În serviciul muzei Clio sau ce înseamnă a fi istoric

Motto: Apa trece, pietrele rămân...

Trăim într-o societate unde şi când politicul a pătruns în toate sferele vieţii sociale, fapt ce influenţează nemijlocit şi ştiinţele umaniste, inclusiv istoria. La rândul său, şi istoricul are şi poate chiar este obligat să aibă un impact asupra politicii promovate de diriguitorii politici. Nu întotdeauna însă politicienii au şi veritabili „sfetnici buni” din breasla istoricilor.

Ce înseamnă, aşadar, a fi astăzi istoric şi care sunt caracteristicile unui istoric bun? Nu pretindem a fi întru totul originali, dar, încercând să răspundem întrebărilor consacrate unor dezbateri pe teme istorice din mass-media de la Chişinău (inerente în procesul unei activităţi atât de tentante, precum se prezintă cercetarea istoriei), propunem câteva consideraţii în acest sens, expuse sumar sub forma acestui eseu. Chiar dacă suntem la început de secol şi de mileniu, să nu uităm, totodată, că între eseul humboldtian „Despre sarcinile istoricului” (scris la 1821) şi problemele epocii contemporane este un raport mult mai strâns decât s-ar putea bănui la prima vedere¹.

În contextul polemicii de secole despre „meseria istoricului” şi locul istoriei în „ierarhia” ştiinţelor academice s-au expus diverse opinii – de la cele mai apologetice până la unele excesiv de critice, negându-se de plano chiar discursul istoric (Paul Valery ş. a.)². În acest sens este ilustrativă bulversata expresie a lui Paul Veyne: „Dacă totul e istorie – istoria nu există”³. Evoluţiile de la sfârşitul secolului al XX-lea – începutul secolului al XXI-lea au întărit şi mai mult această tendinţă, ajungându-se până la proclamarea „sfârşitului istoriei” (Fr. Fukuyama)⁴ şi la tot felul de teorii escatologice. Aşa că vom constata din start că, precum susţine reputatul „istoric al istoriei” Alexandru Zub, această problemă „rămâne deschisă”⁵.

Înainte de toate, cercetarea istoriei, la fel ca şi sute de ani în urmă, presupune în mod obligatoriu posedarea de către istoricul profesionist a întregului arsenal al ştiinţei sale, chiar dacă mai persistă uneori opinia precum că studiul istoriei nu pare să reclame înzestrări deosebite şi o specializare sofisticată, deoarece pare a fi (la o abordare superficială din punct de vedere intelectual) o materie mai „uşoară” în comparaţie cu ramurile superioare ale filozofiei sau ale ştiinţelor exacte... Aici este cazul să reamintim afirmaţia lui Fustel de Coulanges, care considera, nu fără de temei, că „istoria e cea mai grea dintre toate ştiinţele”. Astfel, nu-i deloc paradoxal că, în pofida faptului că avem anual sute de absolvenţi ai facultăţilor de istorie, doar unii dintre ei excelează ulterior pe tărâmul istoriografiei. Explicaţia, probabil, rezidă în faptul că un bun specialist al breslei noastre trebuie să posede o combinaţie „complexă” de cunoştinţe şi înzestrări. Rămâne cert că el trebuie să fie, într-o anumită măsură: filozof, economist, politolog, sociolog, geograf etc. Adică să cunoască sau, cel puţin, să aplice rezultatele dintr-un şir de ştiinţe (nu doar umaniste) ce sunt (în dependenţă de scopul propus cercetării) aliniate într-un şir de „domenii auxiliare” faţă de ştiinţa istorică, numită, pe bună dreptate, Magistra vitae. Să reţinem şi afirmaţia lui N. Iorga, care avea ferma convingere că: „istoria e disciplina cea mai umană din toate... Nu există disciplină omenească prin care să ne facem mai sociabili, mai altruişti, mai iubitori de om şi de viaţă”⁶.

Este indiscutabil că, de rând cu multiple funcţii instructiv-educative (axiomatică rămâne supoziţia că istoria şi pedagogia sunt într-un dialog perpetuu), principala misiune a istoricului rămâne cea de studiere a trecutului în lumina prezentului pentru a desluşi viitorul (sau, cel puţin, a prognoza unele scenarii posibile). În acest sens, istoricul Lucian Boia menţionase că: „Punând ordine în trecut, istoricul contribuie la ordinea prezentului”⁷; iar scriitorul Hermann Hesse avea să afirme că: „a te îndeletnici cu istoria înseamnă a te lăsa în seama haosului şi a-ţi păstra totuşi credinţa în ordine şi sens”⁸. Aceasta ne face să credem că, până la urmă, munca noastră nu e zadarnică, întrucât „istoria e chemată să-şi spună cuvântul spre a înlesni o mai bună înţelegere diacronică a lucrurilor”⁹. Iar pentru o restitutio complexă, o „reintegrare a vieţii trecute” în ansamblul duratei, istoricul trebuie să urce „foarte sus”, ca să vadă – expresia lui N. Iorga – „foarte în adânc. Şi mai ales cu o toleranţă, cu o generozitate, cu o umanitate nesfârşită”¹⁰.

Iată de ce, pentru a reuşi realizarea unei lucrări de performanţă, istoricul trebuie să îndeplinească o condiţie sine qua non a unei cercetări academice: să opereze cu o totalitate cât mai vastă şi cât mai exactă de informaţii din diverse ştiinţe. Deci să înţeleagă „simboluri cifrate” şi să le transpună în cuvinte clare. A şti să privească particularul prin prisma generalului ca să poată cuprinde deopotrivă abstractul şi concretul. Nicio parte a activităţii umane sau a instituţiilor sociale nu trebuie să-i scape din vedere. El trebuie să fie dezinteresat şi în acelaşi timp să aspire spre atingerea unui scop – adevărul istoric. Adevăr pe care-l poţi afla doar dacă eşti distant şi incoruptibil ca un sfânt părinte, stând, totodată, cu picioarele pe pământ – asemenea unui abil politician...

O deviză a meseriei noastre (inscripţia indispensabilă la intrarea în breasla istoricilor) ar putea fi formula expresivă, sugerată de către Al. Zub, din scrierile promotorului „şcolii Analelor” – F. Braudel: „Il n’y a pas d’histoire unilatérale”. Altfel spus, ceea ce se cuvine de reţinut unui cercetător e pledoaria pentru pluralism, ce şi-a făcut loc tot mai mult în istoriografie: „Aşteptând pe eşichierul său, orice istoric îşi va căuta locul: pe o dală neagră sau pe una albă sau pe linia ce le separă... Fiecare poziţie istorică... (este) acceptabilă, numai să nu excludă nicio altă poziţie pe care istoricul se poate plasa. Orice filozofie a istoriei... (pare) discutabilă. Toate îşi au adevărul, utilitatea lor. A fi istoric – conchide Braudel – e a dori să le practici pe toate sau cel puţin să le traversezi pe cale de raţionament”¹¹.

Având această misiune nobilă şi grea de a pune în lumină adevărurile istorice, istoricul îşi propune drept sarcini prime a interpreta şi evalua corect evenimentele; a emite judecăţi de valoare; a reconstitui şi conserva urmele trecutului; a asambla faptele într-o imagine coerentă; a desprinde esenţa şi tendinţa faptelor istorice în procesul devenirii omenirii; a condensa informaţii prin structurare.

Rezumând aceste şi alte scopuri (inerente unei cercetări istorice obiective), considerăm că un „istoric etalon” ar trebui, pornind pe sinuoasa cale a cunoaşterii trecutului, să se bazeze pe cei „5 E” –  definitorii unei „cercetări exemplare”:

Exhaustivitate în ce priveşte depistarea şi valorificarea izvoarelor (utilizarea cât mai completă a tuturor surselor accesibile);

Erudiţie istoriografică (cunoaşterea cât mai bună a lucrărilor predecesorilor);

Exigenţă bibliografică (aprecierea şi analiza critică a literaturii de specialitate);

Enciclopedism universal (cunoştinţe din cele mai diverse domenii);

Expunere logică şi explicită a materialului (să posede şi harul scrierii).

La care mai putem adăuga (opţional) şi un al şaselea „E” – Entuziasmul, adică Elanul în procesul cercetării şi scrierii, fără de care munca istoricului se transformă într-o corvoadă plictisitoare.

Vorbind despre Expunere, adică „E-ul” cel Exterior, „al formei” (frumuseţea în scrierea istoriei), este binevenit să amintim punctul de vedere al lui Nicolae Iorga în legătură cu domeniul activităţii istoricului. El afirma că, într-o operă istorică sunt patru elemente: material, critică, organizare, stil. Cele două dintâi determină soliditatea şi adevărul, celelalte frumuseţea. Ca să-şi atingă scopul istoricul trebuie să ţină cont de fiecare dintre acestea şi să mai aibă şi „o natură de artist”¹². Marele savant recomanda ca istoricul să plonjeze în timp, într-o societate anume, într-un mediu, să se identifice prin empatie cu „oamenii cari au fost”, pentru a-i înţelege şi a-i prezenta după cuviinţă. Deziderat la care subscrie şi Al. Zub, când afirmă că: „E vocaţia istoricului să se identifice, pe rând, cu personajele pe care ţine să le aducă în scenă, să le prezinte, să le comenteze, asemenea corului din tragedia antică”¹³.

Totodată, vom remarca faptul că, deşi vocaţia principală a istoriei este relatarea „adevărului”, aceasta nu înseamnă că în mod automat toţi istoricii profesionişti sunt şi deţinătorii „adevărului în ultima instanţă”. Deoarece trebuie să conştientizăm şi să ne împăcăm cu relativismul supoziţiilor vehiculate de către cercetătorul trecutului istoric – concluzii ce pot fi, mai mult sau mai puţin, fondate, dar care rămân inevitabil viciate de subiectivismul inerent al viziunii autorului. Reamintim că istoria mai este considerată „o disciplină hermeneutică”, ceea ce presupune „din start” imposibilitatea de a pretinde că ai ajuns la „adevăr” – interpretarea fiind doar plauzibilă, verosimilă, probabilă, niciodată adevărată...¹⁴.

Astfel, unul dintre cei mai controversați istorici români contemporani, Lucian Boia, face distincţia netă între istoria care a fost şi diversele ei reprezentări, inevitabil adaptate, deformate şi adesea mistificate, în funcţie de perspectivele schimbătoare ale prezentului şi îndeosebi de jocul ideologiilor. În lucrările sale el afirmă că istoria pe care o cunosc românii, în diversele ei variante, a fost marcată în primul rând de ideologia naţională, apoi de comunism; de aici decurge necesitatea unei „decodări” pentru ca să privim lucid trecutul şi să nu ne mai lăsăm manipulaţi prin istorie.¹⁵

În opinia noastră, carenţa cea mai destructivă a unei cercetări ce pretinde a fi obiectivă se prezintă, din punct de vedere metodologic – „partinitatea politică” (viciul fundamental al istoriografiei marxiste). Evident, istoricul este mult mai liber să muncească într-o societate democrată, decât în cea totalitară. Noua mentalitate social-politică şi pluralismul democratic, stabilit după 1989 atât în România, cât şi în Republica Moldova, permit cercetătorului nepărtinitor şi neangajat conjuncturii politice să studieze descătuşat de dogmele ideologiei totalitariste evenimentele care au fost tratate tendenţios sau lăsate tăcerii, fiind liber şi neintimidat a spune adevărul istoric, precum a scris Zilot Românul în Cronica sa (la începutul secolului al XIX-lea):

Dator aş fi s-acoper, / Iar nu să defăimez / Pă cei d-un neam cu mine; / Dar greu, frate! / ohtez, / Că n-am altfel cum face, / Silit sunt d-adevăr: / El îmi zice a scrie / Toate pân’ la un păr. / Rea este defăimarea, / Mai rău e a minţi: / La lucru ce-i de faţă / Ruşine poţi păţi. / Istoric sunt, n-am frate, / N-am rudă, n-am vecin, / Stăpân am pe-adevărul, / Lui cată să mă-nchin!¹⁶.

Până la urmă, în baza „descifrării” izvoarelor şi a luptelor de idei înaintate şi argumentate de istorici sau de anumite şcoli istorice, acest adevăr istoric iese la suprafaţă. Iar pentru aceasta istoricul de vocaţie – homo istoricus, adică cercetătorul profesionist, urmează să depună toate eforturile şi străduinţele întru slujirea muzei Clio, ceea ce înseamnă, de fapt, că a fi istoric este nu doar o meserie (altfel spus – nu doar atât o profesie), ci şi un „mod de viaţă”, în care este loc şi pentru efort intelectual, şi pentru inspiraţie. Este o activitate ce nu recunoaşte ore de muncă fixe, iar Cartea se postează pe un loc primordial în viaţa de zi cu zi, fiind prezentă atât printre mijloacele de studii (ca obiect) şi scop final (ca rezultat), cât şi ca o modalitate de delectare (relaxare intelectuală). Biblioteca (în deosebi cea personală), rămânând indispensabilă unei cercetări fructuoase, devine „epicentrul cosmosului” – în care trăieşte şi făureşte laboriosul homo istoricus...

În acelaşi timp, când vorbim despre modul de viaţă dat, ne referim, desigur, la felul de a trăi normal, ce nu ar exclude nicio parte integrantă a vieţii umane şi activităţii sociale. Căci istoricul nu trebuie să vegheze într-un turn de fildeş, ci să trăiască printre semeni în tumultul vieţii şi să muncească pentru măria sa Cititorul.

În această ordine de idei, ni se oferă, din nou, ocazia de a-l cita pe cel mai mare istoric al neamului – Nicolae Iorga, care prezenta în felul următor vocaţia istoricului: „Făcând parte dintr-un popor, înfăţişându-i viaţa, încălzindu-se astfel de toate silinţele şi credinţele cheltuite în cursul epocilor, mişcat de nesfârşitele suferinţe prin care a trebuit să treacă neamul său pentru ca să ajungă la timpul de faţă, având în sufletul său răspunsul tuturor înfrângerilor, câştigate şi suferite în timp de secole, istoricul e un bătrân prin experienţă al naţiei sale. Dacă nu-l întreabă alţii e dator să vorbească, ţinând la dispoziţia contemporanelor învăţături culese în vastul câmp al trecutului studiabil. Prin aceasta el nu iese din îndatoririle sale, ci le îndeplineşte până la capăt. Istoricul e dator a fi un amintitor neobosit al tradiţiei naţionale, un mărturisitor al unităţii neamului peste hotare politice şi de clase, un predicator al solidarităţii de rasă şi un descoperitor de ideale, spre care cel dintâi trebuie să meargă, dând tineretului ce vine după el exemplu...”¹⁷. Deoarece, să nu uităm că „în spaţiul românesc, se poate spune că, alături de limbă, istoria a fost, în ultimele două secole (şi va rămâne – Vl.M.), o expresie pregnantă a conştiinţei naţionale”¹⁸.

Astfel, concluzionând, suntem tentaţi să răspundem la întrebarea (deloc retorică şi nici uşoară): Ce înseamnă a fi cercetător istoric? În opinia noastră, un răspuns laconic este următorul: A fi istoric înseamnă a rămâne în „istorie”, adică în istoriografie. Prin aceasta subînţelegem că: Un bun profesionist este doar acel istoric care, prin aportul său în cercetarea ştiinţei istorice, rămâne „vizibil”, adică se înscrie în analele istoriografiei (naţionale sau poate şi universale) cu contribuţii originale (monografii, studii, publicaţii de documente, manuale etc.) de o certă valoare ştiinţifică.

Note:

¹ Al. Zub, Între cercetare şi didactică. În: Xenopoliana. III, 1-4, Iaşi, 1995, p. 8.

² P. Valery, Regards sur le monde actuel, Paris, 1931.

³ P. Veyne, Comment on écrit l’histoire, Paris, 1971, p. 26.

⁴ Fr. Fukuyama, The End of History and the Last Man, New York, 1992.

⁵ Vezi: Xenopoliana. Buletinul Fundaţiei Academice „A. D. Xenopol” din Iaşi. II, 1994, nr. 1-4, p. 18.

⁶ N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, Bucureşti, 1944, p. 33.

⁷ L. Boia, Jocul cu trecutul, Bucureşti, 1998, p. 104.

⁸ H. Hesse, Jocul cu mărgele de sticlă, Bucureşti, 1969, p. 160.

⁹ Al. Zub, Discurs istoric şi tranziţie. În căutarea unei paradigme, Iaşi, 1998, p. 48.

¹⁰ N. Iorga, op. cit., p. 113, 309.

¹¹ F. Braudel, Prefaţă la Ambiguïtés et antinomies de l’histoire et de la philosophie, par Emile Callot, Paris, 1962, p. 7-8, 20; Cf.: Al. Zub, Istoria ca discurs restaurator. În: Xenopoliana. I, 1-4, Iaşi, 1993, p. 16-17.

¹² Apud: N. Iorga, op. cit.

¹³ Al. Zub, Discurs istoric şi tranziţie. În căutarea unei paradigme, Iaşi, 1998, p. 20.

¹⁴ V. Gherghel, Unde malum? Note despre maladiile istoriografiei româneşti. În: Xenopoliana. III, 1-4, Iaşi, 1995, p. 31.

¹⁵ Vezi: L. Boia, Istorie şi mit în conştiinţa românească, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005. (Apariţia acestei cărţi, în 1997, a însemnat un adevărat şoc cultural şi a deschis calea unor ample revizuiri istoriografice. Lucrarea a trezit, prin modelul teoretic pe care-l propunea, şi interesul specialiştilor din afara României, fiind tradusă în mai multe limbi.)

¹⁶ B.-P. Haşdeu, Cronica lui Zilot Românul, Bucureşti, 1884, p. 88; Vezi: Zilot Românul (Ştefan Fănuţă), Opere complete. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii şi indici de Marcel-Dumitru Ciucă, Editura Minerva, Bucureşti, 1996, p. 80.

¹⁷ N. Iorga, op. cit., p. 98.

¹⁸ Al. Zub, Discurs istoric şi tranziţie. În căutarea unei paradigme, Iaşi, 1998, p. 166.