Repetiţia – mijloc de exprimare a aspectualităţii în limba română
Pentru tiparLimba româna posedă diverse mijloace de exprimare a aspectualităţii, care, deopotrivă cu temporalitatea şi modalitatea, este o categorie funcţional-semantică. Categoriile funcţional-semantice se deosebesc de cele morfologice prin faptul că ele acoperă o sferă mai largă, pe când cele din urmă se referă doar la nivelul morfologic al limbii. Nucleul categoriei funcţional-semantice este o anumită categorie morfologică, cum ar fi timpul – în cazul temporalităţii, modul – în cazul modalităţii şi aspectul verbal – în cazul aspectualităţii, care conţine mijloace specializate pentru redarea valorilor categoriei respective (de exemplu, opoziţia perfectiv–imperfectiv pentru aspectul verbal). La periferia categoriei funcţional-semantice apar elemente secundare, ce aparţin altor niveluri ale limbii. Aceste elemente pot fi de ordin semantic, lexical, sintactic etc. şi, de asemenea, contribuie la exprimarea valorilor pe care le redă şi categoria gramaticală nucleu.
Lingvistul A.V. Bondarko relevă următoarele elemente sine qua non ale aspectualităţii:
– îmbinările cu verbe aspectuale (cu valoare incoativă, durativă şi finitivă) şi alte construcţii analitice;
– diverse mijloace sintactice cu funcţii aspectuale suplimentare;
– modul acţiunii (Aktionsart);
– opoziţia dintre lexemele verbale limitative / nonlimitative;
– indici lexicali circumstanţiali [1, p. 76].
Mijloacele lexicale ce denotă aspectualitatea în limba română cuprind diverse adverbe, locuţiuni adverbiale, numerale adverbiale, prepoziţii, locuţiuni prepoziţionale etc., ce imprimă verbului pe care îl însoţesc variate nuanţe aspectuale, cum ar fi: repetarea acţiunii, durata, caracterul continuu sau discontinuu, caracterul momentan al acţiunii, tempoul desfăşurării acţiunii etc. sau anumite locuţiuni verbale, ce desemnează diverse tipuri de Aktionsart.
Mijloacele semantice de redare a aspectualităţii includ verbe sau locuţiuni verbale care, prin conţinutul lor semantic, pot sugera diferite tipuri de Aktionsart. Astfel, verbele indică acţiuni cu semantică incoativă, ingresivă, durativă, momentană, iterativă, terminativă, eventivă etc., locuţiunile verbale româneşti la fel exprimă acţiuni iterative, statice, incoative, finitive, durative, orientate, ingresive etc. Reflectând asupra semanticii verbului şi a noţiunii de temporalitate internă, lingvista Elena Constantinovici observă că: „În limba română, noţiunea de timp intern se referă la posibilitatea de a caracteriza modul sau felul desfăşurării acţiunii prin conţinutul semantic al verbelor. E vorba de verbe ca: a aprinde – a arde, a adormi – a dormi, a căuta – a găsi etc. [2, p. 392].
Mijloace morfologice ale aspectualităţii în limba română sunt considerate timpurile verbelor, întrucât în paradigma verbală opoziţiile au, în primul rând, rol aspectual. Lingvişti de notorietate, printre care I. Iordan, V. Guţu-Romalo, Gh. Ivănescu, A. Niculescu, cercetătoarele H. Mirska-Lasota, D. Stoianova, Cr. Călăraşu ş. a. au examinat sistemul temporal românesc din punctul de vedere al semnificaţiilor aspectuale pe care le comportă. Astfel, imperfectul indică fie aspectul durativ, fie pe cel iterativ, deci este imperfectiv. Perfectul simplu, perfectul compus şi mai-mult-ca-perfectul sunt apte a desemna aspectul perfectiv. Prezentul dezvăluie ambele aspecte: atât aspectul durativ şi imperfectiv, cât şi pe cel momentan şi perfectiv.
La mijloacele morfematice de exprimare a aspectualităţii în limba română se referă unele prefixe: re-, răs- / răz- (cu valoare frecventativă), a-, în- / îm- (cu valoare incoativă), supra- (cu valoare de intensitate) etc., care formează verbe ce exprimă diverse caracteristici ale desfăşurării acţiunii.
Mijloacele sintactice ale aspectualităţii în limba română corespund unor forme verbale alcătuite din verbe aspectuale (incoative, durative şi finitive) şi repetiţiei, care are o tipologie variată. Conform Dicţionarului general de ştiinţe, repertiţia este definită ca „figură sintactică (de construcţie) care constă în reluarea de două sau mai multe ori a aceluiaşi sunet, radical, cuvânt ori grup de cuvinte” [3, p. 413]. Aşadar, în funcţie de nivelul limbii la care se manifestă, repetiţia este de trei tipuri: fonetică (realizată la nivel sonor), lexicală şi gramaticală.
Potrivit autorilor Gramaticii limbii române, repetiţiile pot fi clasificate după diverse criterii, printre care: „...realizarea lingvistică, distanţa dintre termenii repetiţiei, fixitatea structurii repetitive, intenţionalitatea, rolul vorbitorului în cursul interacţiunii verbale ( locutor sau alocutor)” [4, p. 778].
Din punct de vedere semantic, repetiţia evidenţiază diverse caracteristici ale acţiunii, cum ar fi „... durata, intensitatea, distribuţia, progresia, succesiunea, periodicitatea...” [5, p. 916].
În plan structural, pot fi delimitate mai multe tipuri de repetiţie lexicală: a adjectivelor, adverbelor, verbelor, substantivelor, interjecţiilor, pronumelor. Cercetând fenomenul în cauză, lingvista din România V. Guţu-Romalo [6] a observat că repetiţia cuprinde 17 tipuri, dintre care numai şase vizează repetiţia verbului, şi anume în construcţiile ce marchează intensitatea, durata, frecvenţa, progresia, naraţiunea sau descripţia rezumată şi imprecizia.
În accepţia autorilor Gramaticii limbii române, repetiţiile prezintă „...un anumit nivel de gramaticalizare, manifestat prin folosirea unui tipar structural care poate fi actualizat de la caz la caz cu diverse elemente lexicale. Dintre acestea fac parte structurile repetitive unitare şi cele neunitare.” [4, p. 780]. În articolul de faţă analizăm doar structuri repetitive unitare ce constituie „...ansambluri unitare din punct de vedere sintactic şi semantic; ele pot fi formate prin reluare identică sau modificată a unui element...” [4, p. 780] şi conţin, în afară de elementele repetate, prepoziţii şi conjuncţii.
În funcţie de structura repetiţiei, construcţiile repetitive unitare posedă diverse valori semantice. Astfel, repetiţia verbului exteriorizează ideea de durată a acţiunii ce se desfăşoară o perioadă lungă de timp şi se realizează prin structuri repetitive bazate pe coordonare sau subordonare. De exemplu:
1. reluarea verbului direct, elementele repetate fiind juxtapuse, sau precedat de conjuncţia copulativă şi:
„Şi merge, şi merge, până ce înnoptează bine. ” (Creangă, p. 149);
„Iar colo bătrânul dascăl, cu-a lui haină roasă-n coate,
Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate...” (Eminescu, I, p. 130).
Din punctul de vedere al realizării lingvistice, asemenea tipuri de repetiţie se numesc identice, cele modificate conţinând o altă formă gramaticală a primului termen. Totodată, examinând aceste exemple conform criteriului distanţei dintre termenii repetiţiei, observăm că sunt repetiţii la distanţă.
De remarcat că repetiţia verbului amplifică semnificaţia de durată a acţiunii, acesta utilizându-se frecvent la timpul prezent, mai ales cel istoric:
„Baba, când vede că s-a bătut găina joc de dânsa, o prinde ş-o bate, ş-o bate pân-o omoară în bătaie.” (Creangă, p. 95).
Uneori, în componenţa unor structuri repetitive sunt intercalate anumite elemente lexicale nonrepetitive (adverbele tot, iar). De exemplu:
2. reluarea verbului precedat de adverbul tot cu valoare iterativă (uneori de conjuncţia copulativă şi + adverbul tot):
„Şi ne coborâm noi, şi ne tot coborâm, cu mare greutate, pe nişte povârnişuri primejdioase...” (Creangă, p. 235);
3. reluarea verbului însoţit de conjuncţia copulativă şi + adverbul iar cu valoare iterativă:
„Zice şi iar zice...”.
Structurile repetitive formate prin coordonare, care au fost exemplificate supra, exprimă, potrivit gramaticienilor, „durata nedelimitată” [4, p. 783], iar cele prin subordonare – „o durată delimitată” [4, p. 783]. În structurile ce au la bază subordonarea, termenul repetat este precedat de elementele lexicale ce sau cât. De exemplu:
4. reluarea verbului precedat de adverbul cât:
„Mai şede el cât şede de cască gura prin târg, ş-apoi îşi ie tălpăşiţa spre casă.” (Creangă, p. 100);
„Fug ei cât fug şi, de la o vreme, dracul pierde urma iepurelui.” (Creangă, p. 104);
„Şi merse ea cât merse pe-un drum, până ce, din întâmplare, îi ieşi înainte o căţeluşă...” (Creangă, p. 198);
„Uite-l, zburdă, zburdă cât zburdă, pe urmă vine, se lipeşte de mă-sa şi ţese mărunţel pe lângă caii bătrâni.” (Druță, p. 341);
5. reluarea verbului anticipat de pronumele relativ ce:
„Făt-Frumos ospătă ce ospătă, dar apoi, luându-şi buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dâra trasă de piuă...” (Eminescu, II, p. 186).
Într-adevăr, structurile repetitive bazate pe subordonare diferă de cele ce au la bază coordonarea prin faptul că, în primele trei tipuri analizate supra, întreaga construcţie serveşte pentru a marca o acţiune durativă, dar cu o durată mai mică decât a acţiunilor redate de ultimele două tipuri. Totodată, remarcăm că varianta de repetiţie caracterizată prin separarea elementelor care se repetă în text prin introducerea altor cuvinte este numită epanalepsă [3, p. 414].
Tipurile de repetiţie de mai sus reprezintă, în plan sintactic, o unitate, constituind, în marea majoritate a cazurilor, un predicat format din verbe, de obicei, la modul indicativ, timpul prezent sau perfectul simplu, deşi pot fi şi la viitor sau perfectul compus; la modul conjunctiv sau condiţional, timpul prezent; gerunziu sau infinitiv, constituind o caracteristică a stilului narativ.
Pentru a ilustra cele expuse supra, vom cita câteva exemple relevate de lingvista Valeria Guţu-Romalo:
„Va lucra, va lucra până totul va fi gata.” (indicativ, viitor);
„Să lucrezi, să lucrezi, până ce totul va fi gata.” (conjunctiv, prezent );
„Dacă ar merge şi ar merge, ar ajunge pe ţărmul celălalt.” (condiţional, prezent);
„Şi mergând, mergând, ies din lumea cu oamenii şi intru în lumea cu şoarecii.” (gerunziu);
„A lucra, a lucra fără întrerupere e datoria noastră.” (infinitiv) [6, p. 486].
Cercetătoarea din România Florenţa Sădeanu, comparând sintaxa verbului românesc cu cea a verbului în limba spaniolă, a stabilit că aspectul durativ, îmbinat cu ideea de intensitate a acţiunii, este desemnat în limbile menţionate, mai ales în vorbirea familiară şi populară, prin imperativul singular al verbului a da (care îşi pierde valoarea propriu-zisă), repetat şi succedat adesea de pronumele personal neaccentuat cu valoare neutră -i:
„Se pun dracii la lucru şi dă-i şi dă-i”;
„Dă-i şi dă-i cu ciupitul”;
„Dă-i cu bere, dă-i cu vin” [7, p. 205].
Anumite valori aspectuale, inclusiv intensitatea acţiunii, sunt redate şi prin reluarea unor lexeme ce aparţin altor clase gramaticale. De exemplu:
6. repetarea imediată a interjecţiei:
„Ne întovărăşim cu dânşii, de frica lăieşilor din Ruginoasa, şi hai-hai, hai-hai, până-n ziuă, iacă-tă-ne în Târgul-Frumos...” (Creangă, p. 290).
7. repetarea imediată a substantivului: fuga-fuga.
După cum remarcă L. Zbanţ în studiul dedicat cercetării intensităţii absolute a calităţii şi a acţiunii, „Modelele tautologice întemeiate pe repetiţia substantivului comportă indiciile unui limbaj popular, marcat de afectivitate, caracteristic registrului vorbit al limbii române sau al celei franceze”[8, p. 91].
Alt tip de repetiţie, cea gramaticală, este caracterizat, conform Dicţionarului general de ştiinţe, ca „...reluarea aceluiaşi radical în cuvinte diverse sau a aceluiaşi cuvânt în forme gramaticale diferite” [3, p. 414]. Autorii Gramaticii limbii române încadrează acest tip în repetiţii modificate. De exemplu:
8. reluarea verbului prin derivatul său prefixal, format cu afixul răs-: s-a sucit, s-a răsucit. Considerăm că şi această construcţie repetitivă denotă intensitatea acţiunii.
În concluzie, menţionăm că repetiţia reprezintă unul dintre mijloacele sintactice de redare a aspectualităţii în limba română. În funcţie de structura repetiţiei, construcţiile repetitive exprimă diverse valori semantice. Astfel, repetiţia verbului exteriorizează, de cele mai multe ori, durata delimitată / nedelimitată sau intensitatea acţiunii. Din punctul de vedere al realizării lingvistice, cele mai frecvente tipuri de repetiţie sunt cele identice, cele modificate având o utilizare mai rară.
Referinţe bibliografice:
1. А. В. Бoндapкo, Принципы функциональной грамматики и вопросы аспектологии, Изд-во Наука, 1983.
2. Elena Constantinovici, Semantica verbului şi temporalitatea internă. În: Omagiu profesorului şi omului de ştiinţă Anatol Ciobanu, CEP USM, Chişinău, 2004, p. 392-397.
3. Angela Bidu-Vrăncenu, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997. Disponibil: https://www. academia. edu /10986209/87525919-DSL-Dictionar-de-Stiinte-Ale-Limbii.
4. Gramatica limbii române, vol II, Enunţul, Editura Academiei Române, București, 2008.
5. Dicţionarul explicativ al limbii române, ed. II, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
6. V. Guţu-Romalo, Repetiţia, procedeu sintactic de exprimare a aspectului în limba română. În: „Studii şi cercetări lingvistice”, a. XI, nr. 3, 1960, p. 485-493.
7. Fl. Sădeanu, Paralele româno-spaniole în sintaxa verbului. În: „Studii şi cercetări lingvistice”, nr. 2, 1967, p. 203-208.
8. L. Zbanţ, Intensitatea absolută a calităţii şi acţiunii (în limbile franceză şi română), CEP USM, Chişinău, 2009.
Izvoare beletristice:
1. I. Creangă, Opere. În 2 volume. Vol. 1. Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1989.
2. M. Eminescu, Opere. În 8 volume, Poezii, vol. I, Proză. Teatru. Literatură populară, vol. II. Coordonator: acad. M. Cimpoi, Editura Gunivas, Chişinău, 2001.
3. I. Druţă, Scrieri, vol. I, Editura Literatura Artistică, Chişinău, 1989.