Un cărturar huşean (I)

Până vom putea străbate „Decameronul” lui Theodor Codreanu, adică volumul Lumea românească în zece prozatori (aflat sub tipar), să notăm că un alt titlu proaspăt precum Anamorfoze (Editura Scara Print, 2017) defineşte fericit, credem, efortul său hermeneutic, aşezat sub cupola bătăliilor cu „prizonierii anamorfozelor”. Volumul din urmă adună, sub un triptic tematic, o colecţie de studii găzduite în varii publicaţii, având ca punct de întâlnire nivelul transdisciplinar. Iar titlul indică, fără tăgadă, un demers critic recuperator, o reconstrucţie cu apetit decriptabil, descâlcind – ne asigură criticul – şirul unor anamorfoze, confuzii, „mistificări arahnidice”, tinzând spre a propune imaginea lor corectă, reală; adică „oglinda cea dreaptă, totalizantă”, denunţând, cu aplomb polemic, reprezentările desfigurate. Şi perpetuate inerţial, constatăm.

Theodor Codreanu vine din tihna Huşilor, bucurându-se de „zăbava cetitului”, făcând, aparent, figură de marginal. Un critic doctrinar, erudit şi polemic, durând în timp o operă de o mare varietate problematică, sigilată, definitiv, de eminescianism. Privind îndărăt, putem spune că Eminescu – Dialectica stilului (1984) a constituit temelia viitoarelor exegeze, impunând o critică ontologică, nutrită de arheitatea eminesciană, absorbind – ca metodologie totalizantă – desfăşurările sale scriptice, numeroase şi voluminoase, de impresionantă densitate ideatico-referenţială. Cum „gândirea în antiteze este veche de când lumea”, constată criticul, invocând legitimitatea ontologică, cărţile sale dezvoltă o viziune organicistă, pornind de la un precept eminescian: „antitezele sunt viaţa”. Evident, Eminescu, ca „semănător de arhei”, a fost gratificat de adversari cu numeroase etichete „prăpăstioase”, discreditante, poetul însuşi denunţând realitatea unor antiteze monstruoase şi pledând, pe urmele lui Ion Heliade Rădulescu, pentru împăcarea lor. Or, dacă un Cioran, în dezacord cu sine, a căutat „primejdia extremelor” (autenticitatea sa fiind contradicţie), ethosul transmodern cultivă o gândire paradoxală. Transmodernismul, pentru care, de ani buni, pledează criticul, se fundează pe antitetică. Astfel, Theodor Codreanu se luptă cu logica maniheistă, blamând corectitudinea politică, în vogă şi la noi, fluturată ca „nouă sperietoare ideologică”. Face, totuşi, o concesie „corecţilor politici” şi, în Eminescu incorect politic (Editura Scara Print, 2014), adunând „texte risipite”, demonstrează riguros de ce „fostul poet naţional” (cf. Horia-Roman Patapievici) ar fi incorect politic, „inactual”, „primejdios”, cum susţin demitizatorii şi „dilematicii”, lansând „atacuri mirobolante” în aversiunea lor declarată pentru naţional. Dilematicii, observă sec Theodor Codreanu, refuză tocmai „a gândi dilematic”; îmbrăţişând ghilotina ideologică, împinsă în epopeea dosariadei, impun noi polarizări şi liste, căzând în revizionism. Cultivând, adică, „degringolada antitezelor monstruoase”.

Nici V. Nemoianu, cu a sa Teorie a secundarului, constată întristat Theodor Codreanu, deşi respingea progresul linear, văzând, pe linie eminesciană, gesturile creatoare ca „factori de reacţiune”, nu descurcă „iţele”; adică taina antitezelor. „Pariind” pe secundar, devenit „armă de luptă împotriva naţionalului”, renumitul hermeneut cade în ideologic, recunoscând ca iluzorie tentativa de a descifra un „angrenaj relaţional inextricabil”, înnămolit într-un speculativism erudit.

Ca insaţiabil cititor, profesorul huşean, mereu atent la „provocarea valorilor”, a stăruit asupra proiectului transmodernist, oferindu-ne o carte „din viitor” (Transmodernismul, Editura Junimea, 2005). Altminteri, n-am putea explica dezinteresul pentru acest, cu adevărat provocator, titlu. Ştim că Theodor Codreanu nu e pe placul elitiştilor dâmboviţeni. Cărţile sale, masive, riguros articulate, merg în altă direcţie exegetică. Dar criticul (care e şi prozator; să amintim, în treacăt, că debuta, în 1981, la Junimea, cu romanul Marele zid, deşi Varvarienii, publicat în 1998, fusese scris anterior) îşi vede de treabă. Cuprins de frenezie editorială, acest maratonist al lecturilor, trăitor la o margine de ţară, se află într-o bună relaţie cu timpul. El transformă dezavantajul de a fi „provincial”, departe de culisele şi jocurile găşcarilor literari, într-o mare şansă, pe care a şi fructificat-o. Iată, redutabilul eminescolog, tipăreşte într-un ritm impresionant, colaborează la numeroase reviste (de la noi şi din Basarabia), plin de bunăvoinţă nu respinge nici asaltul unor condeieri (mai mult sau mai puţin agresivi), doritori de a-i smulge „binecuvântarea”. Textele sale, de certă subtilitate interpretativă, propun conexiuni spectaculoase şi ingenioase.

Să ne întoarcem însă la proiectul transdisciplinar, anunţând intrarea în evul transmodern. Ceea ce ar însemna, suntem preveniţi, un nou mod de a înţelege lumea. Solomon Marcus observa undeva că „prima expunere complet articulată a acestei mişcări” ar putea fi de aflat într-o carte a lui Basarab Nicolescu (Eds. du Rocher, Monaco, 1996), tradusă şi la noi (Polirom, 1999), cu titlul Transdisciplinaritatea (Manifest). Mentor al transdisciplinarităţii este Şt. Lupaşcu, cu a sa filosofie neoraţionalistă, ne previne Theodor Codreanu. Convins că realismul clasic este depăşit şi că modernitatea este mortiferă, Basarab Nicolescu atrăgea atenţia asupra nivelurilor diferite de realitate. Revoluţia cuantică ne-a aşezat la o răscruce a Istoriei; ideologia scientistă, acaparând „obiectivitatea” şi ignorând orice altă cunoaştere, zeificând tehnoştiinţa, pare a uita că „totul e pus la punct pentru propria noastră autodistrugere”. Încât, o transformare urgentă a atitudinii noastre, respingând involuţia şi chiar pericolul dispariţiei speciei, devine posibilă prin viziunea transdisciplinară. Intrăm, astfel, într-un nou eon, urcând o altă treaptă gnoseologică, raportându-ne, deopotrivă, la scara cuantică şi la cea cosmologică. Transdisciplinaritatea înseamnă o cunoaştere a terţului şi este o cale de reîncântare a lumii; Iar cunoaşterea terţului îngăduie – pe fundalul unităţii cunoaşterii – o revoluţie a inteligenţei, asigurând „învierea” subiectului şi „trezirea colectivă”.

Am propus acest ocol pentru a descifra tâlcurile proiectului transdisciplinar. Fiindcă, e limpede, pe acest suport „creşte” şi ofensiva transmodernismului. Noul curent (ca nou mod de a privi Universul) pledează pentru o inteligenţă „lărgită”, deschisă complexităţii lumii şi plinătăţii fiinţei. Transdisciplinaritatea se vrea o metodologie a dialogului, nu o ideologie; în consecinţă, conştientizând „fărâmiţarea fiinţei”, propune legături (fapte, oameni, culturi, religii, discipline), corectând percepţia fragmentaristă prin vizitarea formelor de intersecţie, activând transculturalul „între”. Imaginarul, ne reamintea Basarab Nicolescu, ar fi „motorul ascuns al marilor descoperiri”. Penetrând nivelurile de realitate, ajungând la „un dincolo”, transdisciplinaritatea vrea să traducă inexplicabilul, actul misterios al scrisului, să locuiască „tăcerea plină”, spaţiul între cuvinte (cazul transpoeziei lui M. Camus). Evident că materia primă rămâne limbajul. Dar încă W. Heisenberg, în 1942, vorbea de cele trei regiuni ale realităţii (fizica clasică, fizica cuantică şi fenomenele biopsihice, respectiv experienţele religioase, filosofice şi artistice). Iar Paul H. Ray invoca, în istoria culturală, trei tipuri de percepţie a lumii (tradiţional, modern şi transmodern, coexistând acum). În noul principiu al relativităţii, Basarab Nicolescu postula că niciun nivel de realitate nu are un loc privilegiat pentru a înţelege toate celelalte niveluri. Dacă transdisciplinaritatea îşi leagă începuturile (în orizontul anilor ’70) de numele lui Jean Piaget, Edgar Morin şi Erich Jantsch, cam tot pe atunci descoperă Theodor Codreanu „germenii transmodernismului”. S-ar părea că asistăm la „înfiriparea noii paradigme”, exegetul fiind convins că transmodernismul va fi „marca secolului XXI”, chiar dacă acest concept are o paternitate incertă, e privit cu suspiciune şi îşi face loc cu dificultate pe scenă. Noul ethos al transdisciplinarităţii, aşa cum a fost prefigurat în Carta din 1994, este terenul propice de decolare, invitând la un dialog generalizat. Marea rivalitate priveşte „sofistica în jurul postmodernităţii” şi, desigur, fulminanta carieră a conceptului. Theodor Codreanu se războieşte, cheltuind muniţie (argumente) din belşug, cu suporterii acestui „termen sofistic”, refuzând net „dieta compusă din postmodernismul cinic” (cf. Camille Paglia). Dar „trece” doct prin Deleuze, Rorty, Foucault, prin ceea ce numeşte „postmodernismul înalt” (în frunte cu Vattimo, Lyotard, cel care cerea „rescrierea modernităţii”), pentru a nota că problema-cheie este transcendenţa. Nu ignoră nici semnalele autohtone, fişând conştiincios revoluţia poetică optzecistă, noul antropocentrism, paradoxurile postmodernităţii româneşti. Conceptul cu pricina, atingând clasicizarea (epuizarea, de fapt), suportând presiunea altor modernisme (hiper-, para- etc.), a deschis calea transmodernităţii, declara ferm criticul. Şi observa că, în 1988, Radu Enescu contrapunea (e drept, fără consecinţe) cei doi termeni.

În hăţişul noului ev cultural, în plin haosmos, într-o lume opacă, cucerită de spiritul schizoid, Theodor Codreanu invocă salvator antropologia creştină. Teoria post-istoriei i se pare „un gând luciferic”; civilizaţia minorităţilor, stilul de viaţă gay, hedonismul consumist, cultura feelings (Finkielkraut), în fine, utopia Jeunesse (modelul „poporului jeune”) ne aruncă într-o lume care şi-a pierdut transparenţa. Conspectându-l pe părintele Stăniloaie, el vrea o lume ca „mediu transparent” (lumen) şi deplânge decreştinarea Europei. Îşi leagă, aşadar, toate speranţele de noua paradigmă culturală.

Cercetând un copleşitor evantai problematic, cartea lui Theodor Codreanu propunea ipoteze îndrăzneţe şi conexiuni îmbietoare. Suspectat (de voci cârcotaşe) că patinează, enunţiativ, la suprafaţa problemelor, că dezvoltă luxuriant un enciclopedism vagant, criticul este, înainte de orice, un om foarte informat. O carte grea, aşadar, fără ecou, ocolită de zarva mediatică şi care, suntem convinşi, va fi redescoperită cândva. Fiindcă trend-ul epocii repudiază modelul unui singur nivel de realitate şi anunţă ieşirea din disciplinaritatea îngustă (cu reacţiile ştiute ale modernităţii: multi- şi interdisciplinaritate). Or, finalitatea transdisciplinarităţii constă în înţelegerea lumii actuale, ne asigură Basarab Nicolescu. Iar pasul decisiv spre transmodernism (dar fără a-l numi ca atare) l-a făcut Primul Congres Mondial al Transdisciplinarităţii (Convento de Arrábida, Portugalia, 1994), prilej cu care a fost elaborată Carta Transdisciplinarităţii (redactată de Lima de Freitas, Edgar Morin şi, fireşte, de Basarab Nicolescu). Mulţi oameni de ştiinţă pledează azi pentru transgresarea frontierelor şi dialogism, încercând o conciliere a literaturii cu ştiinţa (vezi, de pildă, Solomon Marcus, Întâlnirea extremelor, Editura Paralela 45, Piteşti, 2005). Implicit, pentru lărgirea conceptului de cultură, restrâns – nejustificat – la oferta umanioarelor, prin ruptura, încă suverană, dintre estetic şi cognitiv. Dar orice mare scriitor, reamintim, desfăşoară o viziune totală asupra lumii, îmbrăţişând, pe deasupra severelor decupaje disciplinare, câmpul epistemologic în expansiune. Şi dorind a pune umărul, chiar şi fără suportul unei formaţii ştiinţifice riguroase, prin intuiţie şi metaforizare, la o mai bună înţelegere a lumii. Fiindcă orice operă (majoră, bineînţeles) rămâne o „metaforă epistemologică” (cf. Umberto Eco).

Dacă admitem că modernismul a adus supremaţia majorităţilor, afirmă recapitulativ Theodor Codreanu, iar postmodernismul pe cea a minorităţilor, „depăşirea ambelor forme de oprimare nu poate fi decât transmodernistă”. Criticul de la Huşi (n. 1 aprilie 1945, Sârbi, jud. Vaslui), un strălucit cărturar, „bolnav”, însă, de modestie, construindu-şi opera pe teza arhaităţii/metoda arhetipală, conectat şi receptiv la mişcarea ideilor (metabolizate ori, dimpotrivă, respinse net), întrevede în transmodernism „filosofia viitorului”. Deşi Theodor Codreanu părea convins că „toate merg încet când e vorba de mine”, cel care, în 1969, debuta în România literară, se bucură acum de o largă recunoaştere (înceată, e drept), dovedind, în pofida adversităţilor (silenţioase, îndeosebi), o dârzenie răzeşească (cf. Gheorghe Andrei Neagu).

Nume prestigios, aşadar, polemist de temut, Theodor Codreanu impresionează prin varietatea desfăşurărilor exegetice, de portanţă ideatică, angajând dezbateri de ecou. De altminteri, ajuns la al patrulea volum, serialul Numere în labirint, oferind însemnări din „anii de cumpănă” (1985-1991), vădea izbitor, probatoriu, că avem de-a face, chiar de la începuturi, cu o voce matură, ţinând condeiul ferm şi drept (cf. Constantin Călin). E, însă, de observat că, deseori, criticul huşean (un ideocritic, de fapt, repudiind azilul estetic) părăseşte compania livrescă, stăruind asupra realităţilor socio-politice, în fierbere. Consemnează sagace „bolboroseala politică” şi denunţă tăios slugărnicia elitelor ori pericolul unei Românii „în bucăţi”, notând că „acolo unde intelectualii prosperă, adevărul suferă” (v. nota 8703). Subliniem şi această motivare numerologică fiindcă, preciza Theodor Codreanu, dând un număr unui gând, îi asigurăm „demnitatea unicităţii”. Pomenita dârzenie răzeşească îi vertebrează scrisul rodnic, vertical, conectat la problemele fierbinţi ale epocii, dincolo de refugiul în Bibliopolis. Era, aşadar, inevitabil ca Theodor Codreanu să „atace” şi subiectul, atât de „bătătorit”, al „schimbării la faţă” a României.

Or, vechea constatare că studiul Istoriei noastre oferă, la tot pasul, prilejuri de întristare a suportat, în tulburele context postdecembrist, o binefăcătoare îndreptare, venind, aproape nesperat, din partea unui neam care părea condamnat la resemnare. Care, aşezat în efemer, într-o aşteptare sceptică, pânditoare, se consolase cu emblema nenorocului, veghind o ţară fără destin. Un popor „moale” (după vorba lui D. Drăghicescu), ţinându-se locului, împăcat cu o Istorie mică, amestecând atâtea influenţe şi afişându-şi voluptuos orientalismul congenital; râvnind, totuşi, la o altă soartă, invocând rolul său mediator, de popor „de graniţă” (ca spaţiu – punte, ca loc de întâlnire al undelor culturale), oferind, sub îmbrăţişarea eternităţii ciclice, o spiritualitate bipolară: aspirând, irepresibil, spre Occident şi ţinând, implacabil, de fenomenul gravitaţional al Orientului, atinsă de „blestemul mioritic” şi chemând un „ethos agresiv”, o infuzie de forţă care să asigure transfigurarea României (cum ar fi vrut tânărul Cioran). Fiindcă Schimbarea la faţă a României (1936) a fost, indiscutabil, „marea obsesie” a lui Cioran, remarca Theodor Codreanu, într-o carte-replică, ajunsă la a doua ediţie (A doua schimbare la faţă, Editura Scara, Bucureşti, 2013). Visând, adică, la o Românie dilatată, fanatizată, ţâşnind din „periferia ratării” şi lepădându-şi destinul germinal pentru a accede la o răzbunare creatoare, cum îndemna Cioran. Poate un popor „cuminte” să scape de osânda unui destin mediocru, îmbolnăvindu-se de orgoliu? Uitându-şi cumsecădenia pentru a deveni agresiv? Abandonându-şi contemplativismul pentru a cultiva expansionismul? Ieşind din eterna defensivitate pentru a flutura ideea imperială, voinţa de putere, purtând în lume o altă genă etnică? Poate spiritul românesc, prins în cleştele antinomiilor, să iasă în largul Istoriei (cum spera Noica), să-şi tempereze dilemele şi să-şi domolească năravul de a gândi dihotomic, în tipar maniheic? Pot convieţui cele două Românii? Putem împăca retorica internaţionalistă (grăbită a se lepăda de românitate) cu „păcatul” naţionalismului? Poate acest încercat neam să stingă permanenta dedublare la care a fost obligat prin vitregia conjuncturilor, ieşind deci din condiţia dublului destin (M. Ralea)? Părăsind umilinţa, neîntâmplarea, somnul istoric pentru a locui în „conştiinţa de stăpân”; pendulând între deschidere şi închidere, între democraţie şi dictatură, între sentimentele demofile, europeniste şi curentul autohtonist. Sau acceptând jocul duplicitar, simularea obedienţei, saltul – incredibil – de la cioraniana constatare n-a fost să fie la izbăvitoarea replică noiciană: ca şi cum ar fi fost.

Cartea lui Cioran, scrisă de o conştiinţă febricitantă, condamna, în fond, în numele unei realităţi viitoare, o indiferenţă spectaculară şi molipsitoare. Eseistul dorea pentru acest neam umilit şi oropsit, dedat cu voluptate băşcăliei suverane, exerciţiilor de dispreţ şi negativitate superficială, de autodenigrare – o explozie; un miracol istoric, altfel spus, care să ne elibereze de complexe, anulând inegalităţile de nivel istoric; care să ne salveze de blestemul mioritic, schimbându-ne ereditatea, acele „dispoziţii esenţiale” care ne aruncă în braţele abandonului, odihnind într-un creştinism pastoral.

Cioran era tranşant: doar atinsă de „graţie istorică” o idee, precedând şi hrănind voinţa unui salt istoric, ne preface în altceva. Dar cu o condiţie: cultul forţei! Nimic mai străin de ethosul românesc, vom constata. Totuşi, a împinge doar spre trecut orgoliul naţional nu înseamnă o „risipă de eroism”, câtă vreme ne scăldăm în mizerabilitatea prezentului. Doar profetismul ne poate hărăzi o altă soartă. Dar cum nu există mesianism fără implicaţii politice, orice idee mesianică ascunde, evident, o „pornire spre putere”. Elanurile mesianice se sprijină pe viitor ca pe singura noastră realitate. Plăsmuirea României, nota Cioran, presupune a ne îmbolnăvi de orgoliu, înfrângându-ne legea: adică, despărţindu-se de un trecut neflatant, pregătind saltul istoric printr-o ruptură fecundă.

Contemplând, mistuit de remuşcări, „zaţul fostelor nebunii” şi angajarea juvenilă, glorificând, cu „ura iubitoare” a acelor ani (consideraţi „anii altcuiva”), o viziune mesianic-totalitară, bătrânul Cioran se dezicea, părelnic, de „imperialismul vieţii”, de febra trăitului, colorând subiectiv paginile sale animate de „extazul îndoielii”. Chiar dacă râvneşte abstragerea în intemporalitate, neliniştea impersonală se vrea, prin scrisul său, „dincolo de istorie şi de devenire”. Ştia însă, prea bine, că „o carte trebuie să fie o primejdie”. Iar Schimbarea la faţă a României poartă, prin ani, acest pasional mesaj, branşat la febra devenirii şi voinţa de transformare. Condamnând vehement o Românie „mediocră, domoală, resemnată”, o ţară-ecou, golită de dramatism, cultivând, sub pavăza defetismului, o spectaculoasă indiferenţă. Tânărul Cioran pledează, aşadar, într-un eseu patetic, devenit inclement rechizitoriu, pentru „schimbarea la faţă”; el cere o voinţă încordată pentru ca acest neam, atins de resemnarea fatalistă, să nu se mulţumească cu „mângâierile destinului”, ci să-şi trăiască propria-i putere, placată pe o înaltă misiune politică şi spirituală.

Dacă Emil Cioran, biciuind, în anii tineri, orgoliul naţional (mereu în suferinţă) şi denunţând slăbiciunile naţionalismului românesc, explica „amânarea” României prin răul interior (anemica forţă lăuntrică, neconvergenţa acţională a Provinciilor), nicidecum prin „piedicile din afară”, Theodor Codreanu, şi el îngrijorat pentru soarta neamului (confruntat acum cu deromânizarea), vorbeşte despre o „mutilare” a destinului prin bolşevizare. O altă schimbare la faţă, aşadar, visatul „salt” cioranian în plămădirea României (în sensul progresului organicist, pe filon eminescian) fiind înlocuit cu o brutală sovietizare, impusă din exterior. M. Eliade avertiza asupra pericolului „hibridismului cultural” în cazul popoarelor „confiscate”, a ţărilor subjugate de Soviete, condamnate la sterilizare spirituală; şi invitând, astfel, la rezistenţa prin cultură, sintagmă care a făcut carieră. Evident, cartea lui Theodor Codreanu (A doua schimbare la faţă) poate fi citită şi ca o replică la volumul din 1936; dar criticul împinge analiza până în zilele noastre, dincolo de „faţa comunistă”, cu ştiuta exacerbare naţionalistă, cercetând transdisciplinar destinul culturii şi civilizaţiei româneşti în „post-naţionalism”. Criticând vehement – pe suport eminescian – invazia „prădătorilor”, regimul cleptocratic, fără a se iluziona că „botezul magic” (prin aderarea la UE) schimbă radical, peste noapte, datele problemei. În fond, ca ţară a formelor fără fond (cum sună un vechi diagnostic), România probează, paradoxal, că sarabanda formelor (preluate mimetic) se însoţeşte cu rezistenţa fondului. „Schimbările la faţă”, câte au fost, dovedesc, de fapt, neschimbarea noastră.

Iubindu-şi ţara cu „o ură grea”, Cioran, ca apologet al ratării, avertiza că există şi o ratare a ţărilor, nu doar a indivizilor. Deplorând „orizontalitatea târâtoare”, el spera, utopic, la un destin imperial; azi însă supravieţuirea României este, în ochii lui Theodor Codreanu, convocând argumente de neevitat, doar un alt „pariu existenţial”.