculta (pe plenipotenţiarii Rusiei – n.n.) cu toată consideraţia ce se cuvine unei puteri prietene şi respectate”²³ a generat premise pentru instaurarea în Principate a „protecţiei” duble a ambelor puteri.

A.D. Хеnороl menţionase că „prin acest tratat, dobândit atât prin izbânzile armatelor moscovite, cât şi prin corupţia celor însărcinaţi din partea Turciei pentru încheierea lui, împărăţia otomană primea о lovitură din care nu se mai putea ridica”²⁴. Prin semnarea acestui tratat, factorul extern, îndeosebi cel „rusesc”, devine un vector permanent în toate problemele care făceau obiectul raporturilor dintre Poarta Otomană şi Principate. Dreptul de protecţie al Rusiei va prilejui agravarea şi permanentizarea situaţiei Principatelor ca obiect de litigiu ruso-turc, în care amestecul celorlalte puteri va evolua оdată cu agravarea „problemei orientale”, în cadrul căreia se va recunoaşte „chestiunea română” ca problemă internaţională²⁵. Dar, de acest drept ţarismul а profitat doar atunci când circumstanţele internaţionale erau favorabile Rusiei. Văzând cum se împarte Polonia şi alertaţi de acest exemplu alarmant, boierii moldoveni subliniau într-un memoriu din 27 iulie / 7 august 1775, adresat ambasadorului extraordinar şi plenipotenţiar al Rusiei la Constantinopol N. V. Repnin: „Poarta e obligată (6^to: „La Porte est obligée…”) să ne menţină toate drepturile şi privilegiile noastre şi să ne conserve libertatea şi patria noastră în virtutea tratatului (de la Kuciuk-Kainargi – n.n.), fără cea mai mică dezmembrare, astfel cum este în mod expres enunţat la fel în ultimul tratat”²⁶.

Or, la puţin timp după încheierеа tratatului de la Kuciuk-Kainargi, Rusia, având о atitudine echivocă, nu s-а hotărât să intervină împotriva anexării părţii de nord а Moldovei (Bucovinei) de către Habsburgi. Memoria istoriei а reţinut doar figura tragică а principelui rusofil Grigore al III-lea Ghiса²⁷, care, solicitând în cele din urmă, însă fără niciun rezultat, excluderea din teritoriul cedat a Sucevei, fosta capitală a Moldovei²⁸, la 1777 а plătit cu capul implicarea sa în politica marilor puteri, din motive rămase încă obscure (iar povestea că nu a acceptat răpirea Bucovinei rămâne o legendă elogioasă)²⁹.

Ulterior, printr-un şir de convenţii încheiate de cele două mari puteri, Poarta а reconfirmat prevederile tratatului de la Kuciuk-Kainargi, convenţia explicativă de la Ainalî Kavak (10.03.1779), senedul din 1783, hatişeriful din 1784, firmanele din 1791 şi 1792 şi hatişerifurile din 1802, 1806 etc. Victoriile obţinute în războaiele ruso-turce din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea i-au permis Rusiei să obţină controlul temporar asupra cârmuirii civile din Principate şi să obţină concesii majore din partea Porţii Otomane. În asemenea condiţii Rusia „avea (în Principate – n.n.) un dublu avantaj: putere fără responsabilitatea guvernării poporului”, fiindcă orice s-ar fi întâmplat în acest teritoriu vinovată era Poarta Otomană, care „deţinea suveranitatea teoretică asupra regiunii”³⁰. După încorporarea Crimeii (1783), politica orientală а ţarismului s-a reactivat evident în „problema Moldovei şi Valahiei”³¹.

Din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea Principatele Române au intrat pronunţat în vizorul politicii orientale şi a intereselor marilor puteri europene, îndeosebi a Rusiei imperiale. Reorientarea priorităţilor politicii externe ruse de la nord la sud cu subordonarea, în ierarhia priorităţilor geopolitice, a problemei polone celei orientale³² au modificat esenţial poziţionarea Principatelor ca factor geopolitic important în confruntările politico-diplomatice şi militare ale Porţii Otomane cu puterile europene limitrofe, în formarea şi evoluţia problemei orientale, precum şi a situaţiei geopolitice regionale. Politica Ecaterinei a II³³ de „armonizare” a relaţiilor cu Prusia şi Austria şi de „dominare indirectă” în Polonia urmărea scopul să pună în siguranţă flancul de vest al Rusiei în contextul pregătirii unei expansiuni vaste în direcţia Mării Negre şi a Balcanilor: anexarea peninsulei Crimeea şi a spaţiului din stânga Nistrului, înaintarea spre Principatele Moldova şi Valahia, Balcani şi Constantinopol cu ieşire, prin Bosfor şi Dardanele, în Marea Mediterană³⁴.

La intersecţia anilor ’60-’70 ai secolului al XVIII-lea, în perioada Războiului ruso-turc din anii 1768-1774, pentru prima dată apare, în contextul pregătirilor primei partajări a Poloniei, un proiect diplomatic rusesc ce viza Ţara Moldovei şi Ţara Românească, care sunt consemnate ca eventuale obiecte de schimb. Pe parcursul elaborării proiectelor de pacificare a diferitor grupări ale şleahtei poloneze şi de atragere a acestora de partea Rusiei, în toamna anului 1769 este formulată ideea cesiunii Moldovei şi Valahiei, după ocuparea lor de către armata rusă (evidenţierea ne aparţine), Regatului Polon³⁵. În urma înglobării în sfera intereselor politice ale imperiilor vecine, dar şi ale celor occidentale, Principatele au devenit nu doar obiecte ale pretenţiilor teritoriale ale acestora, dar şi piese de schimb la masa negocierilor diplomatice, fiind privite în acest sens ca mijloc de satisfacere, din contul Principatelor, a propriilor interese şi proiecte. Iar, prin afirmarea Rusiei ortodoxe ca o mare putere în sistemul statelor europene, s-a proiectat şi speranţa grecilor în Imperiul rus, văzut drept cea de a „Treia Romă”. Această forţă politică a devenit, pe parcursul secolului al XVIII-lea, o orientare ideologică determinantă în viaţa elitelor elene.³⁶

Principatele Române sub domniile fanariote (umili robi ai sultanului la Constantinopol (Istanbul), suverani atotputernici în Valahia şi Moldova) devin către sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, într-o epocă fascinantă, ce a pregătit trecerea la modernitatea românească – obiecte de dispută teritorială şi state tampon între marile puteri vecine. Iar destinele şi carierele politice ale unor importanţi domni fanarioţi (Alexandru şi Constantin Ypsilanti, Manole Giani Rosetti, Alexandru II Mavrocordat ş. a.), care s-au implicat în disputele politico-militare ruso-austro-otomane, s-au încheiat, într-un final (nici pe departe de a fi cel scontat), prin emigrarea acestora (uneori temporară, dar, de cele mai multe ori definitivă) în Imperiul rus sau în cel habsburgic.

De remarcat că fenomenul emigrării politice în istoria Ţărilor Române include un şir de personaje marcante, mai mult sau mai puţin cunoscute, despre care suntem de părerea că s-a scris încă insuficient în istoriografia noastră (ca excepţie de abordare istoriografică ne poate servi, în primul rând, dinastia Cantemireştilor)³⁷, fapt ce ne face să credem că recenta noastră lucrare, consacrată domnilor fanarioți care au emigrat din principatele române, va impulsiona şi va completa cercetarea acestui important fenomen politico-social, în contextul cunoaşteri vieţii şi activităţii politice a domnilor fanarioţi³⁸.

Note:

¹ Alexandru Vlahuţă, Din trecutul nostru. România pitorească: proză. („Sub fanarioţi”), Editura Litera, Chişinău–Bucureşti, 2001, p. 183, 190.

² Henri H. Stahl, [Penseurs et courants d’histoire sociale roumaine. Les problèmes des Pays Roumains dans la “crise orientale”] http://ebooks.unibuc.ro/Sociologie/henri/3.htm.

³ Henri H. Stahl, Gânditori şi curente de istorie socială românească. Problemele Ţărilor Române în „criza orientală”. În: http://ebooks.unibuc.ro/Sociologie/henri/3.htm.

⁴ Violeta-Anca Epure, La societe roumaine a la limite des XVIII^-eme – XIX^-eme siecles. Contacts et images françaises. În: Codrul Cosminului, XVI, 2010, no. 2, p. 50.

⁵ Gabriel Bădărău, Natura şi conţinutul raporturilor politice româno-habsburgice, 1683-1775. În: Românii în istoria universală, vol. II / 1, Iaşi, 1987, p. 244 [Memorie Del Maresciallo Conte Federico Veterani, Dall’Anno 1683. Sino All’ Anno 1694. Concernenti L’Operazioni Militari Da Lui Fatte In Ungaria, E Provincie Adiacenti Con Diversi Documenti, Spettanti Alle Sudette Memorie Ora La Prima Volta Pubblicate. Vienna; Lipsia: 1771].

⁶ Despre termenul „fanariot”, de când există acest cuvânt în dicţionare – vezi: J. Bouchard, Depuis quand existe le terme „Phanriote”. În: εισήγηση στη συνάντηση εργασίας Normative knowledge in the age of the Greek hominess novi in the Ottoman Empire (30/11/2012 – 01/12/2012), Berlin, http://www.sfb-episteme.de/_media/Veranstaltungsmaterlialien/C06/Workshop_Regelwissen/Bouchard.pdf?1370250215 (accesat 2.02.2017) 

⁷ Mihai Ţipău, Domnii fanarioţi în Ţările Române (1711-1821), Editura Omonia, Bucureşti, 2004, p. 7.

⁸ Demir Dragnev, Ţara Moldovei în epoca luminilor, Editura Civitas, Chişinău, 1999, p. 66-67.

⁹ Epaminonda I. Stamatiade, Biografiile marilor dragomani (interpreţi) greci din Imperiul otoman. Traducere din limba greacă şi prefaţă de C. Erbiceanu / Cuvânt de preţuire de I.-A. Pop. Ediţie îngrijită de R. Baconsky şi A. Pelea, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2016, p. 11.

¹⁰ D. S. Soutzo, Les familles princières grecques de Valachie et de Moldavie. În: Symposium. L’époque Phanariote, Institutul de Studii Balcanice, Salonic, 1974, p. 237; Sturdza M.-D., Dictionnaire historique et généalogique des grandes familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople, Paris, 1983, p. 151.

¹¹ B. Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Editura Polirom, Iaşi, 2010, p. 36, 53; D. Dragnev, Istorie şi civilizaţie medievală şi modernă timpurie în Ţările Române, Editura Cartdidact, Chişinău, 2012, p. 182.

¹² B. Murgescu, România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010)..., p. 56; B. Murgescu, Ţările Române între Imperiul otoman şi Europa creştină, Editura Polirom, Iași, 2012, p. 59.

¹³ D. Dragnev, Istorie şi civilizaţie medievală şi modernă timpurie în Ţările Române, Editura Cartdidact, Chişinău, 2012, p. 185; Cf.: N. Panou, Greek-Romanian Symbiotic Patterns in the Early Modern Period: History, Mentalities, Institutions. În: Historical Review, vol. 3 (2003), p. 71-110, vol. 4 (2004), p. 59-104.

¹⁴ Fl. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ed. a IV-a, Bucureşti, 2011, p. 161.

¹⁵ Cl. V. Turcitu, Istorie în documente. Mavrocordaţii (1711-1786). Arhivele Naţionale ale României & DAR Development Association, Bucureşti, 2015, p. 13.

¹⁶ N. Iorga, Istoria Românilor, vol. VII, Reformatorii, ed. a II-a, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2015.

¹⁷ P. Al. Papachristou, The Three Faces of the Phanariots: an Inquiry into the Role and Motivations of Greek Nationality under Ottoman Rule (1683-1821), Unpublished Master Thesis, Simon Fraser University, 1992, p. 13.

¹⁸ Ştefan Petrescu, Migraţiune şi ortodoxie în Europa de Sud-Est de la „destrămarea” societăţii fanariote la constituirea comunităţilor greceşti în prima jumătate a secolului al XIX-lea, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, 2013, p. 35.

¹⁹ P. Al. Papachristou, The Three Faces of the Phanariots..., p. 124-130; George G. Arnakis, The Role of Religion in the Development of Balkan Nationalism, In: The Balkans in Transition: essays on the development of Balkan life and politics since the eighteenth century, ed. Charles Jelavich. University of California Press, Berkeley, 1963, 115-144.

²⁰ Pentru textul integral al tratatului de pace ruso-otoman de la Kűçűk Kaynarca (10/21 iulie 1774). Vezi: Дружинина Е.И., Кючук-Кайнарджийский мир 1774 г. Его подготовка и заключение. Москва, 1955, с. 349-360; Дружинина Е.И., 200-летие Кючук-Кайнарджийского мира. În: Etudes Balkaniques, 1975. Nr. 2; Noradounghian, Recueil d’actes internationaux de l’Empire ottoman, vol. I (1300-1789), Paris-Leipzig-Neuchâtel, 1897, p.237-245; Acte şi documente relative la istoria renascerei României, Editori: D. A. Sturdza, C. Colescu-Vartic, vol. I, Bucureşti, 1900, p. 125-139.

²¹ Vezi: Aurel H. Golimas, Despre capuchehăile Moldovei și poruncile Porții către Moldova până la 1829: contribuţii la cunoaşterea raporturilor de drept dintre Moldova şi Turci. Tipografia Ligii Culturale, Iaşi, 1943, p. 1-107.

²² Adrian Tertecel, Tratatul de pace ruso-otoman de la Kűçűk Kaynarca (1774). În: „Revista română de studii euroasiatice”, Anul I, nr. 1, Constanţa, 2005, p. 187.

²³ I. Ionaşcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe, Relaţiile internaţionale ale României în documente (1638-1900), p. 230.

²⁴ A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ed. III-a, vol. IX, p. 140.

²⁵ L. Boicu, Geneza chestiunii române ca problemă internaţională, Iaşi, 1975, p. 41.

²⁶ Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privind istoria României, serie nouă, vol. I, Bucureşti, 1962, p. 102.

²⁷ Grigore III Ghica (1724–1777), mare dragoman al Porții (1758–1764), domn al Moldovei (1764, martie – 1767, februarie; 1774, octombrie – 1777, octombrie) şi al Țării Româneşti (1768, octombrie – 1769 noiembrie). Vezi: Țipău M., Domnii fanarioţi în Ţările Române, 1711-1821. Mică enciclopedie / Pref. prof., dr. P. M. Kitromilides, Editura Omonia, Bucureşti, 2004, p. 75-78; Domnii Țării Moldovei, p. 254-259.

²⁸ Vl. Tcaci, Grigore III Ghica, In: Domnii Ţării Moldovei. Studii. Volum editat de D. Dragnev, Editura Civitas, Chişinău, 2005, p. 254-259.

²⁹ R. W. Seton-Watson, O istorie a românilor. Din perioada romană până la desăvârşirea unității naționale. Traducere, introducere şi note explicative de C. Ardeleanu, Brăila, 2009, p. 126.

³⁰ G. F. Jewsbury, Anexarea Basarabiei la Rusia: 1774-1828. Studiu asupra expansiunii imperiale, Editura Polirom, Iaşi, 2003, p. 31.

³¹ Г. С. Гросул, Дунайские княжества в политике России (1774-1806), Штиинца, Кишинев, 1975, с. 82, 84.

³² П. В. Стегний, Разделы Польши и дипломатия Екатерины II. 1772, 1793, 1795. М., 2002, c. 87, 136.

³³ Ecaterina a II-a, născută Sophie Augusta Fredericka de Anhalt-Zerbst, (1729–1796), împărăteasa Imperiului rus (1762 –1796). În plan extern în perioada domniei Ecaterinei a II-a la Imperiul rus au fost anexate teritoriile la nord de Marea Neagră (în urma războaielor ruso-turce din 1768–1774 şi 1787–1791), Crimeea (1783); instaurat protectoratul Rusiei asupra Georgiei de Est (1783); efectuată partajarea Regatului Polonez (1772, 1793, 1795). Vezi: Henri Troyat, Ecaterina cea Mare. Ed. a II-a. Prefaţă de Şerban Papacostea, Bucureşti: Corint, 2015, 540 p.

³⁴ П. В. Стегний, Разделы Польши и дипломатия Екатерины II. 1772, 1793, 1795. М., 2002, c. 131.

³⁵ П. В. Стегний, Idem, p. 122.

³⁶ P. M. Kitromilides, Iluminismul neoelen. Ideile politice şi sociale, / Trad. din l. greacă de Olga Cicanci. Editura Omonia, Bucureşti, 2005, p. 152-153.

³⁷ Cf.: Neamul Cantemireştilor. Bibliografie. / Coord. Andrei Eşanu. Alcăt.: Andrei Eșanu, Igor Cereteu, Valentina Eșanu, Dinu Poștarencu, Maria Poștarencu, Editura Pontos, Chişinău, 2010, p. 388; http://cantemir.asm.md/dimitrie/bibliografie (ultima accesare: 5.03.2017). 

³⁸ Vlad Mischevca, Domni fanarioţi din Principatele Române – emigranţi politici (Sfârşitul secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea): Alexandru Ypsilanti & Emanuel Giani-Rosetti & Alexandru II Mavrocordat (Firaris) & Constantin Ypsilanti. – Chişinău: S. n., 2017, (Tipogr. „Iunie-Prim”), 248 p.