Historia magistra vitae

Apariția cărții profesorului I. Funeriu, G. I. Tohăneanu, Optimus Magister, este un act de conștiință și un elogiu binemeritat adus unuia dintre profesorii care au contribuit „cu asupra de măsură” la afirmarea Universității de Vest, pe plan intern și internațional, încă de la înființarea ei, în anul 1956. Profesorul Tohăneanu era nu numai un latinist desăvârșit, cu multe și rafinate traduceri din literatura latină, ci și un neîntrecut stilist și un bun cunoscător al literaturii române, pe urmele maestrului său Tudor Vianu.

Ca structură, lucrarea conține, pe lângă o prefață în care autorul dezvăluie modul de lucru în realizarea cărții, trei părți: prima Convorbiri (1996-1998), care este cea mai extinsă (p. 9-200), a doua După douăzeci de ani (amintiri, reflecții, completări) (p. 201-276) și a treia Cuvântul elevilor (p. 277-301).

Prima parte, Convorbiri, nu este doar transpunerea unor interviuri, ci un dialog între un discipol și Magistrul său, realizat în decursul a trei ani, urmărind viața unui om, G. I. Tohăneanu, începând cu o perioadă tulbure din istoria românească, cu repercusiuni imense asupra societății: deportări, închisoare, pierderea locului de muncă, presiuni fizice și psihice, care au dus la o descompunere morală: anihilarea valorilor, turnătorii, neîncredere, suspiciune.

Excursul biografic începe cu părinții și locurile natale. Despre părinți, profesorul vorbește mai mult de tatăl, Ion Tohăneanu, profesor de liceu, care era de o „discreție” ieșită din comun: „Nu l-am auzit niciodată lăudându-se sau tânguindu-se despre isprăvile și izbânzile, despre poticnirile și suferințele – multe și deloc mărunte – întâmpinate” ... în timpul „zbuciumatei sale vieți” (p. 11)..., „din discreție și decență, adică, etimologic, din cuviință, ...el nu și-a sărbătorit niciodată ziua de naștere, nici măcar la soroacele care marchează zile „rotunde” ale anilor vieții” (p. 12).

Data și locul nașterii le-a descoperit „răsfoind un vechi anuar al liceului Andrei Șaguna din Brașov, unde tatăl își încheiase, ca șef de promoție, studiile secundare”. Așa a putut să-i reconstituie și o parte a trecutului: „Tatăl, bunii și străbunii lui au fost, de-a lungul generațiilor, oieri transhumanți în preajma Brașovului, lângă Zărnești, la poalele masivului Piatra Craiului, unde se află localitatea Tohani, cuib al familiei mele” (p. 13). Cât despre mamă, spune doar că era „spornică la vorbă” (p. 12). Putem trage și concluzia, pe baza amintirilor depănate, că tatăl și locurile natale și-au lăsat amprenta asupra formării și devenirii profesorului Tohăneanu: „De la el am aflat, cu emoție și uimire, că profesor înseamnă, în limba latină, «mărturisitor» și că, prin urmare, dascălul săvârșește – mai exact spus – oficiază nu numai un act obișnuit de «comunicare», ci și unul de cucernică, perpetuă «cuminecare». Cât despre mult lăudata însușire a modestiei, aș spune că am deprins-o sau am moștenit-o, iarăși, de la părintele meu” (p. 14).

Având în față o persoană cu principii de viață atât de solide și austere, și fiul a mers neabătut pe același drum, dovadă îndemnul adresat confraților: „Teoretic orice filolog vrednic de acest nume (noi am zice tuturor celor care își asumă un rol de educare și cercetare – deci «iubitori ai cuvântului» –, indiferent de domeniul de activitate), se cade a fi un fel de «Toma necredinciosul», în sensul că este obligat să supună verificării și răsverificării orice informație de specialitate, indiferent de unde provine ea. Această operație trebuie riguros săvârșită mai cu seamă față de afirmațiile scrise. Îndoiala – chiar față de ideile formulate ex cathedra, de un venerat magistru – este o armă de care filologul se va folosi întreaga lui viață” (p. 16).

Legat de latinescul magister, profesorul afirmă: „Ce poate fi mai plin de tâlcuri pentru noi, românii, decât că, din acest cuvânt latinesc, graiul mioritic a păstrat străvechiul adjectiv, iar apoi substantiv, măiestru, măiastră? Româna a reținut, astfel, eminența calitativă cuprinsă în adverbul magis («mai»), de unde a derivat magister, transferând-o în folclor și în diferite alte domenii. La un pol al axului semnificațiilor se află Măiastra lui Brâncuși (Pasărea Măiastră din întruchipările folclorice), ...la celălalt, tăietura de măiestru pe care trebuia s-o săvârșească”, ...apoi altele, ca „măiestri (vb.), măiestrie, măiestrit, măiestru, măiastră”, toate la Eminescu, iar unele și la Coresi, Cantemir și alți scriitori moderni. Alte „reflexe ale lat. magister ne-au parvenit, la etape istorice diferite, și pe alte căi; din maghiară: meșter cu tot felul de derivate; din italiană maestro, care i-a prilejuit lui Arghezi Balada maeștrilor; din franceză metresă, femininul lui maître, suferind o remarcabilă degringoladă semantică; din germană maistru și maistor, acesta din urmă cu un diminutiv care exprimă întreagă afecțiunea lui Victor Ion Popa față de Aurel Vlaicu, eroul cărții sale Maistorașul Aurel” (p. 119).

Tot de la moștenirea „lăsământul” tatălui „am deprins să mă închin la modéle, nu la mode, căci módele mor tinere, în timp ce modélele sunt statornice”. ... În sfârșit, prin pilda sa mai curând decât prin îndemnuri, tata m-a crescut în cultul celei mai severe exigențe față de mine însumi, al insatisfacției pentru toate «isprăvile» mele. Numai așa am putut deveni, o vreme, exigent și față de alții. Oricum, uit cu ușurință, poate chiar cu ușurătate, Răul cășunat de cei din jur, dar rețin cu aceeași înlesnire toate întruchipările Binelui” (p. 21).

Printre modele enumeră pe „Alexandru Rosetti, «boierul» incontestabil al lingvisticii românești; discipol și continuator al lui Ovid Densusianu; ctitor al foneticii experimentale românești; intelectual de trainică formație umanistă și cărturar subtil; estet rafinat și pricepător cu nesaț al Frumosului, în toate întruchipările lui: de la cartea nevremelnică, de la cununile de stânci ale Bucegilor până la măruntele, amăgitoarele desfătări ale vieții de toate zilele; iubitor împătimit al munților și al codrilor țării, pe care i-a cutreierat, cu stăpânită emoție și cu juvenilă ardoare, până în anii târzii, depinzând de tinerii săi colaboratori, care-l însoțeau în săptămânalele expediții alpine, să învețe de la Carpați sentimentul atât de prețios al statorniciei; dar și dorul înfiripat pe înaltul Plai Mioritic; cel mai de seamă editor român al veacului, dăruind culturii noastre, în răstimpul ei de maximă înflorire dintre cele două războaie, zeci și zeci de cărți nemuritoare, înveșmântate în straie de sărbătoare, în frunte cu Istoria literaturii române de la origini până în prezent din 1941, semnată de George Călinescu – iată chintesența, iată lumea «boieriei» acestui incomparabil dascăl umanist al nostru, al tuturora” (p. 22) ...; „Al. Rosetti nu cunoștea ura, invidia, ranchiuna, meschinăria, străin fiind de toate înfățișările Urâtului, care ne strepezeau și ne sluțeau trăirile. De-a lungul întregii sale vieți, profesorul a cultivat toleranța, gingășia discretă până la dăruirea de sine” (p. 24).

Urmărind firul amintirilor de acest fel, consider necesar să amintesc și mărturisirile față de Al. Graur, creionat astfel: „mărturisesc solemn și fățiș cât mă simt de îndatorat profesorului Alexandru Graur sub raport profesional, intelectual, moral. Am învățat de la el nu numai foarte multă carte latinească și românească – ceea ce, pentru amândoi, însemna cam același lucru –, ci și lecția superioară a firescului, a simplității, sub zodia cărora s-a desfășurat, fără niciun efort, întreaga mea existență în toate domeniile de activitate. ..., am deprins de la Al. Graur un adevăr de o simplitate derutantă, dar de un randament maxim în învățământ: să nu vorbesc elevilor mei decât despre ceea ce eu însumi am înțeles și știu. Am urmat cu strășnicie pilda veneratului meu dascăl, reușind să fiu întotdeauna transparent în expuneri, cu riscul de a nu părea... «profund»” (p. 29).

Așadar, sub „dulcea povară a unor amintiri de neșters”, Magistrul Tohăneanu susține că și relația dintre student și profesor trebuie să fie corectă și onestă, fiindcă „Studentul simte, intuiește, adulmecă valoarea și limitele exacte ale profesorului său” (p. 31).

Vorbind astfel, Tohăneanu se gândea, desigur, la perioada de început a activității sale didactice, „1 februarie 1948 – 20 iunie 1952”, când a „funcționat ca asistent, apoi ca lector la Catedra de lingvistică și filologie clasică a Universității bucureștene”, din care a trebuit să plece, la „vremelnica vârstă a ...nemuririi” (p. 28), datorită „dosarului” necorespunzător; familia având „domiciliu forțat la Solca, în Bucovina”, fiindcă Ion Tohăneanu fusese adeptul, „riscându-și viața pentru ideea și idealul, repede stinse, ale libertății și democrației” (p. 44). Despre eveniment vorbește cu mâhnire: „Mazilirea mea de la Universitatea bucureșteană s-a săvârșit, oficial, în ziua de 20 iunie 1952, dar ea fusese minuțios pregătită cu multe luni înainte. La îndeplinirea ei au participat, sprijinind-o osârdnic, câțiva colegi – mai exact spus, câteva colege – de la Catedra de lingvistică și filologie clasică, pe care o condusese, până atunci, Al. Graur. În aceeași perioadă au fost demiși, vremelnic, din funcții profesorii Al. Graur, Al. Rosetti, J. Byck, ca și eminenții colaboratori ai profesorului Tudor Vianu, mult regretații Edgar Papu și Ion Frunzetti. În ziua cu pricina am fost chemat la decanatul de atunci al facultății, împreună cu colegul și prietenul meu I. Fischer, care avea, pentru o vreme, să-mi împărtășească soarta. «Omul» care tăia și spânzura în cultura și în școala românească de atunci, făcând spume de ură la gură, Roller, celebrul autor al unor jalnice manuale de istorie, îl instalase în jilțul decănesc pe un semidoct din Giurgiu, crud, sadic și hain, unul Orzea, nume cu consoane scrâșnite, în stare de inimaginabile josnicii, pe care le cunosc, dar mă sfiesc să le înșir, înmânându-ne, lui I. Fischer și mie, decizia de «eliberare» din funcțiile pe care – îmi place să cred – le onorasem (Fischer cinci ani, eu aproape patru). Pseudodecanul ne-a azvârlit, rânjind, aceste vorbe «memorabile»: «chiar dacă nu aș avea și alte realizări, în afară de aceea că am scăpat facultatea de voi (sic!), tot înseamnă că mi-am făcut datoria față de această instituție»” (p. 43).

Despre această situație, greu de explicat și, mai ales, puțin credibilă pentru generațiile tinere, profesorul spune: „Câteva luni am cutreierat, descumpănit și buimac, străzile capitalei, apoi am căutat o slujbă oarecare, dar nu am fost primit niciunde. Dosarul.... Ar fi nedemn, ba chiar aproape indecent, să evoc amănunțit mizeria sufletească și fizică în care m-am cufundat în lunile care au urmat demiterii mele. Ca să supraviețuiesc, a trebuit să-mi vând nu numai cele mai valoroase cărți, ci și biata mea «garderobă»” (p. 44).

Fugit irreparabile tempus!

„Timid la început, «mugurii speranței» – adaugă I. Funeriu – au îndrăznit treptat să se ivească” (p. 45): mai întâi, ca suplinitor, la Școala generală mixtă nr. 6 din Ploiești, unde și-a găsit „culcuș” „în cămăruța care găzduia, la etaj, «Muzeul de științele naturii» al școlii” (p. 46), și, mai apoi, începând cu 8 septembrie 1956, cu ajutorul profesorilor Tudor Vianu și Iorgu Iordan, care, necontenit, i-au fost alături în această tristă perioadă, la Facultatea de Filologie (cu durata studiilor de cinci ani) din Timișoara (v. p. 61 ș. u.). Aici s-a împlinit ca un neîntrecut latinist, deosebit stilist și mare savant, lăsând culturii române peste 28 de volume, între care traduceri din Macrobius, Saturnalia (1961, 380 p.), din Publius Vergilius Maro: Eneida (1994, 634 p.), Bucolice. Georgice (1997, 292 p.), și peste 600 de studii și articole de specialitate¹.

Ca latinist, de câte ori avea ocazia, vorbea despre limba latină în termeni pe care, sunt încredințat, nu trebuie să-i uităm: Limba latină „este și rămâne, simbolic vorbind, «casa» noastră a tuturora, unde orice român își regăsește frații și părinții și lungul șirag al înaintașilor din veacul de demult, unde copiii și nepoții învață să articuleze primele silabe. Dacă româna este limba noastră maternă, atunci putem spune, cu aceeași îndreptățire și cu aceeași mândrie, că latina înseamnă, pentru obștea românească, limba ei paternă. Îmbogățim astfel și conceptul «patrie», extras din expresia latinească (terra) patria «pământ al strămoșilor»; actualizăm, deopotrivă, măreția gravă pe care noțiunea «tată» o avea în dreptul roman. ..., noi aparținem, cu trup și suflet, prin modul de a gândi, de a simți și de a ne rosti, lumii romane, ca ostrov răslețit al romanității pe meleagul ei extrem, răsăritean. De-a lungul veacurilor, am înfruntat aici, vorba cronicarului, «toate răutățile»”, dar „chiar și în aceste condiții, am vorbit (și, într-un anume sens, vorbim și azi) ...latinește, mai exact spus, «latina dunăreană»; ...nici măcar câteva vorbe n-am fi în stare să înșirăm, nici să legăm între ele, fără lexic, fără morfologie, fără sintaxă latine. ...N-ar trebui să ne scape din vedere nicio clipă amănuntul, cu totul semnificativ, că, și atunci când ne mândrim cu strămoșii noștri aborigeni, dacii, care sunt înfipți în munți (montibus inhaerent) – după expresia proverbială a istoricului Florus –, prinosul admirației noastre față de ei se încheagă tot în cuvinte, propoziții, fraze latine... Europa întreagă din Iberia lui Traian până în Dacia lui Decebal și până în Sciția, ca unitate nu numai geografică, ci mai ales, istorică și spirituală, este creația cea mai de preț a civilizației și a culturii romane” (p. 48-51). „Latinitatea neamului și a limbii ne leagă strâns nu numai de propriul nostru trecut, ci și de întreaga lume neolatină, romanică, o lume puternic și definitiv marcată, în sensul cel mai prielnic al cuvântului. ...La lumina «făcliilor latine» ne-am găsit și ne-am înțeles menirea în lume, lumina lor ne-a pârguit sentimentul unității și al statorniciei, lumina lor ne va însoți urcușul până în zariștea îndepărtată a viitorului” (p. 55-56).

Firul amintirilor, în acest dialog, în care protagonistul este profesorul Tohăneanu, lui Funeriu revenindu-i rolul, de loc ușor, de a deschide subiecte și, pe alocuri, anumite comentarii la care Magistrul să fie obligat a-și spune părerea, continuă cu referiri interesante privitoare la aspecte de lexic românesc, de limbă, de onomastică, de stilistică și, îndeosebi, de cultură generală. Sunt prezente aprecieri față de prieteni, colegi, de la București, Timișoara ori din alte locuri, oameni de o probitate și o morală recunoscute. Nu am întâlnit însă denigrări, căci profesorul, și când era provocat, replica: „Nu sunt o instanță, eu nu-mi permit să «judec» pe nimeni. Fiecare să-și asume faptele și să răspundă în fața conștiinței proprii” (p. 74).

Importante și deosebite sunt în această relatare, pentru aproape toate temele dezbătute, ilustrațiile cu versuri încântătoare ale multor poeți români și trimiterile necontenite la fragmente din operele literare, începând cu cronicarii și până în zilele noastre. Se adaugă apoi o mulțime de cuvinte neaoșe și derivate aproape ieșite din uz, care dau farmec și savoare povestirii. Reținerea și sobrietatea cu care naratorul își dezvăluie gândurile și face recomandări izvorâte din propria experiență sunt atuuri care ne fac să le luăm în considerare.

Următoarele pagini le putem considera ca un remember al anilor de instalare și consolidare a societății „comuniste” în țara noastră din perspectiva oamenilor de litere, a cadrelor didactice universitare, în special, care, unele, urmărite de „dosar”, altele, de „turnătoriile” unor colegi, alții din alte varii motive (cărțile, ideile, conversațiile, adeziunea politică anterioară, chiar și ținuta etc.), care puteau incomoda nomenclatura și pe carieriști, au fost nevoiți să recurgă la fel de fel de trucuri (nu compromisuri), pentru a-și menține sau a reveni pe postul pentru care au trudit din greu, dar cu ardoare și abnegație. Sunt incluși aici mari personalități ale culturii române, precum Alexandru Rosetti, Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Tudor Vianu, George Călinescu, Lucian Blaga, N. I. Herescu, Gheorghe Ivănescu, Edgar Papu, J. Byck ș. a.

Dacă adăugăm și amintirile, reflecțiile și completările autorului I. Funeriu, făcute, potrivit titlului celei de a doua părți a cărții, După douăzeci de ani, vom găsi în acest volum nu numai o (auto)prezentare a unui ilustru profesor, ci și o adevărată frescă a unei perioade istorice, care, din păcate, este tot mai puțin cunoscută, iar numărul celor care au trăit-o, scade vertiginos.

În final, pentru a „demonstra” că rostirile așternute pe hârtie, urmare nu numai a convorbirilor directe cu un autentic Magistru, ci și ale unor serioase documentări, orale ori tipărite, își găsesc veridicitatea și în Cuvântul elevilor (și al prietenilor: Marius Sala, Alexandru Niculescu, Theodor Hristea).

Așadar, cartea de față se constituie ca un document de certă valoare informativă și educativă, iar parcurgerea acesteia reprezintă nu doar un act de cultură, ci și un regal intelectual, cu una dintre personalitățile care ar fi meritat să fie incluse în rândurile Academiei Române.