Biserica neamului și unitatea limbii româneşti

Sire,

Domnilor colegi,

Procesul de formare a naţiunilor e lung şi, cu mijloacele care stau la îndemâna ştiinţei, el nu poate fi urmărit decât în liniile lui mari. Oricum s-ar petrece însă acest proces, un lucru e limpede până la evidenţă: naţiunile există; suntem integraţi în ele organic, trăind într-însele ca în cel mai firesc element al nostru. Durerile lor ne dor şi pe noi, iar bucuriile lor sunt şi ale noastre.

Îndeobşte cunoscutele legături care unesc pe fiii aceleiaşi naţiuni într-o comunitate organică sunt: obârşia, limba, credinţa religioasă şi pământul. Evident, acestora li se adaugă şi alte fire de legătură, cum sunt conştiinţa aceluiaşi trecut şi a aceloraşi aspiraţii, cu un cuvânt, conştiinţa aceluiaşi destin.

Fireşte, nu toţi aceşti factori ai unităţii naţionale au aceeaşi trăinicie. Cel puţin nu la toate naţiunile. La unele din acestea împrejurările istorice pot stârni turburări în fireasca lor dezvoltare. Când unul din amintiţii factori slăbeşte sau dispare cu totul – ceea ce se întâmplă mai rar –, atunci ceilalţi factori îi preiau măcar în parte rolul, după cum unele organe sănătoase ale trupului omenesc preiau, cel puţin în parte, funcţiunea organului slăbit sau atrofiat.

Pentru dovedirea acestui adevăr, daţi-mi voie să aduc o pildă din zbuciumata viaţă a neamului nostru.

Se ştie că, pe urma atât de îndelungatelor şi atât de crâncenelor vitregii prin care au trecut fraţii noştri din regiunea săcuizată, o bună parte din ei şi-au pierdut limba, fără să-şi piardă totuşi conştiinţa lor naţională. Faptul – vecin cu minunea – s-a petrecut prin puterea credinţei ortodoxe, la care aceşti fraţi au continuat să ţină ca la cel mai sfânt bun al sufletului lor dosădit. Credincioşia lor faţă de legea întru care s-au născut şi întru care doreau să se săvârşească din viaţă a rămas nezdruncinată până şi în cumplitele zile ale dictatului de la Viena. Iată o mărturie dintre cele mai elocvente: În toamna anului 1940, femeia Bucura Bogdan din parohia Bodoş (jud. Trei-Scaune), văzând biserica primejduită, împreună cu sfintele ei odoare, a luat antimisul de pe sfântul prestol, l-a ascuns în sân şi l-a purtat acolo patru ani încheiaţi, până când a dat Dumnezeu de a putut sa-l aşeze din nou, în anul 1944, pe sfânta masă a altarului strămoşilor ei, după ce l-a spălat cu lacrimile celei mai curate bucurii. Nu ştiu cum, dar acest mişcător crâmpei de eroism creştinesc şi românesc îmi aduce aminte de fuga în Egipt a Familiei Sfinte pentru a scăpa de primejdie viaţa dumnezeiescului Prunc...

Nu tăgăduiesc deci însemnătatea niciunuia din factorii cari alcătuiesc sau promovează unitatea naţională şi mărturisesc că arătarea cu răgaz şi cu temeinicie a acestei însemnătăţi mă ispiteşte de multă vreme. Renunţând totuşi la această plăcută zăbavă, de astă dată mă voi mulţumi să arăt covârşitoarea slujbă ce-o împlineşte limba în păstrarea şi dezvoltarea conştiinţei de neam, precum şi binecuvântata lucrare ce-a săvârşit-o în această privinţă sfânta noastră Biserică prin grija plină de evlavie cu care a chivernisit şi a sporit comoara cea de mare preţ a limbii româneşti.

Desigur, felurimea graiurilor în care se înţeleg între olaltă oamenii pământului trage o linie despărţitoare între naţiuni. Această linie însă nu e de netrecut şi ea nu împiedică buna înţelegere şi vieţuire dintre neamuri şi ţări, aşa cum gardul dintre ogrăzile vecinilor nu-i împiedică pe aceştia să vie­ţuiască alături, în pace şi în frăţească împreună-lucrare. Fireşte, când există bunăvoinţă, căci altfel, când această bunăvoinţă lipseşte, oamenii nu se înţeleg între olaltă nici în aceeaşi limbă, cum s-a întâmplat la zidirea turnului babilonic, unde mi se pare că amestecarea limbilor a fost numai rodul amestecării gândurilor vrăjmaşe ale celor ce, în trufia lor, voiau să se ia la trântă cu Dumnezeu. Deci nu osebirea graiurilor este izvorul vrăjmăşiei dintre neamuri, ci izvorul acestei vrăjmăşii trebuie căutat în patima unor naţiuni de a robi pe altele, în păgâneasca lor poftă de a trăi din osteneala altora şi în deşarta lor râvnă de a se înălţa pe piedestalul celor mai crunte nedreptăţi.

Lipsită, precum se vede, şi de această aparentă meteahnă, limba naţională are o mulţime de daruri dintre cele mai preţioase.

Fără îndoială, limba este în primul rând cel mai de căpetenie mijloc de înţelegere între fiii aceleiaşi naţii.

Dar limba naţională este mai mult decât atâta. Ea ascunde în sine, ca într-o cutie magică, întreaga viaţă a unui popor, cu trecutul lui cel mai îndepărtat, cu pământul care l-a hrănit şi care i-a încântat privirea, cu împrejurările sociale în care a vieţuit, cu îndeletnicirile lui zilnice, cu credinţa care l-a mângâiat în vremi de restrişte şi care i-a îndrumat năzuinţele, cu toată civilizaţia şi cultura la care a izbutit să se înalţe, din treaptă în treaptă, de-a lungul veacurilor.

Pe tărâmul istoriei, studiul limbii a fost în stare să arunce lumină asupra unor probleme care, în lipsa altor dovezi, ar fi rămas cel puţin obscure, dacă nu chiar acoperite de vălul unei taine de nepătruns. Adevărul acesta se poate verifica în istoriografia oricărei naţiuni şi el a fost verificat şi în studiul istoriei noastre, unde învăţaţii filologi români şi străini, prin cercetările lor pline adeseori de mucenicească migală, au ajuns la concluzii dintre cele mai elocvente pentru lămurirea unor întrebări ale istoriei noastre. E destul să amintim în această privinţă preţioasa contribuţie a filologiei la lămurirea originii creştinismului nostru, la dezvelirea originii noastre etnice, la a neîntreruptei noastre dăinuiri pe strămoşescul pământ al Daciei traiane, sau la a osebitelor îndeletniciri ale părinţilor noştri celor de demult.

Ci, limba e oglinda curată şi a sufletului unui popor, a însuşirilor de temelie, care îi definesc firea şi caracterul; e cartea deschisă a năravurilor lui bune şi rele. O frază limpede şi lipsită de zorzoane este oglinda unei gândiri disciplinate şi a unui suflet deschis, fără ascunzişuri şi fără fumuri, după cum o propoziţie confuză şi încărcată cu inutile podoabe stilistice de obicei e dovada unei minţi zăpăcite şi a unui caracter în care fudulia e şef de orchestră. Poate de aceea, de câte ori am prilejul să stau de vorbă cu un frate prea încurcat sau prea încărcat la grai îmi vine să mă întreb: oare cât de curată este romanitatea lui? Căci românul nu e nici zăpăcit, nici fudul.

Dar nu trebuie să cercetăm totdeauna fraze întregi dintr-o limbă spre a putea scoate încheieri privitoare la caracterul sau firea comunităţii naţionale care o vorbeşte. Uneori e destul să adâncim sensul unei expresii, pentru a descoperi în ea întreaga concepţie de viaţă a poporului din a cărui mentalitate a răsărit. Iată, bunăoară, pilda salutului grec şi a celui roman:

Grecii se salutau cu cuvintele „haire! hairete!” – „bucură-te, bucuraţi-vă”, câtă vreme romanii îşi dădeau bineţe cu „Vale, valeas!” – „fii tare, fii sănătos”. Nu e greu să observăm din acest salut ţinuta veselă faţă de viaţă a celor dintâi şi ţinuta sobră a celor din urmă².

Aşa este. Fiindcă poporul grec a fost un popor de artişti, câtă vreme romanii au fost înainte de orice ostaşi. Grecii ştiau să cânte, să facă teatru şi să cioplească statui; romanii ştiau să alcătuiască legi şi legiuni, să cucerească provincii după provincii şi să zidească imperiu.

Exemplele s-ar putea spori, dar nu e necesar, fiindcă toate ar duce la aceeaşi concluzie: a legăturii organice dintre limbă şi naţiune, dintre graiul naţional şi sufletul obştii care-l vorbeşte. Amândouă sunt realităţi date. Şi cine nu le recunoaşte se împotriveşte înseşi firii lucrurilor, nesocotind evidenţa.

Dacă naţiunile şi expresia lor cea mai autentică, limbile, n-ar fi decât realităţi naturale – şi ele încă şi-ar avea dreptul la existenţă liberă şi nestânjenită. Ci iată că Ziditorul a toate a pecetluit acest drept şi în chip osebit cu pecetea Duhului Sfânt, care s-a pogorât în ziua de Rusalii asupra ucenicilor Domnului. Căci, după mărturia medicului evanghelist Luca, din Cartea Faptelor Apostolilor (2, 2–l2), la cele dintâi Rusalii creştineşti s-au petrecut două lucruri minunate: întâiul este că Duhul Sfânt, pogorându-se „în chip de limbi ca de foc” asupra învăţăceilor lui Iisus, i-a luminat şi i-a întărit, aprinzându-le în inimi neistovitul dor de propovăduire şi risipindu-le din suflet orice teamă de vrăjmăşească prigoană. Din ziua Rusaliilor, aceşti învăţăcei nu şi-au mai îngăduit hodină picioarelor şi nu şi-au mai dat vieţii lor alt rost decât acela de a aduna sufletele de pe drumurile pierzaniei, în staulul izbăvitor al Bisericii lui Hristos. Şi eroismul lor întru împlinirea chemării acesteia a fost atât de neînduplecat, încât ei nu s-au sfiit de aci înainte să mărturisească înaintea mai-marilor lumeşti că „se cade a asculta de Dumnezeu mai mult decât de oameni”, neîndărăptând nici din faţa morţii pentru Hristos şi pentru Biserica Lui – una sfântă.

Iar al doilea lucru petrecut la praznicul Rusaliilor este minunata pecetluire a dreptului de existenţă al limbilor şi prin ele al naţiunilor de pe pământ. Căci, prin suliţele de foc duhovnicesc ce s-au lăsat peste sfinţii apostoli, acestora li s-a dat putere să grăiască în toate limbile neamurilor adunate la pomenitul praznic din Ierusalim, ca toate să priceapă izbăvitoarea propovăduire a Evangheliei Celui ce este „Calea, Adevărul şi Viaţa”.

Duhul Sfânt n-a făcut vreo deosebire între naţiile mici şi naţiile mari, nici între cele „de neam prost” şi cele „de neam ales”. El n-a făcut vreo deosebire între naţiile „cu trecut glorios” şi cele cu trecut mai puţin glorios după socoteala veacului acestuia, ci le-a învăluit pe toate în căldura aceleiaşi iubiri, cinstindu-le cu aceeaşi dumnezeiască preţuire.

Sire,

Domnilor colegi,

După ce am văzut cât de organică este legătura dintre limbă şi naţiune şi cât de sfânt este dreptul de slobodă fiinţare a tuturor limbilor şi naţiunilor, să vedem care a fost rolul Bisericii noastre Ortodoxe în plămădirea unităţii limbii româneşti şi, prin ea, în lucrarea de zidire a unităţii noastre naţionale.

Deschizând Scriptura Sfântă a Legii celei nouă la întâia Carte către Corinteni a slăvitului Apostol Pavel – cap. l4, vers 19 –, putem citi următorul mare adevăr: „În Biserică vreau mai bine să grăiesc cinci cuvinte cu înţeles ca să învăţ şi pe alţii, decât zece mii de cuvinte în limbă (străină)”. Desigur, apostolul neamurilor vorbeşte aici despre graiul omului în extaz, despre aşa-numita glosolalie care înalţă inima celui ce se roagă, dar care rămâne „neroditoare” pentru mintea lui, ca şi pentru a obştii credincioase care ascultă fără să înţeleagă. Adevărul acesta este însă tot atât de adevărat şi când e vorba de rugăciunea rostită de preot sau de cea cântată de psalt. Evident, Dumnezeu înţelege şi ascultă rugăciunea caldă, izvorâtă din inimă zdrobită şi primeşte slujba curată în orice limbă ar fi ea săvârşită. Sufletul ascultătorului însă nu se zideşte şi mintea lui nu se luminează decât atunci când e părtaş la o rugăciune sau propovăduire în limba sa naţională, pe care o înţelege. Trimiţând deci Corintenilor amintita povaţă, Sfântul Pavel nu face altceva decât îmbracă în haină nouă adevărul cuprins în minunea de la Rusalii.

Înţeleapta povaţă a şi fost ascultată cu evlavie în Biserica primelor veacuri creştine. Fiindcă era firească şi întrutotul bineplăcută obştii credincioase. Dar, cu timpul, pe urma unor împrejurări potrivnice învăţăturii celei drepte, s-a sălăşluit în suflete credinţa deşartă că dintre toate limbile pământului numai unele – evreiasca, greaca, latina şi slavona – ar fi hărăzite de Dumnezeu să cuprindă şi să vestească în lume lumina Evangheliei Domnului, celelalte graiuri fiind prea „proaste” pentru a se învrednici de această neasemănată cinste.

Cumplita prejudecată a durat multe veacuri. Astfel, „lumina cunoştinţei” a fost ţinută multă vreme sub obroc şi neamuri întregi au stat în timpul acesta fără dumnezeieştile ei învăţături şi mângâieri. Nici neamul nostru n-a scăpat de paguba sufletească a acestei întunecate zodii. Căci după ce în primele veacuri ale zămislirii sale s-a închinat în graiul strămoşilor săi romani, el a ajuns sub vremelnica stăpânire a unor popoare de viţă slavă din Balcani, iar împrejurarea aceasta a deschis poarta pentru pătrunderea limbii slavone în Biserica românească; apoi legăturile noastre bisericeşti cu vlădiciile bulgare de peste Dunăre – ortodoxe şi ele – au statornicit, pentru vreme îndelungată, limba slavonă în slujbele noastre dumnezeieşti şi în viaţa noastră obştească peste tot.

Sunt oameni cari susţin, nu fără o vădită preocupare, că dacă românii ar fi trecut la catolicism, ar fi fost aşa şi pe dincolea. Cu alte cuvinte, am fi scăpat de captivitatea babilonică a limbii slavone. Poate. În istorie însă nu se lucrează cu dacă şi cu poate. În orice caz, dacă s-ar fi întâmplat aşa ceva, e foarte probabil că n-am fi scăpat de captivitatea babilonică a limbii latine şi poate că n-am fi scăpat nici de a treia captivitate – cea mai grea – pentru înlăturarea căreia s-a oştit Basarab Voievod, învingătorul de la Posada, împotriva lui Carol Robert, ca şi Ştefan cel Mare împotriva regelui Mateiaş Corvinul, la Baia. Rămânerea noastră în ortodoxie a fost rodul credincioşiei noastre faţă de nestrâmbata învăţătură a Mântuitorului; dar ea a fost, în acelaşi timp, şi rodul instinctului de conservare naţională a românilor asaltaţi aproape fără încetare şi cu toate mijloacele de vecinii noştri de la Apus, ca şi de patronii lor din burgul vienez.

Odată cu organizarea Bisericii române din Principate au început şi legăturile noastre cu Bizanţul ortodox şi cu strălucitoarea lui cultură. Acestor legături bisericeşti le-au urmat cu timpul altele. Ele au stârnit o adevărată năvală de greci în principatele româneşti, ca într-un nou pământ al făgăduinţei: călugări, preoţi, dascăli, diplomaţi, negustori. Şi, odată cu ei, a năvălit în ţară şi limba grecească, încercând să scoată pe cea slavonă din întăriturile aproape inexpugnabile ce şi le zidise aceasta în decursul veacurilor. Dar, spre fericirea noastră, din lupta pentru supremaţie a celor două limbi străine a ieşit biruitoare limba românească, a cărei înălţare a fost ajutată în măsură covârşitoare de Biserică.

Între ideile de temelie ale reformei religioase din Apus, care şi-a împins valurile sale de înnoire până în Ardealul nostru, a fost şi cea privitoare la trebuinţa de a se tălmăci în limbile naţionale Biblia, precum şi toate cărţile de slujbă bisericească, pentru ca ele să-şi poată deschide vistieria lor de înţelepciune şi frumuseţe nepieritoare pentru mintea şi inima tuturor închinătorilor lui Hristos.

Astfel, ispitiţi de îndemnul venit din afară, care era desigur şi al inimii lor, ori poate chiar purcezând numai din acesta, niscai preoţi sau călugări din părţile ţării voievodale a Maramureşului, prin veacul al XVI-lea, au întors din slavonie pe românie câteva frânturi din Noul Testament. Aceste frânturi ce ni s-au păstrat doar în copii – Codicele Voroneţean ca şi Psaltirea Scheiană – din aceeaşi epocă au o însemnătate din cale-afară de mare, pentru că ne îmbie putinţa de a afla în ce grai se înţelegeau între olaltă înaintaşii noştri de acum aproape o jumătate de mileniu.

Trecând peste Catehismul românesc, tipărit la Sibiu în 1544, se cuvine să pomenim numele al osebit de harnicului diacon Coresi, care, în 1558, venind de la Târgovişte la Braşov, cu echipa sa de zece ucenici şi cu ajutorul luminaţilor preoţi de la biserica „Sf. Nicolae” din aceeaşi cetate, a tipărit aici, în vreme de două decenii, o întreagă serie de cărţi româneşti de creştinească slujbă şi învăţătură, deschizând graiului strămoşesc drum sigur către altarele Domnului.

Veacul al XVII-lea este veacul celor mai răsunătoare izbânzi ale limbii române în Biserică. Şi asta nu numai din pricină că principatele au avut norocul să fie cârmuite şi de domni râvnitori, să-şi înconjure tronul cu slavă imperială, cum au fost Vasile Lupu, în Moldova, şi Matei Basarab, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu, în Ţara Românească, ci şi pentru că, pe scaunele vlădiceşti din capitalele celor două principate, ori chiar în alte cetăţi, au ajuns câţiva ierarhi de un impunător prestigiu cultural, ca mitropoliţii Varlaam şi Dosoftei ai Moldovei, ca Ştefan şi Teodosie ai Ungro-Vlahiei, sau ca episcopul Chesarie al Râmnicului.

Astfel, cetatea de scaun a Moldovei, cinstită în 1642 de soborul ierarhilor cari au încuviinţat cunoscuta Mărturisire ortodoxă a învăţatului mitropolit Petru Movilă al Kievului, a scos la lumină, în 1643, Cazania lui Varlaam – fără îndoială cea mai însemnată carte din câte s-au tipărit până la această dată pentru luminarea „seminţiei româneşti” de pretutindeni. Lucrarea marelui ierarh este monumentală nu numai prin adâncimea gândurilor ce le cuprinde, ci şi prin limpezimea, frumuseţea şi dulceaţa graiului în care sunt îmbrăcate aceste gânduri, nemaivorbind de podoaba tiparului, care, pentru vremea ei, încă este fără pereche.

După unele ca acestea nu e de mirare că voievodul ţării, preoţii şi obştea credincioşilor deopotrivă au văzut în Cazania lui Varlaam un adevărat „odor ceresc” – fiind încredinţaţi cu toţii că prin ea s-a făcut un nepreţuit „dar limbii româneşti”, cum spunea voievodul în predoslovia sa. De aceea, clerul şi poporul n-au cruţat nicio cheltuială ca să şi-o cumpere şi să aibă astfel din ce să se lumineze în ale credinţei şi din ce să se îndulcească în ale graiului românesc. Aşa, de-o pildă, pentru cumpărarea unei Cazanii s-au întovărăşit zece creştini din satul Someşul Cald, plătind nu mai puţin de zece oi şi opt miei.

Neobişnuita preţuire de care s-a bucurat această carte ne lămureşte şi pricina pentru care ea a fost îndeobşte legată nu numai în scoarţe de piele, ci şi în chingile unor grele afurisanii asupra oricui s-ar fi încumetat s-o înstrăineze în chip neîncuviinţat.

Binecuvântata îndeletnicire cărturărească a mitropolitului Varlaam s-a vădit şi în alte lucrări ieşite din harnica sa tiparniţă de la Iaşi. Niciuna n-a atins însă larga răspândire şi adânca înrâurire a Cărţii de învăţătură.

Acelaşi grai limpede, curăţit de formele greoaie ale mai vechilor noastre tălmăciri, se vădeşte şi în Noul Testament tipărit în Bălgradul Ardealului, la 1648, de către mitropolitul Simion Ştefan. Ispitind cu luare-aminte paginile acestei sfinte cărţi, ca şi ale Cazaniei lui Varlaam, ne putem da seama de minunatul proces de limpezire a limbii româneşti ce s-a petrecut de la Codicele Voroneţean până la lucrarea ieromonahului Silvestru şi a osârduitorului mitropolit din cetatea lui Mihai Vodă Viteazul.

Totuşi cununa acestui proces o alcătuieşte, fără îndoială, Dumnezeiasca Scriptură, tipărită la Bucureşti în 1688 – deci pe vremea lui Vodă Constantin Brâncoveanul –, dar cunoscută sub numele de Biblia lui Şerban Cantacuzino, fiindcă tălmăcirea ei s-a pregătit în timpul domniei acestuia, mai ales de fraţii Şerban şi Radu Greceanu, dar şi cu ajutorul altor cărturari „nu numai pedepsiţi întru a noastră limbă, ce şi de limba elinească având ştiinţă” şi cu binecuvântarea mitropolitului Teodosie Vestemeanul.

Iscusiţii tălmăcitori ai acestei cu adevărat monumentale lucrări s-au folosit de toate experienţele înaintaşilor lor şi, înzestraţi fiind cu ştiinţa trebuitoare şi cu un minunat simţ pentru frumuseţea graiului românesc, prin ostenelile lor frăţeşti au pus temelie neclătită, pentru veacuri, limbii noastre literare.

Enăchiţă Văcărescu avea dreptate scriind în prefaţa Gramaticei sale că „limba rumânească dă la anul l688 s-au început... dă când s-a tălmăcit în limba noastră legea veche şi legea nouă sau sfintele Biblii dă către răpăosatul Şărban, prinţipul Cantacozinul cel vrednic dă pomenire şi dă laudă domn”.

Cărţile româneşti – îndeosebi cele de slujbă pravoslavnică – tipărite până către sfârşitul veacului al şaptesprezecelea sunt tributare, în ale limbii, ostenitorilor cari au pregătit textele coresiene, lui Varlaam şi lui Simion Ştefan sau tuturora; iar cele scăpate de sub teasc de la începutul veacului al optsprezecelea încoace, până la aşa de frumos tălmăcita Scriptură Sfântă a I.P.S. Patriarh Nicodim, a părintelui Gala Galaction şi a regretatului părinte Vasile Radu, şi-au înălţat prestigiul literar pe trainicul soclu al graiului din Biblia lui Şerban.

Graiul acestor cărţi bisericeşti al propovăduirii creştine peste tot este graiul poporului. Fiindcă Biserica Ortodoxă a fost şi a rămas un aşezământ al poporului: pe el l-a luminat, pe el l-a povăţuit, pe el l-a mângâiat, silindu-se să-l adune tot mai strâns laolaltă, ca, astfel, să-l poată scoate la limanul izbăvirii în veacul acesta şi în cel care va să vină.

Ceea ce spune mitropolitul Şaguna, în prefaţa Bibliei sale, tipărite la Sibiu între anii 1856-1858, este foarte adevărat: „Limba Bibliei pentru un popor numai odată se poate face: dacă s-a învins odată piedica cea mare a traducerii credincioase şi înţelese şi dacă poporul a primit limba aceea aşa-zicând în însăşi fiinţa sa, atunci următorii n-au de a face altă limbă; limba Bibliei nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului; şi aşa traducătorul nu este decât un răsunet nu numai al limbii, ci şi al simţirii şi peste tot al chipului, al cugetării poporului... niciunul dintre conducătorii de mai târziu nu poate fi părtaş laudei ce se cuvine acelora cari au altoit întâia dată cuvântul Sfintei Scripturi în pom românesc; ci toţi de mai târziu au preînnoit şi au îndreptat numai unde şi unde aceea ce traducătorii cei dintâi, ca nemernici abia ai unui veac, n-au putut să îndrepte. Dar nici n-au avut lipsă de a îndrepta, fiindcă pe vremile lor a fost bine şi desăvârşit aşa. Iară limba noastră e pom viu... ra­murile bătrâne şi fără suc se usucă şi cad, mlădiţe tinere ies şi cresc; frunza se veştejeşte şi se scutură, dar alta nouă curând îl împodobeşte; toate ale lui se fac şi se prefac. Iar tulpina rămâne totdeauna aceeaşi”.

Greu s-ar putea spune ceva mai adevărat, mai chibzuit, mai limpede şi mai frumos cu privire la fireasca dezvoltare a limbii noastre bisericeşti, care – fiind a poporului – prin geniul marilor meşteri ai scrisului românesc a putut deveni şi limba plină de dar a plăsmuirii noastre artistice.

Dar această limbă a mai devenit ceva: şi anume una din pietrele de temelie ale unităţii noastre naţionale. Poate de aceea o şi iubim atât de fierbinte. Ieşită din frăţescul instinct care ne leagă între olaltă pe toţi, la rândul ei ea a întărit şi a înălţat acest instinct la treapta de conştiinţă.

Desigur, cărţile liturgice sau de zidire sufletească tălmăcite de strădalnici călugări, de preoţi luminaţi sau de ierarhi şi mireni „pedepsiţi” cu multă ştiinţă, au purces din gândul curat al acestora de a învaţă „mişelania” – „ca să fie mai lesne şi mai uşor a ceti şi a înţelege pentru oamenii aceia proşti”, cum aşa de pitoresc o spune Coresi în predoslovia Cărţii sale cu învăţătură; căci altfel creştinii „cetesc scripturile iară nu înţeleg ce zic, şi se potrivesc cu cela ce ţine miiare în mână, iară dulceaţa mierii nu-l priceapă, sau cu unul ce ţine lumina aprinsă în mână şi ochi n-are să vază să îmbie nepoticnindu-se” (din prefaţa Evangheliei învăţătoare, tipărită, în 1644, la Mănăstirea Dealu). Prea le zăcea la inimă grija pentru mântuirea sufletească a norodului credincios, decât să mai rabde ca dumnezeiasca lumină a cărţilor sfinte să rămână şi pe mai departe „grădină încuiată” sau „izvor pecetluit” – cum spunea aşa de frumos Simion Tesaloniceanul.

Dar cine ceteşte cu destulă luare-aminte predosloviile sfintelor noastre cărţi de creştinească învăţătură se va încredinţa că ostenelile strădalnicilor tălmăcitori au purces şi dintr-un alt gând: din gândul de a împinge cu un pas înainte procesul de dezvoltare a graiului românesc şi din râvna de a trezi şi spori conştiinţa naţională a celor de-un sânge şi de-o lege ori sub ce stăpânire ar fi trăit ei. Evident, nu e vorba de o conştiinţă naţională evoluată până la limpezimea şi tăria celei de azi. Totuşi nimeni nu poate tăgădui că sufletul celor ce au alcătuit aceste predoslovii a fost frământat de o putere înrudită măcar cu ceea ce numim noi conştiinţă naţională.

În adevăr, ei ştiau, ca şi învăţaţii noştri cronicari, „că toţi rumânii dintr-o fântână cură” şi că „rumâni se înţeleg nu numai aceştia de aici (adecă cei din Ţara Românească), ci şi cei din Ardeal, care încă şi mai neaoşi sunt” (din predoslovia Bibliei de la Bucureşti). De aceea, ei se adresau către „toată seminţia românească” – precum mărturiseşte Vasile Vodă Lupu în prefaţa Cazaniei lui Varlaam; iar mitropolitul Simion Ştefan al Bălgradului o spune tot atât de limpede în predoslovia sa, că s-a silit să izvodească Noul Testament aşa „cum să-nţeleagă toţi”, căci „aimintria nime nu va putea lua întrămare den cuvântul sfânt” (prefaţa Psalmilor tipăriţi la Alba-Iulia, în 1651).

Asemenea mărturisiri vădesc în slova lor, uneori chinuită, mai mult decât o înaltă conştiinţă misionară religioasă. Ele ne dau dreptul să bănuim măcar că cei ce le-au făcut erau frământaţi şi de alte preocupări şi aspiraţii decât cele legate de „spăsenia” sufletească a dreptcredincioşilor creştini.

Aceste preocupări şi aspiraţii sunt oarecum fireşti mai ales când e vorba de Simion Ştefan, care, nu fără duioşie – ori chiar durere –, spune că românii trăiesc răsfiraţi în mai multe ţări şi de aceea nici nu grăiesc toţi într-un chip. Iar acest dureros adevăr îl rosteşte la abia o jumătate de veac de când fulgerătoarea sabie a lui Mihai Viteazul adunase – deşi pentru o aşa de scurtă vreme – sub o singură stăpânire pe toţi fiii neamului românesc. Se poate, deci, ca fapta furtunosului voievod, cu sfârşit atât de tragic, să fi avut în sufletul contemporanilor şi al urmaşilor lor un răsunet mult mai viu şi mai trainic decât îşi închipuiesc unii.

Acum ar fi nedrept, desigur, să nesocotim însemnătatea literaturii lumeşti pentru dezvoltarea limbii noastre. Totuşi, nu credem că această literatură ar putea fi pusă pe aceeaşi treaptă cu literatura religioasă, în ceea ce priveşte contribuţia ei la unitatea limbii româneşti. Cronicile, cronografele sau cărţile populare aveau un mare număr de cititori. Este adevărat. Cărţile sfinte aveau şi un imens număr de ascultători: întreaga obşte a poporului dreptcredincios.

Ele erau scrise pentru toţi – şi toţi se luminau cu dumnezeiasca lor înţelepciune şi se mângâiau cu dulceaţa graiului lor românesc: bogaţi şi săraci, învăţaţi şi neînvăţaţi, bătrâni şi copii deopotrivă. Ele nu cunoşteau nicio graniţă; nu se împiedicau nici de râuri, nici de munţi; pătrundeau pretutindeni unde era un altar al legii străbune. Şi cu asemenea altare era împânzit cu îmbelşugare întreg pământul românesc – atunci, ca şi astăzi. Când credincioşii nu puteau merge la cartea sfântă, mergea ea la ei: pleca la drum de propovăduire şi, trecând de la o biserică la alta, ducea pretutindeni aceeaşi lumină de sus, vestită în acelaşi grai. Şi nu puţine au fost cărţile care au făcut în felul acesta ocolul întregului pământ românesc, îndreptând pretutindeni toată suflarea către cerul aceloraşi credinţe şi năzuinţe. Aşa a izbutit Biserica noastră dreptmăritoare să săvârşească pe-ndelete şi cu o impresionantă discreţie marea minune a unităţii graiului românesc, care a dus, când s-a plinit vremea, la unitatea noastră naţională.

Temeliile acestei unităţi fiind deci puse de Biserică, ele au tăria lucrurilor voite de Dumnezeu. Coperişul clădirii poate fi uneori stricat de vremi. Chiar zidurile-i pot fi surpate vremelnic, pe-alocuri. Dar, când vrea Domnul, zidurile surpate se înalţă din nou ca prin minune, iar deasupra lor se încheie din nou coperişul, zidindu-se casa la loc. Şi în încăperile ei primitoare se adună iarăşi fiii neamului, precum risipitele oase din viziunea proorocului Ieremia se adună şi se aşează iarăşi, fiecare la încheietura sa, împreunându-se în trupuri. Pentru că ceea ce a adunat Dumnezeu oamenii nu au dreptul să risipească.

Lui, Celui Atotputernic, i se cuvine slava în veci – după cuvântul unui mai vechiu poet şi dascăl ardelean (I. Al. Lapedatu):

Lăudaţi-L, că e mare

Dumnezeu;

C-a păzit cu mână tare

Pe român, poporul Său.

El din veci ne-a fost Părinte

Şi Stăpân:

Nici de astăzi înainte

N-o să uite pe român.

Viitorul mitropolit al Ardealului (ales în 1957) şi-a făcut studiile liceale la Braşov (1906-1914) şi pe cele universitare la Bucureşti (Facultatea de Litere) şi Sibiu (Seminarul Teologic, 1914-1917). Şi-a continuat pregătirea la Facultatea de Teologie Protestantă a Universităţii din Berlin (1921-1922). La revenirea în ţară, a fost numit secretar arhiepiscopesc la Sibiu (1920-1921), profesor de Noul Testament la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu (1922-1936), pe care a condus-o în calitate de rector (1928-1936). În 1936, a fost ales episcop al Vadului, Feleacului şi Clujului, calitate în care a înfiinţat o şcoală de cântăreţi bisericeşti la Nuşeni-Cluj şi un liceu ortodox la Cluj. În 1957, a fost ales arhiepiscop al Sibiului şi mitropolit al Ardealului. A fost ministru al Educaţiei Naţionale, Cultelor şi Artelor (1938-1939). A desfăşurat o bogată activitate publicistică: redactor al „Revistei teologice” (1923-1926), fondator şi redactor al revistei „Viaţa ilustrată” (1936-1940); între 1928 şi 1936 a editat „Anuarele” Academiei Teologice din Sibiu; a colaborat la periodicele vremii („Lumina satelor”, „Renaşterea”, „Telegraful român”, „Transilvania”). A pus bazele a două colecţii de lucrări teologice: Cărţile vieţii (1937) şi Veniţi de luaţi lumină (1941). A lăsat numeroase lucrări cu caracter teologic, pastorale, sfaturi pentru credincioşi şi slujitorii altarului: Sf. Pavel către Filimon. Creştinismul şi sclavia (1925); Biblia şi intelectualii (1929); Cartea Sf. Apostol Pavel către Efeseni (1930); Eroi şi mucenici ai dreptei credinţe (1940). De numele său se leagă şi tipărirea Noului Testament (după Biblia lui Andrei Şaguna), apărută în două ediţii (1942 şi 1945), ca şi traducerea unor lucrări de valoare semnate de F. W. Foerster, Hristos şi viaţa omenească (2 vol., 1925-1926) şi Emil Fiedler, Omul cel nou (1941) ş. a.

La 31 mai 1938 a fost ales membru de onoare, iar la 26 mai 1942 – membru titular al Academiei Române.

Acad. Nicolae Colan a prezentat discursul de recepție „Biserica neamului și unitatea limbii românești”, după un succint portret făcut lui Nicolae Titulescu, înaintașul său în scaunul academic, subliniind că limba națională „ascunde în sine, ca într-o cutie magică, întreaga viaţă a unui popor, cu trecutul lui cel mai îndepărtat, cu pământul care l-a hrănit şi care i-a încântat privirea, cu împrejurările sociale în care a vieţuit, cu îndeletnicirile lui zilnice, cu credinţa care l-a mângâiat în vremi de restrişte şi care i-a îndrumat năzuinţele, cu toată civilizaţia şi cultura la care a izbutit să se înalţe, din treaptă în treaptă, de-a lungul veacurilor”. Răspunsul l-a primit din partea lui Silviu Dragomir (1888-1862).