Guttentag; Lingura

Guttentag

Nemții nu s-au reținut prea mult în sat. Vestea despre ei, ca despre răpitori, ajunsese înaintea lor, transmisă de iscoade din armata rușilor. Astfel că oamenii îngroziți nu-și scoteau capul afară din casele lor. Se culcau odată cu găinile (pe care unii nu le mai aveau) și se deșteptau târziu, ca să nu aprindă lumina ce i-ar fi ademenit pe friți. Copiii curioși ar fi vrut, desigur, ar fi vrut să vadă măcar un neamț, dar nu-i lăsau părinții. Și drumul, care despică satul în două, atunci se întindea singuratic și speriat, trecând pe lângă izvor și dând cu capul în moara ce părea paralizată. Drumul n-avea cum și unde să se ascundă! Era nevoit să-și facă datoria. Pe toți îi primea și-i petrecea... Cine știe, poate nu veneau nemții ceia cu gând rău, dar vorba bătrânilor: paza bună trece primejdia rea.

Unul moș Andron s-a găsit mai deștept și mai îndrăzneț. Cică cunoștea un pic de nemțească încă din primul război care pârjolise jumătate de lume, de pe când fusese în prizonierat la nemți. Și, iată, îi venise și lui norocul și momentul să se fălească în ochii sătenilor. Ieși la răscrucea drumului care cotea spre târg și-i așteptă cu nerăbdare. Când nemții au intrat în sat, el i-a salutat cu un „Guttentag!” binevoitor. Ar fi vrut, ehe, cât de mult și-ar fi dorit atunci să-l vadă și să-l audă ai săi, dar toți, ca niște fricoși, se ascunseseră, stăteau tupilați prin cotloane, beciuri și poduri. Nimeni nu l-a văzut! Păcat. Dar, poate, și mai bine... Nevastă-sa, după acea întâmplare, mult timp și-a ferit ochii ca să nu-l vadă. Nu-l putea ierta. Atunci însă umbla cotcodăcind prin curte, nemulțumită și repetând ca un papagal aceleași vorbe: ”Of, Doamne, Doamne! Cu ce-am greșit de mi-ai legat viața de un tontălău. Lumea, ca lumea, se ferește din calea răului, da el se bagă și-n gura lupului de bună voie...”.

Când portița a scârțâit deranjată și moșul a intrat însoțit de câțiva soldați nemți, femeia s-a făcut nevăzută. Parcă o înghițise pământul. Și-o fi zis, când s-a furișat în șopron: „Lasă-l să se descurce singur, dacă n-are cap pe umeri!”. Așa s-o fi gândit ea înspăimântată și n-a răspuns nici în ruptul capului la chemările lui moș Andron. Zadarnic a strigat-o, a implorat-o, degeaba a amenințat-o! Bine că nu-l înțelegeau friții. Nu aveau cum! Căci moșul nu putea să spună clar în germană decât Guttentag. Să fi știut  măcar încă vreo câteva cuvinte, poate le-ar fi lămurit nemților, când i-au scos din coteț porcul, că acesta era unica lui avere și scăpare. Porcul, nenorocitul de el, răspunse în locul mătușii Mărioara. Friții, auzindu-l (și pe porc, și pe moș Andron, care-i însoțea cu pompă), o fi crezut că, dacă-i poftise în sat și în casa lui, acum își chema dobitocul spre a-l sacrifica în cinstea lor...

„Usca-ți-s-ar limba-n gură, netrebnicule!”, îi răspundea nevasta, numai că o făcea în gând, să nu fie descoperită. Iar porcul, dacă ar fi tăcut, rămânea viu! În timp ce  covițăia de spaimă și durere, câinii au prins să latre de parcă și ei ar fi fost înjunghiați. Se întreceau la hămăit, părea că vor să se acopere unii pe alții, ca să se audă fie limba cea necunoscută, fie lătratul. Și-o fi închipuit în legea lor de câine că acei care vociferau gălăgios, de fapt, îi asmuțau.

În seara aceea satul a fost acoperit ca de o ceață de un miros ademenitor de friptură,  o aromă amețitoare cum n-a fost demult, dinaintea războiului, să gâdile nările oamenilor. Și, până-n zori, câinii (tulburați și ei de miros de carne proaspătă) au urlat amestecându-li-se hărmălaia cu limba sucită și neînțeleasă. Nici chiar de moș Andron! Că, dacă s-ar fi putut înțelege mai bine cu nemții, le-ar fi explicat de ce îi chemase în casa lui: să-i încălzească, să le toarne un pahar de vin și să mai audă vorbă nemțească. Nicidecum să-i fie scos porcul din coteț și tăiat. El nu s-a atins de bucate, chiar dacă mațele i se răsuceau și de foame, și de necaz. Însă, dacă ar fi pus în gură o fărâmitură, precis că s-ar fi înecat. Poate chiar s-ar fi otrăvit...

Dimineața, când lătratul răguși, lumea prin crăpăturile obloanelor i-a văzut pe nemți cum se cărăbăneau cu tot cu motocicletele lor, cu caii vânjoși și cu ce mai aveau. Printre ei se învârtea, cu căciula căzută a lehamete pe-o ureche, moș Andron. Nu părea fericit, deși rostea întruna: Guttentag! Guttentag! Nemții nu-i acordau mare atenție. Doar câțiva s-au apropiat și l-au bătut soldățește pe umăr. Astfel i-au mulțumit! Apoi și-au luat tălpășița. Duși au fost! Atunci moșul a trântit căciula jos și o călca în picioare supărat, ca și când ar fi purtat vreo vină. Dar era vinovată! Pentru că-i acoperea capul prost. Dar prost-prost, de nu se mai putea. Asta gândea moșul. Știa că, după cele întâmplate cu el și cu porcul lui, avea să râdă lumea de el ca de nebunul târgului. Nici acasă nu-i venea să se întoarcă. Presimțea ce-l așteaptă și ce avea să-i spună femeie-sa: „Ce-ai făcut, nenorocitule? Guttentag ți-a trebuit?! La Paști o să mănânci un guttentag prăjit... La ce te-ai dat mare și tare cu nemțeasca ta? De-acum o să-ți covițăie sărăcia în cocină!”.

Așa a și fost! Și nu găsea cuvinte (de parcă tot în altă limbă trebuia să se dezvinovățească), și nici rost n-avea să-i reproșeze femeii. Pentru că ea avea dreptate! Vai de capul lui! După acea pătăranie, moș Andron s-a întrebat: la ce i-a trebuit să-i întâmpine pe nemți cu Guttentag? Nu era mai cuminte să se dea într-un ascunziș ca și ceilalți oameni?  Cu ce s-a ales de la nemții care s-au dovedit a fi la fel de buni și înțelegători ca și rușii? Cu o poreclă, iată cu ce s-a căpătuit! Fără porc și cu Guttentagul pe frunte. Cu trecerea timpului, numai Mărioara lui îi mai zicea pe nume, ceilalți uitaseră de numele-i adevărat. Andron! De parcă acesta – numele de botez! – s-ar fi dus cu nemți cu tot și ar fi lăsat în locul lui pe un altul, pe care-l chema Guttentag...

Crezuse atunci că necazul cel mare i s-a terminat odată cu pierderea porcului. Ehe! Imediat după război în sat au poposit pentru mult și bine rușii. Și, cum e lumea de felul ei gură-spartă, s-a găsit un suflet bun care le-a șoptit sovieticilor despre fapta lui. Guttentagul ei de viață...  Sărmanul moș Andron! Măcar că știa mai bine ruseasca decât nemțeasca, n-a fost înțeles și nici cruțat. Într-un cuvânt, i-a ieșit Guttentagul pe nas și pe ochi. Era cât pe ce să fie trimis cu tot cu nemțeasca lui și cu toți ai săi tocmai în Siberia. Norocul lui că, în ajun de a fi ridicat, a dat peste el o boală rușinoasă care-l ținea mai mult pe-afară, prin tufari, decât în casă și care (boală) li s-a părut sovieticilor suspectă, de aceea l-au și lăsat în plata Domnului: să moară acasă cu tot neamul! Astfel a scăpat. Mult timp, până părea că oamenii au uitat de existența celui cu Guttentagul, n-a ieșit din ogradă. Nu i se vedea nici chiar vârful țuguiat al căciulii brumării. Unii au avut bănuiala că a dat ortul popii și mătușa Mărioara l-o fi îngropat în fundul grădinii. Numai că moș Andron le-a făcut la toți în ciudă și n-a murit. Poate o fi trăind și azi, de n-o fi dat vreo altă pacoste peste el...

Lingura

Povestea fără a se auzi. O ascultam închipuindu-mi cum îi ies vorbele fără a-i atinge velele auzului. Ca vântul care străbate o peşteră în adâncul căreia nu se vede și în străfundul căreia poate fi un lac în care se reflectă chipul trăirilor toate. Povestea lucruri dureroase, credibile, dar și incredibile, iar cuvintele i se rostogoleau din gură pe buze nestăvilite şi cu un calm care poate liniști, dar și înspăimânta. Iar tot ce spunea părea a nu fi despre sine, ci despre cu totul altcineva. Parcă ar fi citit în cartea nevăzută a Lumii.

Urma să suporte o intervenţie chirurgicală dificilă. Nu părea îngrijorată. Poate nici nu realiza gravitatea situației. Pentru că nu auzea... Mai bine de urechile-i că nu înregistrau ceea ce se spunea despre boala ei și despre operaţia care urma să i se facă. Nu auzi (sau se făcu a nu auzi?) nici avertismentul infirmierei care, dimineață (o zi înainte de operație), intră ca fulgerul pentru a-şi face datoria și îi aruncă vorbele ca pe nişte coji de seminţe: „Mătuşică, să nu mănânci nimic – nici la prânz, nici la cină. Ai înţeles?!”. A înţeles, dar s-a făcut a nu auzi. La prânz a mâncat două farfurii de ciorbă, iar la cină a cerut supliment. Una dintre vecinele de salon a râs cu poftă şi la prânz, dar şi la cină. Eu am încercat s-o avertizez (pe mătușă!), dar ea mi-a zâmbit înțelegătoare: „Demult n-am mai mâncat cu atâta poftă...”. Atunci am fost sigură că aude totul, dar nu vrea să înţeleagă. Se prefăcea a nu auzi, dar înțelegea doar ceea ce găsea de cuviință.

În ziua operației ieși din salon zâmbind, însoțită de două infirmiere. Parcă s-ar fi dus la plimbare. Cred că n-au ajuns-o din urmă vorbele noastre: „Te așteptăm...”. Nu le-a auzit. Aceasta a fost explicația că nu s-a mai întors în salon. Iar la întrebarea noastră: „Când ne aduceţi mătuşa...”, infirmierele strângeau din umeri. Părea că aud şi înţeleg, dar se prefac afone și că nu le pasă de noi, cu atât mai mult de mătușa guralivă, dar surdă.

De fapt, în ipostază de bolnav, în spital, nu o singură dată am avut senzația că aș fi un exponat pe lângă care trec oameni în halate albe. Mi se părea, uneori, că acei la care venisem în speranța de a scăpa de o meteahnă, și mă uitam la ei ca la Dumnezeu, nu mă observau. Nu mă auzeau ori se făceau a nu mă auzi (mai afoni fiind decât mătușa!). Că de văzut mă vedeau, doar că eram (îmi imaginez) în ochii lor o mostră (vie) asemănătoare acelora care plutesc în havuzul din sala de Anatomie. Există, firește, o explicație în comportamentul urmașilor lui Hipocrat, un fel de justificare: își fac datoria precum simt și cum pot! Dar și pentru cât sunt remunerați. De aceea (unii, nu generalizez!) văd în faţa lor nişte purtători de maladii (cu sau fără bani), mai mult sau mai puțin, demni de a le fi acordată atenție, adică tratament (!). Aceștia te fac să crezi că, atunci când examinează pacientul, îmbracă mănuși nu doar pe mâini, ci și pe suflet. Noi, bolnavii, ca niște umbre contopindu-ne în imaginația lor cu mesele, dulapurile, cu paturile de spital – eu, vecina de salon, mătușa (care, posibil, acum nu mai are nevoie să audă sau ea să fie auzită și înțeleasă), dar și alții – mulții!

Nu voi uita niciodată o noapte petrecută în spital și... o lingură. N-a fost un vis! S-a întâmplat după ce mătușa afonă n-a mai revenit în salon. Îmi bătu mie ceasul să trec prin sala de operaţii de unde am revenit legumă. Nu eram în stare de nimic! Abia de puteam întinde brațul până la paharul de pe noptieră, în care înmuiam lingura și-mi udam buzele. Atât. Și nu aveam în acea noapte pe nimeni alături... Să fi fost trecut de miezul nopții. Salonul era iluminat de luna plină, care-și lipise fața lată și gălbejită, de parcă ar fi avut și ea nevoie de investigații, de sticla geamului. Îmi era sete! Neîndemnatică, precum eram, am scăpat lingura din mână și aceasta s-a rostogolit pe podea, producând un  zgomot deranjant. Buzele mă frigeau, căci nu ajunsesem (cu lingura) să le umezesc. Paharul nu l-aş fi putut ține în mână. La zgomotul produs de lingura căzută, vecina, care suportase și ea o intervenție complicată, a tresărit, trezită ca din anestezie. Făcând un efort dureros, s-a întors cu faţa spre patul meu. M-a privit întrebătoare, apoi, pricepându-mi necazul, a încercat să se ridice, dar s-a prăbușit fără puteri. A închis ochii, apoi i-a deschis din nou. Fără a-mi spune un cuvânt, își fugărea privirea de  la buzele-mi arse de sete la lingura care stătea nemișcată pe podea. Înțelegeam că voia din toată inima și din toate puterile să mă ajute. Gestul ei mă mișcă, dar setea nu-mi potoli. Nici să-i mulțumesc nu eram în stare. Stoarsă de dorul apei, îmi secase glasul. Cuvintele mi se agățaseră de cerul gurii ca niște stalactite. Cu mare greutate am scos, totuși, un piuit: „E cineva?! Vă rog...”. Vecina își drese și ea vocea și-mi sări în ajutor cu un glas și mai leșinat ca al meu: „He-e-i, e  vreun suflet viu?!”. Zadarnic vociferam, nu ne auzea nimeni. Părea că asurzise spitalul. Ori se făcea a nu ne auzi. Ştiam din poveștile care bântuiau printre bolnavi că sora de gardă avea obiceiul să se închidă în sala de proceduri cu alte surate de-ale ei din alte secţii şi, fie că spuneau glume, beau cafele sau își făcea de cap cu vreun medic aflat și el în serviciul de noapte. În cel mai bun caz, dormea dusă. Știa acest lucru și vecina mea. N-a fost nevoie să ne revoltăm și nici să insistăm prea mult. Nu avea rost! Și am stat, cred, câteva ore cu ochii fixați pe lingura nesimțită. Uneori privirile ni se încrucișau, se făceau căuș, aproape că ar fi putut ridica lingura de jos, dacă aceasta ar fi simțit cât de mult îmi doream să sorb măcar o picătură de apă. Poate, până la urmă, ar fi funcționat trucul nostru telechinezic, dacă... Dacă nu adormeam frântă de sete cu privirea îngenuncheată în fața lingurei.

M-am trezit simțind că cineva mi-a umezit buzele. Mi se potolise setea! Dar nu era nimeni. Și lingura stătea cuminte, ca de obicei, pe ceașcă. Cine o ridicase? Cine a fost? Vecina sforăia, cu siguranță nu fusese ea. Nici infirmiera. S-ar fi auzit pași, ar fi scârțâit ușa, ca de obicei. Gândul m-a dus la... mătuşă. Ea fusese! Surdă, dar înţelegătoare, cum era, ne-o fi auzit din lumea-i și a venit. A ridicat lingura de jos, mi-a picurat apă pe buze, dojenindu-ne apoi în felul ei: „Uite la ele – tinere, dar neputincioase!”, și s-a dus...