Unirea de la 1918 a fost impusă?

Motto: „Cititorule, dacă îți vei pune întrebarea:
cine a făcut Unirea Basarabiei
cu țara-mamă, istoria îți răspunde: vocea sângelui.

Dimitrie Bogos

Din păcate, cu cât ne apropiem de centenarul Marii Uniri, cu atât mai politizat și denaturat devine discursul public la acest subiect. Dacă adepții tezelor istoriografiei sovietice sau apologeții moldovenismului primitiv contestă însăși noțiunea de „unire”, înlocuind-o cu termenul impropriu „anexare” sau, în cel mai bun caz, cu eufemismul „alipire”, atunci unii istorici angajați politic, precum și pretinși formatori de opinie încearcă să justifice inepția că Unirea de la 1918 ar fi fost impusă. În cele ce urmează, vom combate cu argumente ambele aserțiuni, deopotrivă false și pernicioase.

Alexandru D. Xenopol, într-o lucrare dedicată filosofiei istoriei, făcea distincţia dintre faptele ce se desfăşoară în natură, pe care le defineşte ca fiind „coexistente” (adică se produc în același spațiu și pot fi reproduse în condiţii de laborator), şi faptele istorice, adică „succesive” (care se desfășoară în decursul timpului și nu mai pot fi reproduse în aceleaşi condiţii)¹. Dar Unirea de la 1918 nu este doar un fapt, ci și un proces istoric, care a demarat cu recunoașterea României ca subiect de drept internaţional (1856-1864) şi obținerea independenţei de stat (1877-1878). Cu alte cuvinte, dacă România nu ar fi existat pe harta politică a lumii, Unirea de la 1918 nu s-ar fi realizat. De asemenea, dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza (1859)² a fost, în esenţă, o „Mare Unire” (aşa cum o numeau contemporanii), respectiv consecinţele acelui act sunt definitorii pentru anul 1918. Firește, nu trebuie să cădem în extreme, afirmând că unirea românilor reprezintă „urmarea firească a unei pregătiri istorice de sute de ani”³, dar nici să eludăm „unitatea românească”⁴ și jertfa adusă pentru înfăptuirea idealului național.

Spre deosebire de profesorul bucureștean Lucian Boia,⁵ care în tentativa de demitizare a istoriei românilor nu a făcut decât să amalgameze, să reinterpreteze sau pur și simplu să distorsioneze orice demers istoriografic autohton, credem cu fermitate că „unitatea politică a românilor nu se putea realiza nici în secolele XIX şi XX, dacă nu existau românii, dacă romanitatea era o iluzie”⁶. Conștiința națională nu este un dat sau un rezultat al epocii moderne, dar este adevărat că anume în „secolul națiunilor” s-a cristalizat ideea de unitate politică la popoarele care erau divizate în mai multe state (spre exemplu, germanii, italienii, românii). „Conştiinţa naţională modernă la români nu se confundă niciodată complet cu ideea statului naţional, deşi aceasta din urmă avea să devină în secolul al XlX-lea o componentă de bază a conştiinţei naţionale. Conştiinţa naţională modernă românească este o convingere intimă a originii, limbii, spiritualităţii comune, a unităţii românilor, convingere manifestată activ prin lupta, pe căi diferite, pentru emancipare naţională. Conştiinţa naţională este stimulul luptei naţiunii pentru legitimarea sa între celelalte naţiuni. Nici conştiinţa naţională modernă franceză sau engleză nu sunt «idei ale statului naţional», fiindcă statele naţionale francez şi englez erau formate din punct de vedere teritorial şi chiar al solidarităţii numite naţiune încă din finalul Evului Mediu. Epoca modernă nu a făcut decât să omogenizeze statele respective în funcţie de criteriul naţional, să le centralizeze, să le doteze cu instituţii naţionale. Elita intelectuală românească din secolul al XVIII-lea a fost animată de conştiinţa naţională modernă, dar nu încă de ideea statului naţional sau a organismului politic românesc unic. Evident, aceasta nu ne dă motiv să negăm existenţa conştiinţei naţionale la anumite niveluri sau straturi ale naţiunii. Oamenii politici (clerici şi dascăli de meserie), intelectualii şi chiar ţăranii au avut fiecare propria soluţie de emancipare naţională, chiar dacă aceste soluţii nu au fost mereu convergente, nici corelate. Elitele politice (politico-religioase) au ales, în parte măcar, calea unirii cu biserica Romei şi calea petiţiilor (supplex-urilor), înaintate cu zecile către diverse foruri, în principal către Curtea vieneză; intelectualii de marcă au ales soluţia specifică lor, a creaţiei istorice, filologice, ştiinţifice, beletristice etc. din cadrul curentului cultural numit Şcoala Ardeleană. Ţăranii, majoritatea analfabeţi, s-au dezlănţuit în timpul Răscoalei lui Horea, oferind chestiunii naţionale o dezlegare proprie, prin cerinţa impusă nobilimii de a trece la «legea românească»”⁷.

Revenind însă la chestiunea „impunerii” Unirii de la 1918, trebuie să precizăm că actul istoric în sine a fost precedat de o serie întreagă de evenimente, unele declanșatoare/cauzatoare, iar altele preparatoare/complementare. În prima categorie includem factorii externi, iar în cea de a doua – pe cei interni. După cum remarca Alexandru Boldur, „înainte de a se termina războiul, izbucnește în martie 1917 revoluția rusă. Ea lansează idei și lozinci noi, dintre care de un deosebit succes în rândul popoarelor, încorporate în statul rusesc, s-a bucurat lozinca autodeterminării popoarelor”⁸. Similar, pentru românii din Imperiul Austro-Ungar, cele 14 puncte ale președintelui american Wilson conțineau același îndemn al reajustării frontierelor după principiul autodeterminării națiunilor. Prin urmare, românii din teritoriile înstrăinate nu au făcut decât să se conformeze tendințelor, profitând de dezintegrarea statelor multinaționale și pregătind terenul pentru înfăptuirea idealului național.

Criticii de serviciu și „demistificatorii” obiectează că unirea ar fi fost impusă tocmai din considerentul că semnalul a fost dat din afară, din exterior. Că, de fapt, românii basarabeni, bucovineni și transilvăneni nu și-ar fi dorit să trăiască într-un stat național unitar. Dar această abordare denotă diletantism sau rea-voință. Or, de la pașoptiști încoace și chiar mai înainte, în unele cazuri izolate, elita intelectuală românească a revendicat dreptul la unitate politică. Dacă în Evul Mediu statul era perceput ca proprietatea Domnului, care își legitima puterea de la providență („din mila lui Dumnezeu”), iar locuitorii țărilor medievale românești erau considerați supuși, atunci începând cu Revoluția Franceză apare noțiunea de „cetățenie”, care, împreună cu introducerea regimurilor constituționale, a asigurat cadrul propice pentru unificarea politică. Este absurd și anacronic să cerem de la înaintașii noștri din sec. XIV-XVIII să aibă convingerile pe care le-au avut pașoptiștii sau cele pe care noi le avem astăzi. Însă aceasta nu înseamnă că elita de atunci nu-și iubea neamul sau că nu vroia să-l vadă într-un singur stat, dar concepțiile politice ale vremii se împotriveau unor asemenea idei. Tradiția dinastică și mentalitatea medievală erau mai importante decât unirea.

Un alt motiv pentru perpetuarea separatismului politic al Moldovei față de Țara Românească (și viceversa) îl constituia echilibrul de forțe. Având aproximativ aceeași suprafață, aceeași populație și aceleași tehnici de luptă, niciuna dintre ele n-o putea cuceri pe cealaltă. Or, în Evul Mediu unificarea se producea prin forța armelor, nu prin alegeri sau plebiscite (Rusia a apărut după ce Moscova a cucerit Novgorodul și celelalte cnezate rusești). Ștefan cel Mare a purtat războaie fratricide cu muntenii nu pentru că vedea în ei un pericol la adresa „statalității” Moldovei, ci pentru că dorea să-și impună hegemonia în regiune.

Nu în ultimul rând, și marii noștri cronicari, moldoveanul Miron Costin și munteanul Constantin Cantacuzino, deși evocau originile comune ale românilor, se opuneau unificării lor politice.⁹ Prin urmare, lipsa unor elite „unioniste” a tergiversat înfăptuirea acestui deziderat. Până și Mihai Viteazul a înfăptuit prima unire mai degrabă din motive personale, decât din considerente naționale.

Într-adevăr, circumstanțele externe au favorizat, la mijlocul sec. al XIX-lea și la începutul celui de-al XX-lea, crearea statului național și, respectiv, a statului național unitar român. Dar dacă în teritoriile înstrăinate nu ar fi existat populație majoritar românească, conștientă de apartenența sa națională, și elite curajoase care s-o reprezinte și să-i revendice drepturile naționale, niciun fel de lozinci sau principii enunțate din exterior nu ar fi realizat unirea. În acest sens, Gheorghe Brătianu spunea că „din toate provinciile românești care au suferit dominația străină, Basarabia era cea în care o conștiință națională avea cele mai puține șanse să se dezvolte. Efortul meritoriu al câtorva intelectuali, Vasile Stroescu, Paul Gore, nu părea să poată depăși orizontul local”¹⁰. Iată de ce Constantin Stere, cel mai consecvent și insistent susținător al cauzei basarabene în disputa dintre antantofili și germanofili, afirma că: „Astăzi însă e prea târziu; nu mai avem deschisă decât o singură cale: împotriva Rusiei și pentru Basarabia! Altfel, vom pierde și Basarabia și vom rămânea și fără Ardeal. Ardealul nu a pierit într-o mie de ani, nu va pieri nici de azi înainte”¹¹.

Cu certitudine, situația dintre Prut și Nistru nu era una îmbucurătoare la începutul sec. al XX-lea, dar nici chiar lipsită de speranță. Pe parcursul a peste un veac de ocupație țaristă, românii basarabeni au fost supuși deznaționalizării, dar „politicile de rusificare ale regimului nu au afectat identitatea majorităţii moldovenilor, întrucât în mare parte ei au rămas ţărani analfabeţi”¹². De altfel, Dumitru C. Moruzi consideră că „e de neînchipuit puterea de rezistenţă etnică a elementului românesc din satele basarabene! Ce nu s-a făcut, ce mijloace nu s-au întrebuinţat pentru deznaţionalizarea lui, şi toate au rămas zadarnice. Ţăranul din 1905 e tot ţăranul din 1812. (...) Aşadar, nici prin căsătorii,¹³ nici prin colonizări, nici prin biserică,¹⁴ nici prin şcoli, nici prin interese materiale şi creare de noi interese de politică locală, nu s-a putut ajunge la deznaţionalizarea ţăranului basarabean. Temelia neamului a rămas neatinsă: limba, portul, moravurile, datinile sunt neclintite şi chiar aspectul general al satelor e acelaşi ca înăuntrul Moldovei”¹⁵. La fel de revelatoare este concluzia formulată de către istoricul Gheorghe Negru, conform căreia cauza insuccesului rusificării ţărănimii rezidă din „proverbialul conservatorism” al acesteia, precum şi din faptul că „la sate, opresiunea limbii ruse se resimţea mai slab, măsurile de rusificare ale autorităţilor (în special în biserică şi şcoli) îşi pierdeau efectul în faţa determinării ţăranilor de a-şi urma tradiţiile. (...) După cum se spunea într-un document alcătuit de unul dintre agenţii Direcţiei de jandarmi din Basarabia: „moldovenii, aflându-se sub stăpânire rusească, nu numai că nu s-au rusificat, dar au moldovenizat şi continuă să moldovenizeze elementele slave”¹⁶. Despre răspândirea limbilor printre minorităţi, Petre Cazacu declară că „grecii şi armenii în Basarabia învăţau întâi şi mai bine limba moldovenească (subl. n.) de la ţărani; ruseşte ajungeau să vorbească a doua sau a treia generaţie şi o vorbeau bine numai după şcoală”¹⁷. Până și exponenții istoriografiei țariste, printre care la sfârșitul sec. al XIX-lea s-a remarcat P. N. Batiușkov, semnalau românizarea populației alogene din Basarabia: „dacă noi dorim ca populaţia rusă să nu se românizeze (arumânivalasi) mai departe în acest ţinut, ca Basarabia, într-adevăr să devină, dar nu numai să fie considerată gubernie rusă, să nu devină în continuare obiectul râvnelor româneşti şi chiar agitaţie şi să fie legată organic cu Rusia întreagă, pentru aceasta trebuie ca prin intermediul şcolii să-i facem cunoscuţi pe ţăranii moldoveni cu limba bisericească slavonă şi de a-i face pe ei ruşi cel puţin o jumătate după limbă”¹⁸.

În momentul intrării României în prima conflagrație mondială, românii basarabeni recrutați în armata țaristă participau deja de doi ani la lupte. Conform unor documente din arhivă, „la prima etapă a acțiunilor militare urmau a fi încorporați din Basarabia (cu excepția județului Hotin) 55.622 de rezerviști și ratnici”¹⁹. „Trezirea unei conștiințe naționale la românii din Basarabia și dorința lor de a se uni cu România au fost rezultatele războiului și ale revoltei rusești. Soldatul moldovean făcuse deja destule campanii pentru țar: în Crimeea, în Balcani, în Manciuria. De data aceasta, neprevăzutul operațiunilor militare l-au pus față-n față cu alți români, în rândul armatei austro-ungare care îi era opusă, sau a armatei române cu care combătea alături. Află că românii din Regat participau la război pentru a-și elibera frații de sub dominație austriacă și maghiară. (...) Avu deodată conștiința unei aceleiași limbi care depășea frontierele imperiului rus și ale regatului aliat, a unei naționalități mai întinse, mai bogate căreia el însuși îi aparținea”²⁰. În mod firesc, anume ostașii moldoveni, care au îndurat ororile războiului și erau conștienți de dezintegrarea imperiului Rusiei și de pericolul instaurării anarhiei sau a unui nou regim de ocupație, au organizat un Congres la Chișinău, în perioada 20-25 octombrie 1917, la care au participat 989 de delegați (soldați și ofițeri). Prin Rezoluția Congresului era proclamată autonomia teritorială și politică a Basarabiei, dar și constituirea organului său legislativ. Dacă ar fi să comparăm rezultatele îndoielnice ale recensământului din 1897 cu distribuția mandatelor în Sfatul Țării, remarcăm totuși o proporționalitate: din totalul de 156 de deputați, 105 erau români moldoveni (47,6% din populație, conform recensământului), 15 ucraineni (19,6%), 14 evrei (11,8%), 7 ruși (8,1%), 2 bulgari (5,2%), 2 nemți (3,1%) ș. a. Prin urmare, reprezentativitatea organului legislativ al Basarabiei rămâne incontestabilă: 58 de deputați au fost aleși de comisiile comunale și ale ținuturilor și de asociațiile profesionale, 44 – din rândurile soldaților, iar 36 – din partea țărănimii²¹.

În timpul lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris (1919-1920), au existat voci care au contestat vehement unirea Basarabiei cu România. Exponenții cei mai de vază ai acestui grup totuși marginal au fost Pavel Miliukov și Alexandru Krupenski. În opinia acestora, organul legislativ al Basarabiei era „organizație bolșevică cunoscută drept Sfatul Țării, un fel de soviet care și-a arogat puteri dictatoriale și stimula dezordinea și anarhia în această provincie. (...) Sfatul Țării era compus aproape în totalitate din soldați revoltați, țărani nerăbdători să-și însușească proprietățile altor oameni și un număr de agitatori bolșevici”²². Dar asemenea afirmații sunt contrare realității și frizează ridicolul, căci cum ar fi putut o organizație bolșevică să voteze unirea Basarabiei cu monarhia regală a României? Bineînțeles că în componența Sfatului Țării erau infiltrați și câțiva agenți sau pur și simplu adepți ai sovietelor, dar dânșii reprezentau o minoritate: „După manifestările lor pe arena vieții publice, ele (principalele curente politice – n. n.) pot fi înșirate, după cum radicalismul lor social scădea și naționalismul lor creștea, în modul următor: 1) Bolșevicii; 2) Partidul social-democrat, inclusiv „Bundul” evreiesc și partidul social-revoluționarilor; 3) Centrul stâng (fracția țărănească sau radical democratică); 4) Centrul drept (blocul național moldovenesc); 5) Proprietarii mari. În Sfatul Țării, centrul avea două treimi din numărul total al deputaților, și anume blocul național moldovenesc – 47% și fracția țărănească – 20%. Restul de 33% revenea celorlalte grupări (în partea lor covârșitoare social-democraților și social-revoluționarilor) și proprietarilor”²³.

Ardeleanul Onisifor Ghibu remarcase fazele mișcării revoluționare din Basarabia: dacă inițial era inspirată de puciul de la Petrograd și dedicată aproape în totalitate problemei agrare (împroprietărirea țăranilor), atunci în vara-toamna anului 1917 aceasta obține o tentă națională, în care principala revendicare devine dreptul la autodeterminare. Acest fapt se explică prin veleitățile crescânde ale ucrainenilor: „dar primejdia care amenința Basarabia nu era numai din partea socialismului, tot mai mult bolșevist de la Petrograd; la un anumit moment au început să se ridice nori grei și din partea Ucrainei, care, în tendințele ei spre autonomie, se gândea să-și fixeze hotarele ei spre Apus la Prut”²⁴. Și politicianul Ion G. Duca, la fel un contemporan al acelor evenimente, consemna în memoriile sale: „Mai întâi lozinca a fost „Basarabia – factor component dintr-o Rusie democratică și federativă”. Pe urmă, paralel cu mișcarea de descompunere a autorității de stat rusesc, au început să se accentueze mișcările de separatism ale diferitelor ținuturi nerusești. (...) Românii noștri basarabeni au urmat și ei diferitele faze ale acestei evoluțiuni și, din etapă în etapă, ajunseseră la sfârșitul lui noiembrie 1917, pe când Rusia oficială a lui Lenin și Troțki ne trăda și ne obliga să cerem și noi germanilor un armistițiu, la convocarea unui parlament, Sfatul Țării, ieșit, ca de-altminteri și Rada ukraineană și celelalte adunări similare, din voturile diferitelor comitete, organizațiuni, congrese profesorale și naționale, parlament care preluase întreaga conducere legiuitoare și politică a Basarabiei. Era evident că de acum încolo se aștepta numai un moment prielnic spre a se ajunge la unirea definitivă și formală cu patria mumă”²⁵.

Prima ședință a Sfatului Țării a avut loc la 21 noiembrie 1917. Președinte a fost ales Ion Inculeț, iar în fruntea Consiliului Directorilor (a Executivului) a fost numit Pantelimon Erhan. La 2 decembrie este proclamată Republica Democratică Moldovenească. Dar anarhia cauzată de retragerea dezordonată a trupelor rusești îngreuna organizarea puterii. Atât bandele descompuse din fosta armată țaristă, cât și așa-numitele „gărzi roșii” prădau depozitele cu provizii și muniții, devastau și incendiau conacele, comiteau omoruri. Istoricul Gheorghe Bezviconi a redat în detalii tabloul oribil al atrocităților la care s-au dedat bandele de soldați dezertori, agitatori și provocatori.²⁶ Au fost asasinate de către soldații ruși mai multe personalități: S. Murafa,
I. Hodorogea, M. Razu. „Degeaba Consiliul din Chișinău a chemat în ajutor proaspăt înființatele unități de soldați moldoveni: prea puține și prost instruite, acestea nu erau capabile să mențină ordinea”²⁷. La 5 ianuarie 1918, bolșevicii ocupă Chișinăul, iar membrii Sfatului Țării sunt persecutați, unii dintre ei fiind chiar arestați și executați. În atare condiții, „blocul moldovenesc” a solicitat repetat intervenția armatei române în Basarabia (prima dată Consiliul Directorilor s-a adresat autorităților de la Iași pe 8 decembrie 1917).²⁸ La 13 ianuarie 1918, divizia a XI-a română sub comanda generalului E. Broșteanu intră în Chișinău. Chiar dacă unii diminuau²⁹, iar alții exagerau³⁰ adeziunea populară față de intrarea trupelor române în Basarabia, misiunea acestora, de restabilire a ordinii și de protecție a populației, a fost îndeplinită.

Exponenții curentului revizionist, în speță albgardiștii aflați în exil, au lansat supoziția că armata română ar fi instituit „o cameră de tortură” în incinta Seminarului Teologic din Chișinău (sic!) și că soldații moldoveni care refuzau să jure credință Regelui Ferdinand erau împușcați³¹. Dacă aceste acuzații pe cât de grave, pe atât de nefondate ar fi avut măcar un gram de adevăr, atunci populația trebuia să se răscoale, iar Sfatul Țării să solicite sprijin de la inamicii României (care nu erau puțini), și nu să proclame independența Basarabiei la 24 ianuarie 1918. Ba dimpotrivă, „din diferite colțuri ale Basarabiei încep a veni cereri, adresate Sfatului Țării, și rugăminți, adresate la Iași, pentru Unire”³². Astfel, studențimea basarabeană lansează un manifest³³, iar apoi Zemstvele ținuturilor Bălți (la 3 martie), Soroca (la 13 martie) și Orhei (la 25 martie) adoptă declarațiile prin care cer Unirea cu Regatul României. În consecință, la ședința Sfatului Țării din 27 martie / 9 aprilie 1918, la care au participat 125 de deputați, 86 au votat pentru unire, 3 împotrivă și 36 s-au abținut. Alexandru Marghiloman, prim-ministrul României, prezent la deschiderea ședinței, dar nu și la procedura de vot, notează în jurnalul său următoarele: „La 3 jum. ne ducem la Sfat: ar fi voit să mai întârzie un ceas, dar mă opun. Fără escortă și numai cu civilii, în plus Mircescu. Când intrăm, sala întreagă aclamă; câțiva îndărătnici stau nemișcați pe locurile lor, dar fără să protesteze sau să manifeste. Pronunț un discurs vibrător, puternic aplaudat și dau citire condițiunilor formulate; pentru a respecta suveranitatea lor declar că părăsesc palatul, dar îi rog să pășească la acte. (...) Când urcăm scările, în mijlocul unei emoțiuni de nedescris, ni se anunță că, prin 86 de voturi, contra 3, plus 35 abțineri, unirea a fost votată. Vreau să felicit pe Stere: o criză de lacrămi îl aruncă în brațele mele. Cazacu plânge. Generalii se îmbrățișează cu deputații. Hârjeu, cu ochii umezi, îmi spune că nu va uita niciodată că i-am permis să trăiască alături de mine această oră de neuitat. Toți sunt așa de mișcați, încât nu pot vorbi. Eu însumi, amintindu-mi tot ce m’au făcut să îndur, nu pot să descleștesc dinții”³⁴.

Paradoxal, legitimitatea Sfatului Țării este adesea contestată, deși asemenea organe legislative au existat în toate regiunile românești înstrăinate (Consiliul Național și Congresul General pentru Bucovina, Consiliul Național Român pentru Transilvania), precum și în cazul altor popoare europene (cum ar fi Consiliul Provizoriu de Stat și ulterior Consiliul de Regență al Poloniei, „Tariba” Lituaniei sau Rada Ucrainei³⁵). Spre sfârșitul primului război mondial, dezintegrarea iminentă a imperiilor, precum și avântul mișcărilor de eliberare națională au generat premisele apariției unor instituții capabile să realizeze transferul de suveranitate de la puterea imperială la cea națională. Celor care nu le convin deciziile și însăși existența Sfatului Țării ar trebui să prezinte alternativele mai legitime și mai reprezentative din acea perioadă. Or, primul Parlament al Basarabiei a fost constituit prin voința populației locale, liber exprimată în cadrul congreselor militarilor, pedagogilor, țăranilor și preoților, spre deosebire de soviete sau alte organizații reacționare.

A le reproșa membrilor Sfatului Țării că nu au acționat democratic, în sensul actual al acestei noțiuni, adică a le imputa că nu au organizat un plebiscit referitor la unire, este deopotrivă anacronic și aberant. Or, nici imperiul țarist nu i-a întrebat pe moldoveni la 1812, și nici Uniunea Sovietică nu a organizat un referendum când a reanexat Basarabia la 1940 și 1944.

Cei care se pretează asupra „impunerii” Unirii de la 1918 desconsideră meritele și profanează sacrificiile unei generații întregi, care nu a cedat tentației de a se menține la putere, de a-și păstra privilegiile și de a-și pune interesele mai presus de idealul național. Într-adevăr, „Unirea a fost o încoronare a unei mișcări naționaliste, benevole, idealiste și dezinteresate”³⁶, iar oricine afirmă contrariul este fie incult, fie rău-intenționat.

Note:

¹ A. D. Xenopol, Principiile fundamentale ale istoriei, Iaşi, 1900, p. 10, 22, 25-26.

² A se vedea: N. Iorga, Apelul către unire al lui Cuza-Vodă la 1859 // Academia Română, Memoriile secţiunii istorice, seria III, tomul XII, mem. 8.

³ I. Lupaș, Istoria unirii românilor, Fundația culturală regală „Principele Carol”, București, 1938, p. 8.

⁴ A se vedea: Gh. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român, ediţie de Stelian Brezeanu, Bucureşti, 1988; N. Stoicescu, Unitatea românilor în Evul Mediu, Editura Academiei R.S.R., București, 1983; I. Toderașcu, Unitatea românească medievală, București, 1988.

⁵ L. Boia, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997, 2011.

⁶ I.-A. Pop, Istoria, adevărul și miturile, Editura Enciclopedică, București, 2002, p. 145.

⁷ Idem, p. 31-32.

⁸ Al. Boldur, Basarabia românească, București, 1943, p. 127-128.

⁹ P. Panaitescu, Interpretări româneşti, Editura Enciclopedică, București, 1994, p. 108.

¹⁰ Gh. Brătianu, Basarabia: drepturi naționale și istorice, Editura Semne, București, 1995, p. 51-52.

¹¹ C. Stere, Publicistică, Editura Universul, Chișinău, 2006, p. 375.

¹² I. Livezeanu, Cultural politics in Greater Romania: regionalism, nation building, and ethnic struggle, 1918-1930, Cornell University Press, New York, 1995, p. 94.

¹³ N. Iorga susţine că înrudirile cu ruşii începuseră în scurt timp după anexare: „căpitanul de stat major Vişnevski ia pe Maria Andrieş, sora medelnicerului Manolachi pameşcic din Basarabia” (Neamul românesc în Basarabia, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, p. 295)

¹⁴ A se vedea: Pr. N. N. Topologeanu, Încercarea rușilor de a desnaționaliza Basarabia prin Biserică, Tiparul Tipografiei „Cozia” a Sf. Episcopii, Râmnicu Vâlcea, 1933.

¹⁵ D. C. Moruzi, Ruşii şi românii, Editura Museum, Chişinău–Bucureşti, 2001, p. 90-94.

¹⁶ Gh. Negru, Ţarismul şi mişcarea naţională a românilor din Basarabia, Editura Prut Internaţional, Chişinău, 2000, p. 78.

¹⁷ P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Editura Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 153.

¹⁸ P. N. Batiuşkov, Bessarabja, istoriceskoe opisanie, Sankt-Petersburg, 1892, p. 174.

¹⁹ A. Emilciuc, Mobilizarea generală din anii primului război mondial în Basarabia, planuri și realizări. În: Primul război mondial și Basarabia (1914-1918), Chișinău, 2015, p. 24.

²⁰ Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 52-53.

²¹ Șt. Ciobanu (coord.), Basarabia. Monografie, Imprimeria statului, Chișinău, 1926, p. 151.

²² A. N. Krupenski, The Roumanian occupation in Bessarabia. Documents, University of California Libraries, p. 3.

²³ Al. Boldur, op. cit., p. 134.

²⁴ O. Ghibu, Dela Basarabia rusească la Basarabia românească, Cluj, 1926, p. CXL.

²⁵ I. G. Duca, Amintiri politice, vol. III, Colecția „Memorii și mărturii” Jon Dumitru-Verlag, Munchen, 1982, p. 27.

²⁶ Gh. Bezviconi, Patruzeci de ani din viața Basarabiei (1877-1917). În: Din trecutul nostru, anul VII, august, Chișinău, 1939, p. 84-89.

²⁷ Gh. I. Brătianu, op. cit., p. 56.

²⁸ I. Nistor, Istoria Basarabiei, Editura Cartea Moldovenească, Chișinău, 1991-1992, p. 280-281.

²⁹ O. Ghibu, op. cit., p. CLVI.

³⁰ P. Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru (1812-1918), Editura Ştiinţa, Chişinău, 1992, p. 275.

³¹ P. Miliukov, The case for Bessarabia: a collection of documents on the rumanian occupation, Russian Liberation Committee, Londra, 1919, p. 12.

³² Al. Boldur, op. cit., p. 137.

³³ D. Bogos, La răspântie, Moldova de la Nistru (1917-1918), Întreprinderea editorial-poligrafică „Știința”, Chișinău, 1998, p. 149-150.

³⁴ Al. Marghiloman, Note politice, vol. III, 1917-1918, Editura Institutului de Arte Grafice „Eminescu”, București, 1927, p. 458-459.

³⁵ P. Cazacu, op. cit., p. 59.

³⁶ Al. Boldur, op. cit., p. 130.