Timpuri noi (poveste); Distih; 14 August

Timpuri noi (poveste)

1.

Plouă cu reclame.

Inundaţie.

Tornadă.

Te ia pe sus, zăpăceşte o lume,

dar nu te prăbuşeşti bine, mersi,

pe pantofiorii roşii fermecaţi

(ai unei vrăjitoare).

Alergi cu limba scoasă

fără să poţi ajunge undeva.

Câinele? – trăieşte,

dă din coadă la hypermarket, eşti tu.

Şi nici măcar nu ştie cine îi e stăpânul.

Face sluj în prostie,

credincios de nu mai poate,

nu contează cui.

Cui pe cui se scoate.

Viaţa-i o poveste de adormit copiii,

care ştiu multe (mult prea multe),

dar habar nu mai au ce este acela „vis”.

2.

Hypermarketul dirijează totul:

Cine ce produce (deci, trăieşte),

de la cine cumpărăm, ce ingurgităm,

cine ajunge – precum hypermarketul – obez.

E demo, democraţie –

hypermarketul e deschis mereu, pentru toţi.

Hypermarketul nu fură,

doar înşală ca un magician –

te face să îţi deschizi singur portofelul

şi să îl goleşti zâmbind, cât ai clipi.

E-urile (adică Eul) ne determină existenţa,

săruri de tot felul,

în sfârşit, succesul alchimiei şi sfârşitul.

(„Ce aromă îmbătătoare ai, domnişoară!”,

„Ce bine v-aţi conservat, doamnă...”,

„Domnule, ce înlocuitori aţi prefera?”).

Ofertele şi produsele de 2 bani

te îmbie cu degringolada lor ameţitoare –

eşti un copil naiv la tradiţionalul bâlci,

ajuns electronic.

Oooo, ar mai fi atâtea de spus...

Numai că, încet-încet,

adică mult prea repede,

pe nesimţite,

pur şi simplu nu mai exişti.

Sau..., eşti la modă: hyper-obez,

în uniformă pe dinafară şi pe dinăuntru –

o uriaşă minge rostogolită în prostie

prin hypermarketul vieţii.

Poezia? Aşteaptă răbdătoare la ieşire,

dar nici ieşirea nu mai e.

Cine are nevoie astăzi de poezie?!

Pe internet sunt destule:

dai când vrei copy-paste

fără să o citeşti,

nici înainte, nici după.

3.

Distih

Din jegul lumii şi o genă secretă,

Starea-de-Graţie naşte-acum în eprubetă...

4.

14 August

În staţia de autobus,

tolănit ca un cadavru, pe banchetă,

un copil dormea în plin soare. Era

legat cu un lanţ de câinele lui mare şi credincios.

Câinele nu îndrăznea să deschidă ochii până

stăpânul dormea. Lanţul metalic,

înfăşurat de cinci ori în jurul mâinii puştiului –

centură de castitate a viselor;

suspinele câinelui, când şi când.

Vipie. Câinele îşi uitase acasă

pălăria de pai cu bor lat,

respiraţia utilă, sacadată,

cu limba-i lungă, scoasă,

şi ultimul lătrat; era disperat.

Credincios, sub pleoapele-i de câine,

număra mătăniile din rozarul de mâine,

când va fi... sărbătoare –

cu siguranţă, va fi

Adormirea Sfintei Marii.

5.

Încerc, încerc în zadar, încerc –

cu certitudine, într-o figură geometrică,

se moare pur, cu eleganţă.

Se ajunge – şi mai pur – într-o inutilă instanţă;

numerele

au cea mai mare importanţă.

Port nr. X la pantofi,

am picioarele în X,

hainele – XX,

bifez totul cu X,

X, deci exist.

Zbori sau cazi. Atât.

Îngerii te îngroapă, devorându-te,

precum termitele, până la gât

(după ciclul lor de reproducere,

poţi spune exact când ai murit –

îngerii se reproduc,

cu voluptate,

în pictură).

De spaimă, îţi albeşte părul,

trupul se refugiază în aureolă,

aripile îţi cresc

grăbite să acopere goliciunea –

lipsa ta din tine.

Acum, în sfârşit, e bine.

Eşti şi tu ca ei. Nu mai ai nimic,

eşti nimicul din

Sfânta Treime.