Patria limbii române

Pământul românesc, cu o întindere de aproape 300.000 km², se înfățișează ca unitate bine închegată între Dunăre, Marea Neagră și Tisa, cadru geografic în care formează o unitate desăvârșită din toate punctele de vedere, populația ce locuiește de milenii aici, chiar dacă a fost și, de ce nu, mai este împărțită în mai multe provincii istorice.

Despre Țara Egiptului se zicea în vechime că ar fi fost un dar al Nilului; despre România s-ar putea spune că este un dar al Carpaților și al Dunării. Mai mult de jumătate din pământul ei face parte din regiunea de munte și deal, unde se găsesc cele mai vechi și mai temeinice sate românești, unde s-au păstrat, în pofida trecerii veacurilor, cele mai curate și frumoase tradiții și obiceiuri populare și, bineînțeles, limba, care a constituit un factor esențial de unitate, în deplină concordanță cu unitatea de relief și cu mișcarea intensă și aproape permanentă a oamenilor pe întregul teritoriu românesc.

Pe cât de important și hotărâtor a fost rolul credinței strămoșești în păstrarea unității sufletești a poporului român, pe atât de însemnată a fost limba românească, ea pătrunzând și dăinuind pretutindeni, în toate straturile sociale ale acestui popor, chiar și atunci când, din cauza vitregiilor vremurilor, au fost impuse la cârmă limbi străine.

Fiind o limbă neolatină, româna este înrudită îndeaproape cu italiana, spaniola, portugheza, franceza, care sunt tot atâtea mlădițe răsărite din tulpina vechiului grai latin, purtător al celei mai strălucite civilizații din istoria omenirii, comparabilă doar cu cea greacă antică.

O caracteristică deosebită a limbii române este uimitoarea ei unitate. Astfel, limba românească apare din vremuri străvechi ca o purtătoare a icoanei vii a originii poporului nostru. Vechii locuitori ai acestui pământ – geto-dacii – aveau limba lor proprie. Încă înainte de stăpânirea romană, influența limbii și a culturii latine în spațiul carpato-dunărean a fost puternică. Mai târziu, influențele slave și grecești au alungat limba română din slujba bisericească, din școli și dregătorii, ea găsind însă adăpost în coliba ciobanului și a plugarului, continuând și încăpățânându-se să existe în doinele și poveștile pline de farmec și de tâlc ale acestui popor până în secolul XVI, când reforma religioasă, adoptată atunci, îi va înlesni drumul din nou spre ocuparea unui loc central în viața socială și politică a românilor.

În Țările române unificarea limbii avea să fie mult ușurată prin rolul pe care l-a avut tipărirea primei cărți în limba română, „Catehismul de la Sibiu” din 1544, luând parte la munca de pregătire, înceată, dar sigură de izbândă, a unirii tuturor românilor. În lucrările sale tipografice Coresi a fost ajutat de către preoți ai bisericii Sf. Nicolae din Șcheii Brașovului. Primele cărți românești, tipărite prin strădania unor oameni deopotrivă închinați în slujba lui Dumnezeu și a poporului, au circulat foarte repede de o parte și de alta a Carpaților, atât în Transilvania, cât și în Moldova (deci și în nordul ei numit după 1775 Bucovina) și în Muntenia.

Un alt moment important în procesul de unificare a limbii literare românești avea să-l constituie mijlocul sec. XVIII, când diferențele de ordin regional din textele religioase tipărite în cele trei țări românești au fost abolite prin acceptarea normei literare muntene, în cărțile moldovenești și ardelenești.

Unitatea limbii române și latinitatea ei au fost remarcate de numeroși învățați și călători străini în Evul Mediu. Astfel, unul dintre ei, învățatul sas (german) Martin Schmeizel, avea să afirme la 1728, într-una dintre lucrările sale bazate pe o bogată documentare: Limba muntenească și moldovenească este una singură, de altfel, aceste nații se numesc și astăzi rumuny și ele sunt, fără îndoială, resturile coloniilor romane transplantate pe aceste meleaguri în vremea lui Traian. Niciunul dintre toți acești străini care au venit în contact cu poporul român nu a susținut că moldovenii ar fi vorbit altă limbă decât muntenii.

Tot în acest sens, personalități enciclopedice ale culturii și vieții politice românești, printre care domnitorul cărturar Dimitrie Cantemir, apoi Petru Maior, Gheorghe Lazăr, aveau să publice numeroase cărți, studii și monografii dedicate limbii române, expunând idei mult mai bogate și mai limpezi despre originea latină a limbii și a poporului român, decât cronicarii medievali Grigore Ureche și Miron Costin despre continuitatea noastră neîntreruptă la Dacia Traiană și despre unitatea limbii române. Limba folosită de Cantemir, continuând-o pe cea a scrierilor bisericești ale lui Varlaam și Dosoftei și pe cea a cronicarilor, o depășește pe a acestora prin caracterul ei savant, frază mai amplă, lexicul mai bogat și mai variat. Deși cele mai importante lucrări ale sale în limba română Istoria ieroglifică și Hronicul au rămas netipărite până în a doua jumătate a secolului trecut, aceasta din urmă, ca și Descriptio Moldavie, avea să fie folosită ca izvor prețios de idei de către întemeietorii Școlii Ardelene – Micu, Șincai, Petru Maior și Ioan Budai Deleanu. Dimitrie Cantemir a pus la baza scrierilor sale în limba română graiul moldovenesc, dar a folosit și numeroase elemente, mai ales fonetice, din cel muntean, intuind astfel unificarea limbii noastre literare.

Mai târziu, când limba românească se pregătea să-și înceapă, cu ajutorul tiparului, lucrarea chibzuită de clădire a unității naționale, în provinciile ce au trecut sub stăpânire străină în urma unor ocupații militare – Bucovina, Basarabia, Transilvania și Banat – se va trece la încercarea de germanizare a populației bucovinene aflată sub stăpânire austriacă, de rusificare în Basarabia, de maghiarizare în Transilvania și Banat. Românii din toate aceste provincii nu-și vor pierde în aceste împrejurări speranța într-o apropiată izbăvire.

După cuvântul care cerea odinioară că a cui este țara – a aceluia să fie și credința, s-a ivit în cursul veacului al XIX-lea în cuprinsul vieții naționale, politice și culturale un curent ce avea să lupte cu lozinca asemănătoare: a cui este țara – a aceluia să fie și limba. Astfel, în Bucovina, după anexarea din 1774, se cristalizează, dezvoltă și afirmă o puternică activitate culturală. Faptul istoric cel mai însemnat este acela că aici, chiar în condițiile instalării administrației habsburgice, va crește interesul pentru procurarea de cărți românești și pentru stimularea răspândirii acestora. La Lemberg (Lvov) și la Cernăuți iau ființă tipografii, se înmulțesc și se diversifică tipăriturile religioase. Circulația tipăriturilor românești cunoștea acum în zonă un progres evident. De asemenea, se elaborează numeroase manuale școlare. Vasile Balș, unul din primii promotori și organizatori ai școlii laice, de stat, sub habsburgi, avea să propună ca noile școli să aibă la bază studierea limbii clasice latine. Biruind adversități și dificultăți nebănuite, numeroși oameni de cultură, preoți vor încerca și vor reuși să țină trează preocuparea pentru apărarea, cultivarea, dezvoltarea și afirmarea limbii române în Bucovina.

Și în Transilvania lupta pentru păstrarea limbii a fost dificilă. Chiar în condițiile în care Dieta din Cluj se silea să impună în 1842 ca limbă oficială limba maghiară, într-o publicație a vremii revoluționarul sas Ștefan Ludvic Roth avea să recunoască: Transilvania are – după cum a avut și în trecut – o limbă pe care o înțeleg toți locuitorii acestei țări. Nu e limba ungurească, nici cea nemțească. E limba românească, pe care o știu toți, fără s-o fi învățat.

Ceea ce a afirmat atunci, cu atâta dreptate, Șt. L. Roth avea să fie temei pentru viața din trecut, cât și pentru cea din prezent și din viitor a tuturor locuitorilor României întregite. Nicicum nu a putut fi însoțită limba română de către alte limbi străine ale opresorilor, ea rămânând astfel unul dintre cele mai puternice temeiuri ale unirii noastre de-a pururi. Această idee reiese și din testamentul bucovineanului Doxachi Hurmuzachi din 1857, care lăsa, ca pe o poruncă sacră, îndemnul: Să nu uitați că aveți de îndeplinit trei datorii mari și sfinte, pentru care aveți a răspunde înaintea lui Dumnezeu, înaintea oamenilor și urmașilor voștri. Aceste trei datorii sunt: patria, biserica și limba. Românească este țara aceasta, în care trăim, câștigată și păstrată cu sângele străbunilor noștri și înzestrată cu drepturi românești care nu au putut să apună pentru că sunt o proprietate nepieritoare a ei. Limba română, sufletul naționalității noastre, pe care ne-au păstrat-o străbunii în timpul barbariei, chiar cu răspunderea vieții a fost totdeauna și este adevărata limbă a acestei țări și niciun drept nu s-ar afla în putere s-o desființeze. Biserica țării este biserica ortodoxă, odorul cel mai scump al sufletului nostru. Drept aceea, în încheiere, întocmai ca Enăchiță Văcărescu, Doxachi Hurmuzachi zicea: Să vă nevoiți cu toată virtutea, nu numai să apărați drepturile, religiunea și limba patriei noastre, ci să le lăsați urmașilor voștri într-o stare mai înfloritoare decât le-ați primit, numai astfel fiii și urmașii lor vor contribui la binele și fericirea națiunii române.