Gânduri emigrate

1.

Am ajuns în Spania pe la sfârșitul lui octombrie. Se răcea. Umed. Pătrunzător. Ziua frigeau razele, dar nu aveau putere să încălzească aerul. Unicul loc cald iarna îmi părea automobilul parcat la soare. Frigul l-am memorizat pentru totdeauna. Nu conta câte haine puneam pe mine, el intra până la oase cu aerul inspirat, prin buricele vinete, de aceea poate deseori, stând cu picioarele pe reșou, îmi aminteam soba de la bunici și lemnele trosnind în vatră.

Vara năvălea repede, ca o pedeapsă, lungă și insuportabil de caldă. Uscată, prăfuită, insipidă. Cel mai greu m-am împăcat cu clima și cu ideea că aici trebuie s-o iau de la capăt. De la nimic adică. Am căutat mult de lucru și nu mă puteam rupe de casă, copiii erau mici, nu aveam niciun ajutor.

Prima casă pe care am dereticat-o pe bani a venit ca un semn că totul va fi bine, cu timpul, că trebuie să am răbdare și să muncesc – prima casă în care am simțit căldura iarna, de la mișcare tenace sau de la căminul imens din salon. Pereții erau calzi și mirosea a lemne proaspăt arse, ca la bunici. Stăpânii casei erau o profesoară și un funcționar, foarte rar coincideam, ajungeam când dânșii erau deja plecați la serviciu, găseam totul în ordine perfectă, trebuia doar să șterg praful, căci unul dintre ei avea alergie sau era astmatic, și să aspir podeaua, plasele contra țânțarilor, să dezinfectez vreun dulap la bucătărie și alte minuțiozități. Biblioteca o dereticau ei, carte cu carte, dulap cu dulap, perete cu perete, mii de cărți, codificate și introduse în baza lor personală de date. Intram doar să spăl podeaua. Și trăgeam cu ochiul la biroul din mijlocul încăperii, pe care stătea un suport sprijinind „Palmeras en la nieve” de Luz Gabaz, de fiecare dată deschisă la o nouă pagină, o enormă lampă veche cu bec LED, flori proaspete și creioane colorate pe albume mâzgălite vesel. Dânșii aveau o singură fiică, care le adusese pe lume o singură nepoțică, pentru care au reformat toată casa și altarul acesta din bibliotecă tot pentru dânsa era chibzuit. La ai săi 5 anișori unul dintre bunici o lua în brațe în serile de sâmbătă și îi citea până începea a clipoci.

Biblioteca era cel mai cald loc din acea casă și din acel oraș și din tot universul, în orice anotimp, pentru că îmi amintea de casa părinților, de mica bibiotecă de acasă și pentru că m-a inspirat să-mi strâng una proprie și să nu mă las de carte, să fac studii și să nu mă pierd printre mopuri și mături.

2.

Poate sunt lucruri mai de preț decât oamenii, timpul și sănătatea, poate prețul este o chestie atât de relativă, încât n-ar trebui să-i dăm deloc importanță.

Luni am fost la Josefina, o frumusețe de femeie, cu toate virtuțile la locul lor, mamă a trei copii aranjati. Care își trăiește viața între salon și bucătărie, punând și strângând masa pentru oricine îi deschide poarta. De la dânsa miroase a mâncare bună, cosmetică scumpă și medicamente puternice. Toată viața a purtat singură grija casei, chiar dacă din afacerea familiei și-ar fi permis să angajeze un ajutor de nădejde, dar ei îi părea că are destulă energie pentru toate, mai ales pentru a-i bucura pe cei dragi. Se porăia prin gospodărie, mi-a pregătit lucrurile cu care îi fac curățenie în casă și o punguță cu dulciuri pentru când voi termina treaba.

Josefina are trei copii foarte frumosi, îi seamănă în toate, până și felul de a pronunța cald și binevoitor cuvintele, până și licărul șmecher din ochi.

I-am împrospătat casa, n-am avut de transpirat, am șters cu soluții protectoare mobila, am trecut cu peria de pene lustrele, am spălat geamurile și gresia.

Ne-am înțeles că dacă prietena mea, pe care o înlocuiesc acum în lucru, are cumva alte planuri (și eu știu că ea are, dar nu i le pot divulga deocamdată), apoi voi continua cu placere să-i fac curățenie. Și ea s-a bucurat tare să mă audă vorbind de planuri pe viitor, să facem înțelegeri de durată, parcă s-a înviorat, chiar și licărul s-a înviorat. Dar i-am spus că nu mi-e comod să mătur, iar cu aspiratorul aș consuma mai mult timp și cum vara scoate toate covoarele, apoi ar fi bine sa cumpere un mop de strâns scama, pentru că păr nu este, deloc, pe nicaieri, după chimioterapii pur și simplu nu mai este.

3.

Am observat așa o tendință prin casele în care fac curățenie: cu cât viața omului e mai sumbră, cu atât mai albă îi este casa, de la pereți și mobilă până la șurubul din ială cu tot cu cârpe de dereticat. De parcă vopseaua ar avea putere să ascundă totul...

Azi se întrevede o zi deosebită, la fel de grea ca altele, dar plină de culoare. Din ușa casei la care mă așteaptă mopul și un lighean de produse chimice încep să mă simt dereticătoare la Museo del Prado sau la Louvre. Totuna. Căci oricum încă n-am strâns bani de vreunul, nici cunoștințe suficiente să le deosebesc. Trebăluiesc la niște bancheri, despre care ai zice că sunt pictori, dacă nu ai cunoaște nimic altceva decât cum arată casă lor de vacanță. Lumea (bogată) din capitală are reședință de vară pe coasta mării. Capricii. Stau în ea doar două săptămâni de vară, iar întreținerea anuală îi costă cât trei vacanțe pe insulele Hawai. Pentru că în Hawai te duci și vii cu valiza, iar într-o casă ca aceasta rămân pe totdeauna cărțile citite și scrise de copii, fotografii îngălbenite, haine strâmte și alte vechituri dragi.

Dihania de construcție, modest decorată și sumar mobilată, e plină de lucrări atârnate haotic pe toți pereții, până și pe cei de la bucătărie, peste care sar harnic stropi de ulei din tigaia cu calamari rumeni. Multe dintre aceste „opere” sunt semnate de gazde, iar restul – de nimeni, poate gazdele o fi uitat să-și pună semnătura. Unele tablouri sunt totuși destul de bunișoare, respectând legile luminii, proporții, game, paleta, spectru, deci dacă oamenii aceștia nu erau să se ocupe toată viața de îngrijirea conturilor străine, aveau să creeze mult frumos.

Cât am lustruit podeaua și am călcat un braț de rufe, în ogradă au intrat neîncetat diferite voci, care întrebau de sanatate, pentru că mereu se întreabă de copii, pe unde sunt și ce fac, de dințișorii nepoțicăi, dacă au ieșit, de cum suportă arșița, de când au venit și când pleacă și de alte lucruri mărunte pe care nu aveam timp să le ascult. Pentru fiecare voce s-a găsit un răspuns cald și binevoitor.

Ștergând praful și păianjenii de pe rame, am auzit stăpânul la spatele meu.

– De obicei, unele mai cad la șters, ca-s fixate prost. Nu-ți face griji, nu au nicio valoare, decât sentimentală. Pe acesta cu geamul deschis l-a pictat Tere însărcinată, iar acesta cu pescărușul e al meu, acestea sunt ale fetelor, de când umblau la grădiniță. Toată viața noastră e în aceste desene...

Nu-mi puteam rupe ochii. Mă minunam câtă frumusețe și culoare generează o minte obișnuită cu cifre și calcule, probabil frumosul începe din om, din felul său de a-și exterioriza lumea interioară, de a atrage, de a fi accesibil. Și mă tenta, pe de altă parte, ca fapt divers, să-l întreb dacă n-a auzit cumva de frauda bancară din Moldova, căci dânsul e din domeniu. Nu găseam momentul și am considerat că nici nu face. Dacă, Doamne ferește! îi dau omului idee de păcat. Se duce pe apa Mediteranei toată idila aceasta în splendoare, de culori senine și parfumuri fine, dragoste și înțelegere, calamari rumeni, vazoane cu flori, perdele scuturate peste geamuri de briza mării.

4.

În fiecare casă unde am ajuns să fac curățenie m-a adus recomandarea de la o persoană de încredere. Lumea nu acceptă necunoscuți să le răscolească intimitatea, să le atingă toate lucrurile, să le vadă dezordinea și gunoiul nescos după ușă. Încă n-am auzit de la nimeni să fi lăsat chei și coduri de securitate sau pinuri de alarmă pe mâna primului user cu care s-a ciocnit în Facebook sau LinkedIn fără recomandare. Și nu aveam să-mi caut niciodată de lucru pe net, până la prima dată desigur, pentru că oricum odată și odată se întâmplă prima.

Am reacționat din curiozitate și interes la anunțul postat de cineva într-un grup de socializare, căutând o menajeră pentru vacanțe. Ne-am sunat și am convenit să le cunosc casa și, presupun, să mă cunoască. Mi-a cerut un buget și m-a întrebat de disponibilitate. Am coincis în toate.

Așadar, într-o seară de joi iacătă-mă-s descotorosind praf stătut și păianjeni demult defuncți la gospodăria unui cuplu de englezi, care apar în zonă de două ori pe an și sunt mai des ieșiți prin localuri, la plajă, shopping, parcuri de distracții sau vizite. Locuința m-a cucerit din prima – compactă, dar încăpătoare, bine organizată, calitativ construită, luminată dozat, simplă.

Mica familie s-a așesat să cineze spre chindii la terasa din care se deschide o vedere nemaipomenită spre livezile de lămâi, portocali și bungalow-uri alb-galbuie, desenate ca știubeiele printre copaci – soții, neschimbați de la piscină, copilul cu năsucul ars de soare și bunicul – tatăl ei, socrul lui – proaspăt ras și parfumat, despre care m-am tot întrebat, oare în ce film l-am văzut și dânsul s-a tot uitat la mine, de parcă m-ar fi cunoscut de pe coperta vreunei reviste de bulevard. Ei, după șaptezeci nu-i mare gafă să confunzi menajera cu vedetele din presa galbenă, mai ales când dai chef în casa de vacanță și cinstești ginerele cu care mai de care vinuri spaniole, dar mai intâi le guști și le răsguști, căci ești departe de doctori, farmacii, analize, diagnosticuri și toți dracii în alb care îți întunecă viața. Bătrânul cu un aer ascuns de aristocrat, atât de ascuns că înșiră pe o ladă întoarsă de plastic franzela ruptă cu mâna, un caș de Leon, ciopârțit stângaci, și trei pahare clătite cu furtunul de la piscină. Ah da! Aristocrat sadea totuși pentru șervețelele aranjate în triunghi și pentru cuțitele cu furculițe de care nimeni așa și nu s-a atins. De câte ori a trecut spre frigider m-a întrebat cum mă simt, dacă vreau să beau ceva rece ori să-mi facă o tartină din pâine și brânză ruptă cu mâna lui, desigur, de aristocrat voalat. La început am refuzat, pentru că mi se părea interminabilă dezordinea, pe la jumătate eram sigură că am sticla mea de apă în rucsac, iar când am realizat că am uitat-o și mi s-a uscat limba pe dinți, nici n-a fost nevoie să cer, dânsul repejor a căutat la rece:

– Sarkly or still?

– Still please. Thanks.

– You have the same accent like she.

– Like who?

– Like our housekipper in London. She is from Moldova too.

Am zâmbit măgulită. Deci iată cine mi-a semnat recomandarea...

5.

S-au căsătorit după ce ea rămăsese singura nemăritată în cercul său de pietene. El absolvise facultatea, încercase câteva posturi care nu i-au adus satisfacție, nici bani și înțelesese că are nevoie de o schimbare. Mai exact, de o mutare într-un mediu benefic. Și a ales-o pe Susi, fată din mahala, dintr-o familie bună, înstărită, cu relații. Părea că sunt suflete pereche, că seamănă, că se completează, dar căsnicia i-a înstrăinat atât de mult, încât uneori li-i frică să rămână singuri, împreună, după aceeași ușă. Pe iubirea lor s-a pus un strat gros de praf, și eu nu sunt specialistă în din acesta. Mă duc la ei săptămânal să-l șterg pe cel care se vede, zboară îndrăzneț de la aparatele de aer condiționat și ventilatoare, străbate geamurile deschise toată vara și se amestecă cu sumedenia de păr împrăștiat prin casă. Susi (de la Susana, Asunsion, sau cine-o știe) nu trece niciodată cu aspiratorul. Are alte responsabilități, pe care le numește filozofic priorități: cumpărăturile, Zumba, Pilates, spălatul, care de fapt e auto, cina și, în primul rând, copilul – prin el își motivează existența liniară. Îl duce la școală, zăbovește la vorbă cu alte mame negrăbite ca dânsa, își bea cafeaua cu vreo prietenă la „Tres Palmeras”, cumpără pâine, vorbește cu cine îi iese în cale, pune rufe la spălat și iarăși se face vremea de adus copilul de la școală. Îl duce și îl aduce de la activități extrașcolare, iar cum într-o oră nu reușește să facă prea multe prin casă, mai bea o cafea cu cine nimerește la chindii sau privește serialul. Când am văzut-o prima dată avea cearcăne de oboseală, crea impresia că muncește opt zile din șapte, apoi mi-a zis că n-a simțit necesitatea să însușească vreo profesie. Moștenise casa de la părinți, o vilă la mare – de la bunici, și un cont grosuț – de la alți bunici, iar oboseala o copleșea de la rutină; prea multe avea de făcut pentru cei din jur și aproape nimic pentru sufletul ei. N-a învățat-o nimeni că pe femeie o prinde bine acea doză decentă de egoism și o pereche de vicii prinse ca florile de chip, la vedere, oriunde agață mai ușor privirile curioase. Când s-o învețe? La rugăciunea de seară sau la cea de după masă? Mama i-a povestit despre sfinți și aripi, nu despre ceea ce înaripează o femeie.

Joi era ca de obicei foarte puțin satisfăcută (!) sub toate aspectele, inclusiv. S-a împiedicat de căldarea mea, nu i-a plăcut cum am șters oglinda din baie și geamul din debara. A oftat. A răsuflat greu. A icnit semnificativ. A aruncat supărată cămășile soțului pe masa mea de călcat, demonstrând că motivul insatisfacției este tocmai acel pe care l-am intuit. M-aș fi putut supăra și eu, căci menajeră nu înseamnă slugă, și dânsa conștientizează, când este în duși mai buni. Aș fi putut s-o rog să nu mi se învârtească printre picioare și să nu-mi irosească timpul. Dar mi s-a făcut milă, am ținut cont că-mi plătește bine și trebuie să-i ofer din oficiu senzația de imprtanță, poate aceasta este una dintre puținele ei ocazii de a se simți importantă. Am mai șters o dată oglinda și geamul, am strâns apa din timpul meu neplătit, mi-am luat banii pe care îi adun de fotbalul fiului și m-am despărțit respectuos. După ușă mi-am aranjat părul împrăștiat și blugii stropiți. Arătam desigur ca o biată necăjită ce tocmai ieșise de la dereticat, dar de peste geamul mașinii curate se vedea numai zâmbetul de mulțumire că mi-am făcut munca și cu o femeie pe a cărei iubire s-a pus praful.

6.

De trei săptămâni nu am avut o zi liberă, degeaba îmi făceam griji că se va rări lucrul din toamnă. Trăim într-o zonă turistică, cu tendințe de amorțire spre anotimpurile reci, prin urmare, în sezon lumea nu se preocupă deloc de odihnă, nici după încheierea sezonului nu se preocupă, câștigul e binevenit oricând. Drept că oboseala începe să dea de știre. Mâinile și picioarele mai pot, dar mintea o ia razna în semn de protest. Ea probabil vrea odihnă, vrea să hrănesc stomacul la timp și uneori cu ceva deosebit, vrea liniște, vrea hrană spirituală și mai vrea, ca orice minte de femeie sub patruzeci, o doză de admirație.

Coteam dimineață spre casa Jozefinei, cea frumoasă, care este mai puternică decât boala cu care luptă și care are trei copii deosebit de simpatici, dar unul – fiul cel mai mare – în avantaj detașat, mereu ocupat și preocupat. El deține o fabrică de chipsuri lângă casa părinților și când maică-sa nu-i acasă, îmi deschide poarta, îmi pregătește lucrurile, mă păzește de câine și dispare fără măcar să-și dea seama cui i-a dat drumul în casă.

Deci mătur și șterg praful cu peria de pene de pe pozele familiei unde zâmbește fericit. În copilărie avea o mutricică hazlie, pistrui și breton lins numai în poze cred că, dar s-a copt într-un chip pur și simplu atrăgător.

Îmi caut de treabă și îmi dau seama că aproape m-am împăcat cu ignoranța lui și a oricărui bărbat care trece pe alături absent, pentru că artificiile s-au stins, armele au ruginit, anii și-au luat avid tot ce au avut de luat. Straniu, doar că gândurile acestea stăruie mai insistent în timp, și de la oboseală se acutizează, de parcă mintea nu are altă treabă decât să protesteze în zadar. Cand colo, hop! dispare apa de la robinet, de la toate robinetele din casă, pentru că pe stradă se fac lucrări de reparație a sistemului de canalizare, iar lumea nici măcar nu a fost anunțată.

Eram pe la jumătate, nu puteam lăsa lucrul baltă, căci pierdeam ziua și banii, deci m-am dus la fiul în cauză să-i cer o soluție. El mi-a zis, fără să-și dezlipească privirea din monitor, că nu are rezerve de apă, nici timp să meargă să cumpere, iar apa din piscină nu poate fi folosită, pentru că e sărată și conține prea mult clor.

Atunci eu i-am zis că las totul așa cum este și mă duc acasă... pe două minute, să aduc apă. Și dânsul și-a desprins pivirea de la computer și m-a țintit prima dată de când fac curățenie în casă la maică-sa, cu admirație, drept că nu ca pe o femeie, ci ca pe o angajată care își îndeplinește funcția cu responsabilitate.

7.

Azi fac curățenie la Raquel și Juan, un cuplu de spanioli care după pensionare au decis să-și cumpere o locuință mică lângă mare, departe de forfota și graba capitalei – un studio cât o colibă, drept că luminos și vopsit în alb arată destul de plăcut.

Sunt a doua oară în această casă, deci am la disoziție cel mult două ore să le-o fac lună, prima dată lucrasem după reparație, mi-am lăsat unghiile până la carne în ferestrele lor și în bucătăria uleioasă. Domnii mă anunță că între timp pleacă să ia dejunul și, dacă am nevoie de ceva, să-i sun.

Fac curățenie prin casele oamenilor de vreo patru ani ca într-a mea, deja am mai mult stil în munca aceasta decât la scris, contează să rămână clientul mulțumit de rezultat, dar și mai important e să nu-i treacă prin minte că altcineva ar fi în stare de mai bine. Mă mișc iute, ador să văd cum se schimbă încăperea după ce invadează prospețimea și aromele tari de produse parfumate. Două ore trec pe nesimțite. Stăpânii se întorc punctuali și calcă pe unde s-a uscat podeaua. Raquel mă întreabă ca printre altele dacă n-am văzut un portmoneu sau o gentuță, așa și nu reușesc să înțeleg ce anume, pentru că vorbește frânt, îmi evită privirea, pare descumpănită. Îi răspund că n-am observat ceea ce caută dumneaei, pentru că nu mă concentrez la obiecte, le mai mut din loc, se întâmplă, dar cu mare grijă, să nu le deteriorez. Dânsa continuă să-mi explice de culoare, formă, unde se afla, cu ce semăna, preocupată de dispariție și la mine încet-încet începe să ajungă că Raquel, ca doamnă delicată și educată, nu mă învinuiește de dispariție, dar se interesează și, deoarece nu-i pot prinde privirea, căci se uită la toate nimicurile numai nu în ochii mei, repet cât pot de sincer: „N-am văzut, doamnă.” Îmi strâng lucrurile, îi salut respectuos și plec.

Mă așez la volan și pornesc stoarsă spre casă, peste vreo doi kilometri încep să văd două benzi în loc de una și multă ceață, amețesc, opresc, să nu mă transform în pericol. Mistui greața de la această situație bizară, cu o parte de minte îi dau femeii dreptate să mă banuiască de furt, dacă nimeni nu i-a călcat pragul casei, cu alta însă vizualizez zecile de case în care am fost lăsată singură cu bani la vedere, aur, diamante, obiecte scumpe și cele trei facultăți cu două mastere, după care nu doar că nu m-am realizat, dar curăț mizerie străină și înfrunt acest gen de stupidități. Pun pe cântar ce e mai bine – să mor de foame ca profesoară în țară sau de umilință printre srăini, dar cântarul stă țeapăn și asta mă sufocă definitiv. Respir des să-mi revin, că acasă mă asteaptă tot ce am mai scump și mai drag. Îi dau imaginar un șut cântarului și pornesc motorul, în timp ce o bătrânică obosită pune o legătură de cărți pe capota mașinii mele, duce un sac de gunoi la tomberon și se întoarce după cărți și eu sar arsă:

– Ce vreți să faceți cu cărțile?

– Reciclez.

– Dați-mi-le mie, va rog.

– Vai! Îmi faceți o favoare, să nu le car.

Mă fac comod și dezleg funia, găsesc ceva interesant, ceva scump, ceva bun, ceva ce căutam demult, dar niciodată nu-mi ajungeau bani să cumpăr, deoarece prioritatea o deține acuarela și cărțile de povești pentru copii. Răsfoiesc, citesc selectiv, mă copleșește o bucurie imensă. Mă simt profesoară și persoană de încredere, femeie perfecționistă care face cea mai minuţioasă curăţenie din lume, mă simt cântarul care suportă orice pui pe el și... greutățile.

8.

Cel mai tare mă tem când fac curățenie în casa cuiva, să nu stric ceva. Pentru a evita riscul, mi-am inventat strategii și trucuri – moderez viteza în zonele de pericol, scot mănușile, usuc palmele, calculez distanțe, nu pun mâna dacă nu sunt sigură. Așa de tare mă tem și atât de meticulos ating lucrurile casabile, mai ales cele de preț, că oricum uneori se întâmplă. De frică se întâmplă și, de obicei, în primele zile, când nu prea cunosc casa și tremur să nu reușesc.

În casa Jozefinei am stricat o farfurie, nu era un blid simplu de supă. Lucram a doua oară în casa ei, stresată, desigur, că nu reușeam să respect timpul consumat de către menajera precedentă, mă porăiam ca un prâsnel și am atins cu cârpa, fără să-mi dau seama, suportul în care stătea acea farfurie pictată cu o inscripție ce nici n-am reușit s-o citesc. Farfuria s-a rostogolit pe podea și a plesnit. M-am gândit trei secunde ce să fac; în prima să recunosc, în a doua să nu (căci mintea are loc pentru orice fel de gânduri) și în a treia secundă m-am dus cu farfuria la Jozefina după sentință. Numai că dânsa de la chimioterapii sau pentru că este în esență superioară bunurilor materiale mi-a zis s-o arunc la gunoi, m-a întrebat preocupată dacă nu m-am tăiat. Și gata.

Desigur că nu uit acel moment și desigur că sunt mai atentă, a doua oară nu mi-l pot permite.

La Dave și Jo cred că eram chiar prima dată. Nu vedeam capătul mizeriei, casa era plină de praf, păr de câini, miros greu, geamuri și oglinzi murdărite de muști. Terminasem etajul și aspiram salonul, stăpânii tocmai reveniseră dintr-o vacanță în care lăsaseră locuința unor chiriași nepăsători. Deci aspiram, periam pereții, ștergeam mobila, spălam podeaua cu mopul, iar într-un moment de neatenție l-am rezemat rău de cămin și mopul a lunecat lin pe marmura lucioasă pănă peste lampa tocmai cumpărată și instalată, pe care a crăpat-o ca pe o coajă de ou. Nu mi-au trebuit nici două secunde să-i spun lui Jo cum am țăndărit lampa. „Which lamp? Oh! Fuck!”. Drept că acest „fuck!” nu mi se adresa, parcă așa deduceam – erupea ca forma ei obișnuită de indignare și nu m-ar fi deranjat deloc dacă în acel moment ar fi zis că îmi este recunoscătoare pentru servicii, dar o să găsească pe altcineva mai responsabil. Jo n-a mai zis nimic, căci a apărut Keven – fiul ei – cu soluția: „Mamă, eu mâine am să întorc lampa la magazin și am să le zic că așa am descoperit-o când am deschis cutia. Voi cere să ne-o schimbe. Rahat de lampă! nu vezi ce sticlă fină, dacă n-o strica Lili, era s-o stric eu sau câinii.” Și gata.

La Christopher n-a fost cu Doamne ajuta! De când lucrez la ei, mai mult de trei ani, dar chiar de fiecare dată, are loc vreo ciudățenie nenorocită – odată am scăpat pisica în bucătărie și s-a pișat pe gresie; am pierdut cheia de la poartă în pietrișul de la intrare; am uitat lumina aprinsă; am uitat s-o las aprinsă pe cea de afară; am tras prea tare jaluzeaua până a intrat în cutie și mi-am rănit degetele s-o scot; am rupt un moț de la fața de masă scuturând-o; am aruncat la gunoi din neatenție filtrul de la aspirator. Deci de toate, dar reparabile, până în ziua în care am spart un obiect drag lor – o bucată de lut – o oală – pe care cineva pictase doi diveri scufundați – el e diver. Oala stătuse un an rezemată de acel perete cu perspectiva de a fi atârnată. În ziua cu pricina spălasem ca de obcei podeaua sub ea, o rezemasem la loc și făcusem patru pași spre căldare, când am auzit în spate: „pliosc!” și viața mea s-a împărțit subit în două părți – de până și după „pliosc!”. Desigur că a fost mai bine până la „pliosc!”, cât greșelile erau reparabile și cât le-am putut transmite acestor oameni încrederea că sunt responsabilă, atentă și minuțioasă. Am lăsat oala unde căzuse, am terminat treaba, am încuiat ușile și m-am dus acasă să sufăr în voie pentru greșeala care se întâmplase la patru pași distanță, căci în asemenea momente nu-mi pot recupera echilibrul, mă mustru până la durere.

Când am dat ochii cu Christopher să-i povestesc cât de original a căzut și s-a spart oala, el a zis că-i vina lui, pentru că nu-i ajunseseră mâinile s-o atârne de mizerabilul perete. Și gata.

9.

Lumea se pregătește de 8 martie, anunță vitrinele pline de flori și cutii pestrițe de cadouri.

Cui i-ar plăcea să sărbătorească iubirea în mizerie? După volumul de lucru care instantaneu a crescut în ultimele două zile, deduc că nimănui. Ba chiar și unde dragoste nu e, vorba artistului, se face curățenie.

Mă întorc acasă obosită, vreau odihnă, masa întinsă, vreau o baie fierbinte cu spumă și perle sărate, esențe parfumate, vreau o cremă grasă să-mi înmoaie pielea exfoliată de clor și amoniac, vreau o cafea – Late, Calipso, Irish – ori simplă, cu lapte, apoi să-mi țintesc ochii în pagina cărții de care mi-e dor a treia zi.

De fapt, vreau dulcișor și dacă bag în mine, pe nemâncate, o porție decentă de ciocolată, îmi trece imediat delirul despre esențe și cafele cu lichioruri, îmi amintesc ca am de adus copiii de la școală, de pregătit o gustare, de-i însoțit la extrașcolare, de pregătit cina, de făcut ordine prin casă, de pus cina, strâns-spălat, duș rapid, of, cât echilibru îi oferă o porție decentă de ciocolată unei femei împrăștiate.

Cotesc la Lidl după echilibru. Bag repede în coș o punga de kiwi, iaurt, pâine, carne, roșii și alerg să achit, dar mă împiedic de o scenă oarecum neobișnuită. Un bărbat în salopetă se foiește în jurul unui raft cu flori. Alege o orhidee. Optează pentru alb-roz. Floarea ca floarea, dar recipientul de sticlă cu pietricele roșii îmi place tare. Măturătorul simpatic, proaspăt ras, e puțin ciufulit, tunsoarea aranjată de vânt îl prinde bine, de sub salopeta verde se întrevede gulerul imaculat. Poartă verighetă, deci femeia care îl petrece dimineața cu dejunul servit și guler de nea chiar merita atâta gest. Domnul mai înconjoară o dată raftul și mai ia o orhidee, le compară, pare mulțumit de ambele și dispus să le cumpere pe amândouă. Se simte urmărit și intuiește exact din ce punct, își ridică ochii drept în privirea mea mirată și zâmbește.

Floarea ca floarea – prea scumpă înainte de această sărbătoare fățarnică – cât siropul de tuse pe care uit să-l cumpăr de trei zile și cât rama pentru goblenul pe care aproape îl termin, cât acadelele în formă de inimioare pentru toți colegii de clasă ai copiilor.

Îmi scutur imaginar zdrențele de gânduri despre bărbatul cu două flori, că poate e ofertă, iar omul trage la gospodărie și mă întorc să cumpăr acadele pentru toți colegii copiilor.