Întâmpinări; Şoapte; Spinul duinez; Contopiri; Setea; Noiembrie. Târziu; Eşarfa tibetană

Întâmpinări

când băgarea de seamă

se răsfrânge deplin în adânc

de adânc, aproape de Martorul impasibil

dintotdeauna presimţit acolo

totul în jur îşi pierde din însemnătatea

necugetată pe care i-am acordat-o mereu.

unde se bănuie ceva, o linie, un contur, ori doar o furişare

nu e nimic, şi totuşi dezamăgirea mea caducă

trezeşte în mine o tainică, stranie bucurie.

în zorii grei de ceaţă

voalând netulburea

apei curgând

zăresc mai întâi prora unei bărci

desprinzându-se din unduirile albe

ezitând, atenuând

o bătaie de vâsle.

şi deodată ţipătul ascuţit al unei păsări

peste întinderi

încât închid ochii

copleşit de efemer

nu zboară acolo, sus

ci-n mine, laolaltă cu mine

pasărea / trezind singurătăţi uitate

Şoapte

nimic nu trece în uitare, totul

se răsfiră cu vremea

în compasiune.

tăcerea rarefiată de linişte

mă sprijină spre a putea

trece peste noaptea asta.

aidoma unui cânt ce m-ar străbate

ca o înfiorare mistuindu-se neştiut

de nimeni în apa din jurul insulei.

între iertare şi iubire

mai nicio deosebire

cântul dus de ape mi-e martor.

iar dacă adevărul despre un om

se află în ceea ce el caută mereu

să ascundă, atunci totul

se va înfiripa firesc

ca de la sine acum.

în după-amiaza scursă, târzie de noiembrie

o fată s-a oferit să-mi cedeze locul în autobuz

şi-am surăs lăsându-mi mâna pe umărul ei

în vreme ce pe parbriz alunecau

ramuri desfrunzite de toamnă

acum plouă. bate un vânt rece.

o uşă se deschide-n beznă. Nimeni.

ai venit, şoptesc...

Spinul duinez

noaptea asta unduind timp înzăpezit peste ape

e spinul meu duinez, aici pe insulă

în spatele gratiilor de gheaţă

nimic nu e întâmplător. la începutul

întâmplării aflându-se mereu Unul

trecutul evocat nefiind nici pe departe

cel adevărat, servind mereu prezentul.

pe atunci, ploaia

era o unitate de măsură

a singurătăţii decantând o înserare

sub cornul bizantin al lunii, totul contopit

în casa iernilor remuşcare şi tandreţe

azi, doar umbrele celor dragi mai freamătă

ca buzele anei boleyn încă mişcându-se-n

rugă după ce capul i-a fost retezat.

o viaţă întreagă aştepţi câteva cuvinte

care sosesc mereu prea târziu

totul fiind simultan ca într-o carte

pe care eziţi să o deschizi.

o viaţă întreagă m-au urmărit ochii vieţuitoarelor

din spatele gratiilor. mă bântuie noaptea numele

gravat în fiecare celulă.

undeva, la un gând depărtare

o lume neconsolată, etern răbdătoare.

şi-ncet am luat-o înainte îndepărtându-mă

mult de cei care venau în urmă.

se spune că nici n-am fost.

rătăcit în diminuarea de lumină a străzilor

printre coloanele de marmură ale băncilor

în tânguirea târzie a unui saxofon

îmbătrânind / doare tot mai tare

splendoarea

de când lumea, poezia ei niciodată atinsă

a fost mereu subminată, distrusă, detestată

şi totul vine pe nesimţite pe aceste meleaguri

în acest an pe sfârşite. în acest an de salt

după care nimic nu va mai fi ca înainte

undeva, doar la o bătaie de inimă

o lume etern răbdătoare

neconsolată, din care mulţi s-au dus.

îi simt mereu în preajmă

deşi din moarte doar iubirea se întoarce.

când ea se stinge te lasă şi harul

Contopiri

morţii nu rămân în urmă. dimpotrivă

s-au dus, se află pentru noi

undeva-n viitor, spune

se lasă lângă mine pe bancă şi tace

până la sosirea maşinii, pătruns

de gravitatea celor afirmate.

nu e straniu, mi-am zis, doar iubind

se poate gusta concomitent moartea

în clipa-n care intensitatea ei atinge apogeul, însă

cine poate întâmpina, dincolo de auz

sunetul unei roze deschizându-se

cine poate gusta zorile, mult mai depline

în firul de iarbă, sub înserarea

ce se lasă ca o felină?

când, după o lungă, intimă contopire

totul devine atât de familiar încât

îţi pare deodată străin

doar întrebarea înfiripată dinspre o anume sete

aşterne mereu un drum ce se stinge într-o

bătaie de clopot, decantând totul în jur.

pentru unul viaţa-i rătăcire şi oprire.

pentru altul rătăcirea, capăt de drum.

aplecat peste scheletele

acoperite de pulberea lavei din Pompei

mai poate vreunul deosebi fugarul de jefuitor?

vine iarna peste tine, obişnuia

deseori să-mi spună mama. într-adevăr

într-adevăr, când inima

e un grăunte de frig se trezesc demonii.

Setea

ce înţelege fiecare

pe patul morţii

pare a fi totul.

e noapte şi bate

vechiul orologiu

în salonul pustiu.

sunt singur.

atât de singur

încât aud cum

se răsfiră fumul de ţigară

şi pentru o clipă sunt

reprezentantul durerii

în vremuri de răstrişte  

doar gradul de sete

ce ne bântuie-n adânc

ne mai poate însingura

şi e tărziu şi-n salonul pustiu

încă mai tremură

ultima bătaie

de orologiu

Noiembrie. Târziu

au fost duşi la apă, dar nu li s-a îngăduit să bea.

acum s-au dus. s-au stins acasă. subit.

un privilegiu de care puţini au parte

am murmurat, păşind sub desfrunziri

lăsând în urmă până şi mersul, vara

stinsă-n frunza căzută, pasul

estompat în auz la adulmecarea

zăpezii şi deodată nimeni

nimic nu a mai aparţinut morţii

în contrapunctul de iarnă la căderea de fulg

Eşarfa tibetană

de ce să-mi propun depărtări

când abisul e în mine

umblam noapte de noapte

şi doar insomnia ferestrelor

mă însoţea, inima

fluturând ca o eşarfă tibetană de rugă, durerea

o călăuză trezindu-mă reamintindu-mi

drumul Acasă. ascultam cum se zbate zăpada

printre trunchiuri. apoi, doar tăcerea

în alb-negru ca o reculegere.

acum e martie şi plouă uşor

şi-n cuibul lor puii îşi înalţă ciocul.

adânc în bezna abisului mă uit

lent inundat de o lumină în faţa căreia

toate cuvintele sunt ninsoare peste ape.

cândva îmi voi întoarce ochii spre nord

ca toţi cei care-şi cunosc dinainte ceasul.

e lesne să crezi în ceea ce poţi zări:

sub fluturele care se lasă peste ea

mâna mea se mistuie

în siaj de lebădă.