Discursul postmodern: revendicarea memoriei

Căzut oarecum în desuetudine în spațiul occidental, postmodernismul, acest concept de o labilitate evidentă, este în măsură să înlesnească înțelegerea mai clară a mutațiilor și contradicțiilor care au loc nu doar în cultura occidentală de la sfârșitul secolului al XX-lea, dar și în cea posttotalitară din care face parte peisajul literar românesc de la est de Prut. Depășind cu mult cadrul discursului poetic, situându-se la interferența filozoficului cu politicul, problematica postmodernă are o dimensiune istorică și necesită o abordare interdisciplinară și transculturală. Astfel, punând la dispoziția cititorului anumite coduri, chei de ordin istoric și politic, literatura postmodernă devine mai accesibilă acestuia. Să nu uităm că, în perspectivă istorică, postmodernismul este corelat cu modernismul, însemnând, după Max Weber, „dezîncântarea lumii” („desenchantement du monde”) [apud:1, p. 26]. Demn de reținut este și faptul că autorul francez Alain-Marc Rieu, bunăoară, privește postmodernitatea ca pe o versiune a modernității datând din anii 1970–’80, durând până în zilele noastre și având o ideologie dominantă bazată pe următoarele momente: „1. Atomizarea societății conduce spre anonimatul crescând al vieții în marile orașe: această pierdere a individualității generează sporirea incomunicabilității între indivizi; 2. Incomunicabilitatea între indivizi, grupuri și generații generează ascensiunea incivilizației și apariției unor forme noi de violență și de delicvență; 3. Ruptura între instituțiile politice și preocupările cotidiene ale indivizilor generează pierderea sensului spațiului public și comercializarea sa în creștere: cultura devine o marfă, o industrie; 5. Urbanizarea extremă conduce la pierderea raportului normativ cu natura, ceea ce atrage după sine, dincolo de degradarea mediului înconjurător, pierderea unui reper comun, anistoric, care transcende culturile, societățile, religiile” [1, p. 26].

Pe de altă parte, postmodernitatea, potrivit lui Jean-Francois Lyotard, se caracterizează, mai întâi de toate, prin degradarea „marilor narațiuni”, fondatoare și tradiționale sau clasice în avantajul noului discurs, care este simplu și în același timp eteroclit. Cu alte cuvinte, deschiderea spre un orizont mai amplu, multicultural face ca să nu mai existe doar un singur adevăr pentru a înțelege realitatea, ci mai multe adevăruri compatibile între ele, astăzi indivizii optând pentru valori care corespund mai curând stilului lor individual de viață decât unui adevăr absolut. În aceste condiții se impune valorificarea scrierilor literare, ținând cont de alegerea individuală făcută de către autori, fiecare dintre aceștia asumându-și preferința.

Vom mai preciza că grilele de lectură aplicate literaturii române din Basarabia postbelică sunt, uneori, exclusiviste, accentul punându-se pe relația cu folclorul sau pe anumite aspecte sociale legate în special de lupta de emancipare a românilor basarabeni. Aceasta dovedește cunoașterea insufucientă a stării de lucruri și a faptului că recuperarea lacunelor în cunoașterea reciprocă a românilor de o parte și de alta a Prutului este un proces mai complicat decât pare la prima vedere și de mai lungă durată.

Lucrurile ar putea deveni mai clare, abordate fiind, pe de o parte, din perspectiva întrebărilor legate de societatea postindustrială, iar, pe de altă parte, din perspectiva traumelor postcomuniste. Poate că, orientate astfel, investigațiile ar fi în stare să elucideze mai mult criza culturală și cea socială nemăsurată, a căror victimă suntem atât cei din est, cât și cei din vest, șocul traumatic cultural și psihologic lăsând amprente vizibile asupra literaturii contemporane în general.

În acest sens, cu referință la peisajul literar actual din Basarabia, sunt de remarcat fenomene precum denunțarea naturii deviate de realitățile comuniste și parodierea clișeelor vide de sens, a „grandorii”, a „perfecțiunii eterne” a omului sovietic, ilustrarea distrugerii fizice a subiectului. Autorii care nu mai sunt orientați să caute un adevăr unic și exclusivist caută o manieră originală de a spune, de a exprima sensurile vieții și ale lumii. În această ecuație se înscriu și micromiturile create de către autori, care le permit acestora din urmă să continue să creadă fără a cădea în dogmatismul instaurat odinioară de ideologiile dominante.

De menționat că, în general, poeții de la est de Prut practică aceeași autoreferențialitate ca și cei de oriunde altundeva, având același interes pentru experimente și pentru jocul lingvistic, proclamând sfârșitul realității fenomenologice în profitul unei realități multidimensionale. Legătura cu realitatea păstrându-se, textul literar nu este opac și ermetic, închis, însă la mijloc se află o altă manieră de a dialoga, neconvențional, în contrapunct cu surplusul de realitate, care obstrucționează vederea. În aceste condiții, poemul postmodern tinde să aibă valoare documentară. Însă, departe de a fi coreferențial, el aduce mărturia sa despre trista noastră epocă a rupturii cu generațiile precedente.

O tensiune particulară este determinată de o nouă vizibilitate a marginii, a unui spațiu care se vrea descoperit altfel. Aici își spun cuvântul mulți dintre scriitorii de la Chișinău. Reprezentarea trecutului și a istoriei este, în particular, una bogată și revelatorie și în cazul autorilor bucovineni, elementul esențial de ordin istoric constând, ca și în cazul celor din Basarabia, în izolarea de contextul cultural general românesc. Precizăm că pentru peisajul literar bucovinean a avut o deosebită imporanță formarea unui grup de tineri scriitori sub îndrumarea lui Vasile Levițchi, redactorul-șef al publicației cernăuțene „Zorile Bucovinei” și că, în condițiile promovării anevoioase a valorilor culturale românești în Ucraina de la acea vreme, cunoașterea literaturii române se datora asigurării cu carte românească, prin intermediul librăriei „Drujba” din Cernăuți, studenții cernăuțeni pe cale de a se afirma în literatură, între care Arcadie Suceveanu, Ilie Zegrea, Vasile Tărâțeanu Ștefan Hostiuc, fiind avantajați, în comparație cu basarabenii. Vom mai spune că și legătura cu tinerii condeieri din Chișinău se realiza, cel puțin parțial, tot datorită cărții românești puse în vânzare la Cernăuți, unde mulți basarabeni veneau special pentru a face rost de carte românească, după 1968 la Chișinău aceasta fiind interzisă.

Originar din spațiul bucovinean, poetul Ion Vatamanu, într-un poem, „Matern la Bucovina”, face ca acel loc de referință să acceadă spre o prezență particulară în poezia ultimelor decenii, ca un spațiu care necesită a fi descoperit altfel. Locurile parcurse de personajul liric sunt poetizate, însă poetizarea lor e încărcată de sensuri dramatice adânci care se vor descifrate. Pe aceeași linie își va face drum în literatură și confratele său bucovinean mai tânăr, Arcadie Suceveanu, care, la rândul său, va poetiza și el locurile natale, cu deosebirea că le va restitui peisajului, chipurilor umane, vocilor, într-o măsură mai mare, partea lor de mister. La Arcadie Suceveanu este mai vizibilă trauma despărțirii de locurile natale, relația sa cu baștina fiind mediatizată, mai cu seamă, în volumul Ferestre stinse de îngeri (2014), de imaginea măicuței îmbătrânind sub ochii poetului, de cea a tatălui său rămas doar în amintire, la mijloc însă fiind și percepția postmodernă, în care cele două domenii deschise către existența misterului, cultura și religia, sunt legate între ele. Firele de legătură fiind de o consistență religioasă majoră, personajul liric aderă la misterul de natură transcendentă: La masa cârtiţei ai prânzit pe sub pomi / o zi ai stăpânit tot aurul păpădiilor / ai fost mai aproape ca niciodată de Cel care stă în mijlocul fiinţei, / printre mâţişori de salcie şi muşuroaie magnetice.

Noaptea răpăitul ploii pe acoperişul de tablă / începe să te înspăimânte / ca un text tulbure, cu subînţelesuri / La 82 de ani mama doarme în acelaşi pat / în care tata a cunoscut-o mireasă // Stai treaz în lumina fulgerelor. În gangul de lemn / ca şi acum o jumătate de veac acelaşi greier ecumenic ţârâie / incoruptibil. În faţa acestei mărunte eminenţe / speriat, ţii în pumn sensurile adunate din cărţi / să nu se împrăştie / (ah, bătrâne monah, / vino să salvăm frăgezimile!…) // Tunetul negru a trecut peste casă / dimineaţa, ca o taină limpede, răsare soarele / la marginea Siretului Mic ziua cea nouă / bea cercuri (Poezia Suceveni).

E prezentă aici experiența misterului imanent care face parte din structura ființei poetului ca și din structura ontologică a lumii. Precizăm că atunci când vorbim despre misterul imanent structurii gândirii poetice și cel al structurii ontologice a lumii trebuie să ținem cont că la mijloc e dificultatea care, potrivit lui Wojciech Niemczewski, autorul lucrării Cultura ca religie. Interpretarea postmodernă a relației între cultură și religie (2014), „rezidă în faptul că nici definiția religiei, nici cea a culturii, cu atât mai mult a relației dintre ele, nu sunt date o dată pentru totdeauna. Fiecare generație trebuie să procedeze la analiza critică a acestor noțiuni, pentru a îmbogăți ceea ce generațiile trecute au elaborat, și a menține un teren precum e cel neîmblânzit al misterului” [2, p. 6]. Această tendință de repunere în drepturi a misterului existenței se leagă într-un mod curios de estetica postmodernismului și demonstrează că au loc anumite mutații pe traseul discursului postmodern în raport cu spațiul, reconfigurându-se o nouă „politică” a locului, care acum se vrea identificat ca spațiu al unei religiozități dispuse să schimbe discursul poetului despre viață, în general: Cobor în lucruri adânc / cobor până la marginea materiei / mă las încorporat în ordinea secretă a universului/ în ritmul sevelor / mă lovesc de limite şi / sufletul mi se-ntoarce ecou îndărăt: / Nimic şi Totul, Totul şi Nimic! // Eşti transparent, Doamne, în nemărginire, / pitagoreicul Unu, cel care există / fără să fie // De pun oglinzi în lucruri le sporesc misterul (Poezia Psalm).

Misterul, în care e învăluită viața ca „lucru în sine”, ca o „îngrămădire de lucruri eclectice”, și moartea se compun, în poezia Bufnița Poetului, din noaptea misterioasă, electrizată, din vorbele ce se contopesc cu fulgerele, din tentația revenirii la feericele grădini prenatale, deasupra cărora planează „pasărea vidului”, „pasărea limitei”. „Micul tratat despre sensul vieții” include următorul traseu: Ai căutat sensul vieţii prin toate tratatele ai cotrobăit prin sertarele filozofilor greci ai umblat cu cheiţa silogismelor pe la Nietzsche (de la păpădie la supraom) şi Kierkegaard (trecând prin toate cercurile existenţei) îmbătrânind printre sisteme şi definiţii – Şi abia acum, într-un târziu, ai putut avea revelaţia răspunsului, urmărind acest plăpând fluture roşu ce dimineaţa se naşte şi seara moare ademenit de focul albastru din lampă // Iată-l: fragilă anatomie pictată – viaţa ta, viaţa ta imită fluturele roşu ce zboară şi cântă apoi se îngroapă-n cenuşă. // Atât.

Ținând cont de faptul că, după cum arată și Hans Robert Jauss, receptarea unei opere este în funcție de contextul sociocultural, istoric, ruptura de generațiile precedente se cere și ea contextualizată condițiilor în care creează scriitorii postmoderni. Să nu neglijăm faptul că ei vin dintr-o anumită perioadă, în care literatura poartă amprenta unui anumit regim politic și ideologic. Amintim, bunăoară, că satul în care s-a născut Arcadie Suceveanu se numea Suceveni și a devenit, după ocuparea Bucovinei, Șirokaia poleana, iar județul Adâncata a devenit Hliboka. Aceste coordonate varsă lumină asupra noțiunii de istorie și de memorie și asupra relației dintre ele. Pornind de aici, raportul discursului cu istoria și cu memoria, așa cum acesta se profilează în creația lui Arcadie Suceveanu, este pe cât de fundamental, pe atât de complex: Am văzut umbra lui Grigore Ghica Voievod / rătăcind noaptea pe străzi // Într-o mână ţinea două jumătăţi de sferă/ în cealaltă ducea o trâmbiţă. / La doi-trei metri în urmă îi venea / capul // Era într-o vineri dinaintea Paştelui / şi bisericile aveau uşile larg deschise (Poezia Alte viziuni la Cernăuți).

Pe de altă parte, considerăm că nu e lipsit de importanță să amintim faptul că memoria este plasată de către interpreții fenomenului postmodernist în centrul dinamicii textuale a universului ficțional de factură postmodernă. O memorie în dezagregare, îngemănată cu singurătatea născând umbre vagi prin unghere, se revarsă tăcut în versurile lui Arcadie Suceveanu peste marginile întunericului, încercând să vindece protagonistul de urâţenia lumii. Memoria organizează într-un fel anume universul fragmentat aflat sub semnul amintirilor eterogene, care formează o rețea rizomică a discursului postmodern. Însă autorul ține să facă o anumită ordine în acest labirint al memoriei, reperând anumite date cronologice concrete, firul amintirilor fiind condus de către autor prin labirintul copilăriei și al adolescenței pentru a-și regăsi eul poetic identitar. Refacerea traseului copilăriei și al adolescenței coincide cu regăsirea de sine, căutarea identității făcând parte din tematica preponderent postmodernă. Să ne amintim că în volumul său de versuri apărut în 1982, Țărmul de echilibru, precum și în cele care au urmat (Mesaje la sfârşit de mileniu, (1987), Arhivele Golgotei, (1990), Secunda care sunt eu (1993), Eterna Danemarcă (1995), Înfruntarea lui Heraclit (1998), Mărul îndrăgostit de vierme (1999), Cavalerul Înzadar (2001), Ființe, umbre, epifanii (2011), Ferestre stinse de îngeri (2014)), Arcadie Suceveanu își afla reperele într-un spațiu estetic și literar vast, definindu-se din perspectiva sa de ucenic al lui Homer, multiplele identități lăsându-se mai greu surprinse într-o imagine identitară fixă, enigma identitară a personajului liric plasându-l sub semnul complexității omului postmodern, care, de fapt, refuză orice forme de identificare sau de determinare stabile. Aflat oarecum sub semnul labirinticului, personajul liric din creația autorului bucovinean se remarcă prin caracterul ambiguu. Angoasa unei dedublări între ego și alter-ego funcționează ca un vector discursiv ce pune în valoare identitatea labirintică a personajului. În lumea în care nu există scăpare, protagonistul cu sufletul uzat, creierul pervertit, gândirea figurativă se lasă pe mâna Lui pentru a fi cuplat la starea de dinaintea cuvintelor. Înfrăgezit, spiritul substituie carnea profană și, depășind materialitatea, scrutează spațiul dindărătul oglinzii și de la marginea nopții. Transmis magistral cititorului volumului de versuri Ferestre stinse de îngeri, sentimentul dramatic al vieții care ni s-a dat doar împreună cu moartea, precum și ruptura de generațiile precedente desemnează aici o epocă a timpului istoric oprit, un cadru spațio-temporal mai mult sau mai puțin determinat: cel marcat de prezența ca atare sau de prezența in absentio a ființelor celor mai dragi: părinții și toți membrii familei. Nu cunosc o carte apărută în ultima vreme marcată de un dramatism atât de pronunțat. E adevărat că Grigore Vieru, după trecerea măicuței sale în lumea celor drepți, a lăsat un ciclu de versuri, Litanii pentru mama, care, după cum a recunoscut Arcadie Suceveanu, l-au influențat. Mai amintim un exemplu din literatura universală: Roland Barthes în al său Jurnal de doliu echivalează dragostea pentru mamă cu starea de îndrăgostit de literatură, înnobilându-le pe amândouă deopotrivă, doliul interiorizat fiind conceput ca împlinire a interiorității absolute, deși autorul francez recunoștea că neajunsul societăţii noastre constă în faptul că neagă doliul. Revendicându-și memoria, personajul liric din poezia lui Arcadie Suceveanu este tentat să își asume starea de doliu.

Perspectiva postmodernă, fiind una care nu suportă ceea ce e stabil, imuabil și etern, favorizează ceea ce se caracterizează prin așa-numita de către sociologul și filozoful de origine poloneză Zygmund Bauman (1925-2017) lichiditate, schimbare și temporalitate. Această stare, la baza căreia se află ruptura între prezent și trecut, e trăită de către personajul din creația poetului originar din Bucovina la modul dramatic, spiritul postmodern nomad aflându-se într-o permanentă căutare a unei stabilități pe care o reperează datorită elementului religios infiltrat în structura gândirii sale poetice.

Note bibliografice:

1. Alain-Marc Rieu, Theorie du moderne. În: Ebisu, Année 2010, Volume 44,  Numéro 1.

2. Wojciech Niemczewski, La culture comme religion. L’ interpretation postmoderne de la relation entre la culture et la religion. Universitte de Strasbourg, 2014.