Despre boemie, morală şi jocul lingvistic

Încă din titlul ales, Boeme şi alte proze scurte, volum apărut la Editura Inspirescu, Satu Mare, 2017, colecţia Scriitorii secolului XXI, George Terziu demonstrează apetenţa sa spre joc – lingvistic şi semantic – „boeme / poeme” susţinând un soi de paronimie metaforică. În ce fel se traduce asta?

De la început, autorul ne dezvăluie esenţa existenţei sale artistice şi a existenţei sale în general: boemia, traiul într-o dezordine indusă de crezul şi simţămintele sale, sinceritatea de a o recunoaşte şi a face acest gest cu un fel de curaj ostentativ.

Boemia poetică e susţinută însă de poezie adevărată, cu timbru propriu. „Linia imaginară” trasă de George Terziu are concreteţe, „Poeţii îi fac cu mâna din fum”, prietenii îi sunt „în creier”, iar lumea sa „e din sticlă murdară / din fantezii şi din şoapte”. Omul contemporan văzut de poet înseamnă „Omul trist din oraşul trist / Cu viaţa lui repetată, rotundă/ Care se trezeşte la 8 dimineaţa / Sorbindu-şi aerul şi silabele din ceaşcă / Şi privirea lui blândă. / El nu urăşte pe nimeni, nu iubeşte pe nimeni, / Este echidistant ca o floare tandră / Puţină realitate şi multe amintiri ratate.../” Concluzia? „De atâta prostie se face seară / Şi încep să ne crescă dinţii de lapte”. Această „minoritate” reprezintă majoritatea şi titlul poemului e pe măsură: „Concert de pian pentru majori”.

Partea de poezie Boeme are o structură combinată: despre condiţia poetului faţă în faţă cu cea a omului obişnuit: „Rimele curg printre cărţi disperate / Poetul stă respectuos în picioare” (Prietenilor din cărţi), despre sentimentul religios (Aer de sărbătoare creştină) şi multe poeme de dragoste, de fapt lamento-uri pentru iubita cândva reală, acum devenită „O himeră / Postată undeva în stratosferă / Ca un final de film fără imagini / Sau ca un vis frumos, neomenesc...” („Final ratat”). Dar cu toate regretele şi tristeţea, aferente despărţirii, autorul are forţa lucidităţii întru potolirea unei disperări adesea mimate. Altminteri n-ar fi scris „Picioarele mele sunt acoperite cu lut”(Momentul), simţindu-se destul de „pe pământ”, trufaş chiar, atunci când afirmă:

„Dacă te-ncrezi în rândurile mele / Şi crezi în ele mereu, / Să ştii că ai în mână / Cartea de vizită a lui Dumnezeu...” (Poate). „Învingătoare viaţa va merge mai departe” (Dimineaţa ciudată), cu atât mai mult cu cât parodicul, sarcasmul care nu-l părăseşte o clipă, îşi arată brusc faţa: „Azi te iubesc nepereche / Azi te iubesc precum o torţă de flori / Dar fii calmă, poate o să-mi treacă...” (Poem banal, într-o zi banală) sau „De ce gândesc imagini fără noimă? / Aceste roiuri de cuvinte-n zbor / Când tu, de fapt, eşti dusă după lapte, / Iar eu te-aştept şi mi-e atât de dor...”(Retorica matinală).

Pentru a completa acest caleidoscop liric sunt şi câteva poeme preamărind copilăria şi puritatea (Caii gândului, Copilărie).

Între Ion Minulescu, Marin Sorescu şi Şerban Foarţă, ba chiar preluând ceva din poemele de frondă ale lui Vladimir Vâsoţki, din care am tradus, George Terziu are glas propriu şi poezie notabilă.

Alte proze scurte anunţate în titlul cărţii au totuşi un nume în volum: Proze etnobotanice. Iarăşi plăcerea jocului semantic! Etnobotanicele sunt prafuri create în laborator: droguri sintetice care dau dependenţă, care induc halucinaţii, euforie, relaxare, amnezie, dar pot cauza şi moartea. Ele sunt consumate în starea de boemie, anunţată anterior. Apreciez autorii care ştiu să-şi aleagă titlul cărţilor lor în conformitate cu conţinutul, frizând echivocul, aşa cum stă bine artei, literaturii. Prozele lui George Terziu pot da dependenţă la lectură, dar se poate înţelege şi că autorul e dependent de scrisul lui. Că scrisul, în genere, dă halucinaţia măririi, a rămânerii în timp prin el. Doar că, paradoxal, şi aici autorul operează cu ironie şi sarcasm, ba chiar cu autoironie, în semn că îşi cunoaşte limitele şi nu se ia prea tare în serios. Reţeta e asemănătoare cu cea din Proza bipedă. De la versul manifest din Boeme, în care se adresează confraţilor „Voi chiar credeţi că acum suntem cu adevărat?”, desfiinţând iluzia scrisului, se trece la concret, la real, cu biciuirea absurdului social şi politic contemporan, cu mesaje codificate şi parabole, care au ca scop să ia în derizoriu contradicţiile lumii în care trăim, pentru „a uşura” mizeria de zi cu zi, cauzată de tarele noastre caracteriale, de starea perpetuă de nerezolvare a problemelor din contemporaneitate.

Personajele lui George Terziu sunt construite din stările lor psihologice şi comportamentale. Nu au chip, dar au atitudini, mod de gândire şi reacţie, care să le contureze faţa. Hazardul, absurdul se grefează pe tragic, dar tocmai din această combinaţie iese parodicul. Finalurile sunt neaşteptate, iar jocurile de cuvinte fac deliciul povestirilor.

Afacerea seminţelor din Afaceri comuniste ascunde drama politică a intelectualului care cumpără seminţe pentru ambalajul lor preţios – pagini dintr-o Istorie a literaturii române pe unde scurte de Monica Lovinescu. Finalul e ca de roman poliţist, dezvăluind parabola seminţei. Peste cea mundană şi banală, ca hrană a săracului şi a omului de rând, deci deasupra ei, la propriu şi la figurat, stă „sămânţa culturii”, interzisă în comunismul incipient.

Modelul lui Dimi, bărbatul în căutare de neveste şi cu multe căsătorii la activ, din proza Miresele lui Dimi, nu e altul decât politicianul contemporan Călin Popescu Tăriceanu, campion la însurătoare. Morala povestirii, deşi vulgară, „Şi şoarecele se satură de aceeaşi gaură”, e adevărată şi salvatoare pentru bărbat şi justificativă pentru derapajele feminine ale personajelor. Filozofia de viaţă desprinsă din fiecare mariaj al lui Dimi e savuroasă şi extrem de reală. Finalul este de un comic tragic. La spovedania în faţa preotului, întrebat de acesta după tipic, dacă se leapădă de Satana ( femeia, în capul celuia cu atâtea experienţe matrimoniale la activ), Dimi răspunde: „Părinte, m-aş lepăda, dar am trei copii cu ea!”.

Iubita lui Pink aduce pe tapet duetul credincios / ateu cu deriziunile soartei pentru credincios. Dialogul spumos între cei doi nici nu eludează, nici nu confirmă adevărata existenţă a Celui de Sus.

„Asociaţii” prezintă un alt cuplu tragicomic: profesorul de filosofie şi elevul său, ba chiar şi tatăl elevului, la fel de troglodiţi amândoi aceştia din urmă... Încercând să pareze obrăznicia golănească a elevilor, dar şi prostia lor, filosoful însuşi devine ridicol cu explicaţiile date pe măsura tembelilor interlocutori, speriaţi nu de neştiinţa lor , ci de urmăririle la modă ale DNA.

Ca ingrediente, toate prozele au perechi antinomice: sacru / profan, înţelepciune / prostie, naivitate / şiretenie, bigotism / ateism, masculin / feminin. Din confruntarea lor se naşte tensiunea prozei „tratată” de către autor gradual: de la ironie la sarcasm, totul reliefând absurdul existenţial.

O altă trăsătură a prozelor din această carte este caracterul lor interactiv. În toate finalurile, autorul intervine şi-şi face simţită prezenţa, ori moralând discret, ori autoironizându-se, ca în Asociaţii: „Pentru că nu mai am ce să vă povestesc, aici, la Spitalul de Psihiatrie din Gătaia, unde sunt internat de doi ani, se stinge lumina la orele 22, vă doresc numai bine şi ne vedem mâine. Până atunci nu uitaţi: Viaţa noastră este un mare rahat, dar e singurul bun de preţ pe care-l avem!”.

Morala? Nu credeţi un nebun, dar nu uitaţi că el e rezoneurul care spune lucrurilor pe nume.

„Rezon”! i-aş răspunde şi eu ca unui confrate, ca demni urmaşi ai lui Nenea Iancu, cel cu „văz enorm” şi „simţ monstruos”.