„Baladă studențească”: de la alchimia sensurilor la iluzia fantasmelor

Poezia lui Radu Stanca urmează un traiect-matrice bine stabilit, construind iluzia unor fantasme, ce se proiectează în afara lumii-sens, demers discursiv pe care Roman Jakobson îl numește „limbajul în funcția sa estetică” [9, p. 16]. Dincolo de act și scenă, de actor și înscenare, eul-corydon participă la realizarea unui „enunț al expresiei” [9, p. 15]. Expresia poetică devine alchimie în toposul-iluzie, o particularitate a identității, necunoscute și neprefăcute. Subiectul-obiect al baladei se ființează prin intermediul „practicilor poetice atât de diverse, o anumită modalitate de a se apropia de limbă și de lume și de a le face să joace împreună” [2, p. 6]. Apropierea formei poetice de limbă și de lume se materializează în evoluția discursului, astfel încât eul-poet își proiectează experiența și dinamismul la o trăire împlinită, într-un timp și spațiu, în afara spectacolului. Ceea ce se devine în lumea-fantasmă nu este numai iluzie, ci se concepe un anume sens-simbol, acela al studentului-alchimist, al celui care caută, în spatele umbrelor și stradelelor baroce, mutațiile burgului-imagine. Eul-identitate, element criptic, se sustrage procesului alchimic. Actul creator înseamnă proiectare în spațiul ermetic a eului-poet-student, prin faptul că „retragerea poetului din opera sa reflectă o strategie de legitimitate” [7, p. 5], așadar, act sublim de reconstrucție a personajului-erou.

Discursul poeziei lui Radu Stanca evoluează pe o dimensiune tensională, pentru că a modifica sentimentul și trăirea poetice nu subsumează actului artistic. Intenția prefăcută a proiecției eului-identitate în eul-poet-student este, în fapt, un câmp semantic de fantasme, ce se rotesc în același moment-estetic, în același ansamblu de realizări identitare. Alchimia sensurilor poetului cerchist coordonează și evidențiază, în Baladă studențească, un spațiu care pune în scenă modelul arhetipal al demascării improbabile. Este un joc cu cercuri concentrice, în care se intră ca-n jocul horirii, o horă imaginară, din care se iese numai atingând absolutul relativ, impropriu și nedefinit. Dublul-imagine construiește, osmotic, lichidul-solid, fumul-himeră, pe care-l cercetează și-l creionează spiritual studentul, materia prin care se retrăiește experiența organică. Figura lirică a simbolului nașterii, prin reflecție și cercetare, o coagulare de sensuri prin alchimie, concepe paradoxul unor imagini-himere. Spectacolul poetic suspendă trăirea între materie și sensibilitate. Eul-poet nu reuşeşte să distingă între act-actor și scenă-înscenare, să definească, spaţial şi temporal, conceptele de identitate-fantasmă și de iluzie-prefacere. Dinamica eului-poet-student construiește nu doar spiritual lumea-critică a sensului, divizat în crâmpeie-prefabricate, prin conversiunea imaginarului în imagine. Mai mult, se transformă logosul-ființă în ființa-logosul lume. Se realizează o prefacere a reflecției asupra modului de a trăi experiența alchimică, de a o înțelege și de a-i modela subiectul poetic, ce „se construiește în enunțul textului, creând în acest fel o identitate pe planul estetic” [10, p. 8].

Autenticitatea denunță viziunea despre artistic-durere și arhetip-bucurie, pentru că „poezia pare să fie rezultatul cel mai natural și cel mai evident la suferințe și bucurii” [12, p. 48], într-un limbaj profund, care „exprimă intimitatea și devine clipa în care se manifestă adevărul” [12, p. 48]. Spațiul baroc al burgului sibian dezvoltă un imaginar al fantasmelor, fie prin eul-identitate, suspendat între logos și real, fie prin eul-poet-student, traversând etapele inițierii și contopirea cu fantasma-sinelui feminin. Lumea poeziei se definește, la Radu Stanca, nu numai prin elipsa prezenței tutelare a iubitei imaginate, nicicând apropiată, doar iluzie, transparență a unor încercări eșuate, ci și prin intermediul unui actant-actor-personaj, posibilă reflecție în oglindă a sinelui, impersonal, inflexibil. Există, în Baladă studențească, o anume încadrare în destinul liric al fiecărei himere, o predispoziție pentru stările de trăire, între vis și reverie, o infuzie de alchimie a sensurilor, ce se rostesc și se explică prin insistență. Procesul alchimic se materializează estetic prin căutare a „ceva”-feminin, o dublură concepută în prototipul idealului, al femeii-muză, care alină suferința și neliniștile artistului, eul-poet-student, cu nedumeririle și reflecțiile lui asupra continuității jocului fantast, cu sine și cu ceilalți.

Conjuncția estetică a limbajului transformă dinamismul poetului, pregătind spectacolul înscenării prin însăși starea de trăire maximală, a apropierii și a devenirii într-o formă singulară, inseparabilă, nedefinită. Eul-poet-student, identitate a reveriei și iluziei fantaste, devine alchimistul care efectuează întregul joc al descoperirii altei forme de a manipula organicul, natura tragică a eroticului ipotetic, a tanaticului reflexiv. Masca estetică a alchimistului nu cade, nu se descoperă în spatele cortinei, mai curând continuă să prefacă și să construiască nuanța de extincție de mai târziu. În final, când timpul, ale cărui coordonate sunt imprecise, când rolul actorilor-imagini închipuite escaladează zidul dintre idee și cuvânt, dintre stare și inițiere, eul-impersonal, „persona”-intuitivă acceptă sacrificiul, întâlnirea cu muza în statutul ei utopic. Veridicitatea actului artistic, din poezia lui Radu Stanca, transmite discursivității lirice problematizarea unui decupaj, în interiorul dramei, al eroticului și al tanaticului, efect al valențelor alchimice, prin neputința așteptării, regăsirii.

Poemul se identifică în eul-matrice, prin simulare și reconstrucția universului existențial. Acest fapt implică o construcție a personajului-erou cu ajutorul cuvintelor-limbaje, al idealului alchimic ce produce confuzie. Structura artistică a poemului Baladă studențească se construiește pe intuiția eului-identitate, poetul ce marșează pe utopia-logos. Izolarea, ca semn al recunoașterii și inițierii în fantast, activitatea, care materializează demersul stancian al adaptării la starea artistică, și teatralitatea se fac datorită iluziei de a trăi în imaginarul lui „mise en abîme”. Masca, spectacolul, emoția și stratagemele reale devin transcenderi inverse, matrice-„à rebours” ale matricei-unitate, prin care se produce corelarea cu idealul propriu-zis. Limbajul și efectul estetic, cu imanența ficțiunii-teatrale, în care se manifestă, cu predilecție, întâmplările-subiect ale burgului, ale barocului cu fantasmele lui. Ceea ce se întâmplă nu corespunde lumii-cadru. Este o trecere spre materialitatea existențială, un exercițiu de laborator, în care se dejoacă strategiile absconse ale devenirii. Devenirea se ascunde spiritului și ochiului atent al misteriosului. Dincolo de starea profundă de căutare, de concepere a unei himere, se situează hermeneutica unei acțiuni, aflate sub incidența unei destinații-obiect, necunoscute temporal și spațial. 

Subconștientul provoacă stări și iluzii, care se sustrag intenției și intuiției, se devoalează în actul creator, în tipare ieșite din joc și transparență. Modelul stancian, din Baladă studențească, este poezia-cerc, poezia care se reconsideră prin apartenența la inelul misterios al reflexivității. Poezia-cerc se regăsește în acel „ceva”, mereu impropriu, impersonal, mereu aflat în spațiul nedeterminat, în timpi necalculați, într-un „cândva” al improbabilității, al nerepetării: „Într-un amurg cu vânt şi febră mare...”. Fantasmele, din poezia lui Radu Stanca, se definesc în burgul baroc, prin joc și identitate, pentru că în afara spectacolului rămâne iluzia, acea tensiune primară, ce frământă lumea-topos a personajului dedublat. Timpul nedefinit, nedeterminat se propune într-un răspuns ce suplinește funcția mobilă, dinamică a eroului-eu. Imaginea eului-student-fantasmă și a dublului său confirmă existența unui al treilea eu, femininul raportat la umbra stanciană a neîmplinirii, umbra-erotic concepută în neant, iluzie a trecerii în și prin unde. Dorința eului și cântul dau un son vibrant stării ce se acordă expresiv cu figura și poezia singularității, a acelei intuiții ce denunță o apropiere de limbajul fiecărui gest, al fiecărei proiecții în fantasmă. Teama de real, de lumea cognitivă devine pentru eul-poet „un paliativ care face omul manipulabil prin imagini” [6, p. 15], se realizează, astfel, imaginarul unor simboluri ascunse, o codificare a sensurilor datorită actului creator, prin muza-feminin spirituală.

Baladă studenţească construiește un spațiu, în care fantasmele se identifică, prin jocul cu iluziile, cu subiectul eu-poet-student, primind valențele materialității estetice, himerele personaje-erou decupate din realitatea imediată. Perspectiva și experiența lirice sunt prezentate prin ludic, prin transcendența unui spectacol al aceloraşi măşti corydonești, eu-himere ale misterelor dezvăluite treptat, vers cu vers, asemenea unei teatralizări suspendate. Interiorul misterios, secretele, ce domină, plastic, incertitudinea, vin din abscons, din acel centru al lumii-poezie, pe care eul invocațiilor și al repetițiilor, al experimentului și exercițiului artistic, îl posedă prin apropierea de materia sensibilă a eurilor-proiecție. În spatele măștilor, poezia numită „studențească”, formă expresivă a baladei, a ciclurilor-cerc, anunță eroi și nuanțe, atitudini și arderi în sufletul descompus de încercări și nereușite. Arderea stanciană compune acțiunea prin care se modelează eul, fie prin duplicitate, proiecție în himera-subiect, fie prin identități ermetice, specifice spațiului sibian-obiect, burgul tainic cu stradelele lui, cu subtilitățile artisticului și decorului. Radu Stanca elucidează misterul, prin adâncirea strategiei de developare a tipurilor de eu, ce stăpânesc frumosul nocturn al spațiului baroc.

Experiența artisticului nu produce numai iluzie, ci încorporează un act sublim, specific, calculat al ideii de a descoperi, în taină, perfecțiunea, de a-i da o judecată, o prefacere, o soluție complementară. Eul reflexiv se interpretează prin cunoașterea altui eu, genericul himeră-fantasmă: „Un poet este slujitorul forţelor interioare misterioase şi secrete. Ele nu vin din exterior, ci din interior, dar acest interior este ca un exterior căci poetul nu-l cunoaşte. Posedăm în noi cantităţi de «eu» necunoscute, şi un eu superficial – care, iată, în mare parte din timp ceilalţi ne judecă prin prisma acestuia –, este însărcinat să fie interpretat de aceste «euri»” [4, p. 17]. Limbajul completează existența poeticului cu sensuri-forme accentuate, actualitatea teatralizează realul, burgul sibian al prefacerilor, prin faptul că „poezia se inserează pe bună dreptate ca experiență poetică” [8, p. 29]. Actul estetic compune un discurs din exterior, din perspectiva eului-alchimist, al eului-poet-student al cărui joc-exercițiu alchimic sugerează, pe de-o parte, deghizarea artificială, corydonescul, pe de altă parte, masca, iluzia, himera. Sensul imprimă poemului lui Radu Stanca o structură de imagini, de atitudini și de stări revelatoare pentru reprezentarea eului, un eu care coboară în spațiul de acțiune al realului, al misterului, acolo unde balada lasă locul neobișnuitului, iar cântul celui al reflexivității. Vocile eului, interioare și exterioare, sunt unde ce modifică, atât extazul, realizarea, împlinirea unui deziderat, cât și agonia, pierderea nu doar a iubitei-muză, himera născătoare de nedefinit, de nefiresc, de improbabil, ci și a identității, a dublului. Dintr-o identitate diferită de cea a personajului-erou-corydonesc, eul-matrice observă o coagulare de sensuri imprecise, un mister care „de două nopți” devine recognoscibil „prin văl de fum”, amplificând așteptarea, ce nu se sfârșește în spațiul stradelelor, ci în cel al tânărului „ciudat de peste drum”.

Povestea nu descoperă tipul-himeric al neajungerii la soluția comprehensiunii. Presimțirea stranie, care apasă pe eul-identitate-matrice, nu dezvăluie o justificare a alegerii, ci, mai mult, propune alchimia-poveste a conflictului imaginar dintre eul-poet-student și reflecția exercițiului de laborator, figura himerică a morții. Tanaticul se manifestă în motivul dublului. Astfel, imaginarul eului-identitate nu e numai sens, e și himeră, spectacol al măștilor, prin care se reprezintă ipotetica întâmplare. Dispariția poate fi percepută ca devenire a unui construct-uman, fantasmă-singulară. Dinamismul poeziei stanciene este actualizat vizual, „nu-l mai zăresc”, așadar, intervine o criză care ocupă spațiul ermetic al poeziei, încifrate în mister. Obsesia tainei nerecuperării rămâne să evalueze și să elucideze, să descifreze mesajul ascuns pe străzi, „pe sub crenele”. Negația valorifică imaginea-himeră atât prin tânărul eu-poet-student, pierdut în „ceva” ce nu se distinge, cât și prin dorința interogativă de a afla ce s-a întâmplat, de ce existența acestuia este inflexibilă, impersonală, organic recuperată în singurătate, în presimțirea care apasă.

Reflecția asupra rolului jucat de actorii-personaje ai textului liric diversifică materia din care se concepe iluzia, fapt pentru care „poezia se afirmă drept căutarea identității profunde a subiectului” [1, p. 27], recuperare a sinelui-subiect prin reflecția în sinele-dublurii. Tânărul ciudat de peste drum întruchipează imaginea-himeră a subiectului, complex și complet, prin care se justifică urmărirea sinelui-dublu „furat de gânduri”, „singur, singurel”. Actul acesta transpune în scenă enigmaticul, stranietatea căutării sfârșite în afara spectacolului, dincolo de formă, gest și mimică. Absența personajului-erou-corydonesc semnifică un gest neînțeles, nejustificabil. Eul-narator al experienței poetice nu se substituie actului artistic, misterul este presimțire stranie, o singularitate a evenimentelor care compun spațiul și timpul, natura estetică a iluziei. Alchimia sensurilor stanciene descompune straniul întâmplării. Subiectul-obiect al provocării incipiente rezumă acțiunea din afară, cu referire la interogația sublimă despre acel „a fi” al probabilității, a ceea ce se atașează spectacolului baroc, frumusețea, spectacularul și orizontul închise în trăire și sentiment. A trăi sentimentul neînțelegerii articulează o stare iminentă de prăbușire, o imagine-teatralizată a obiectului. Eul-poet-student nu limitează aria de reflecție asupra unei developări estetice, mai mult, se manifestă un scenariu al fantasmelor-iluzii, al individului-eu nedistins, ale cărui gesturi și mimetisme, jocuri misterioase succed perspectivei neîmplinirii.

Neperceptibilă, silueta-fantasmă constituie actul artistic al reflecției asupra propriei condiții, în care se percep și se împlinesc acțiunile eului-poet-student, dar și ale personajului-erou-corydonesc, în ceea ce se înțelege a exprima intuiția, dorința, interogația. Tânărul-eu-reflexiv, alchimistul-neadaptat situației reprezentării, împlinește condiția-stranie a așteptării și a focusării pe o anumită mimetizare a iluziilor. Obiectul-matrice și subiectul-eu propun tare ale poeticității, ce se sustrag sentimentului trăirii unor evenimente în singurătate, în acea solitudine a prezentului etern, continuat în „mereu” aceeași identitate-himerică a viitorului ermetic, absent, „furat de gânduri”. Acolo, spațiul este delimitat „pe sub crenele”, constituind barocul fantasmagoriilor stanciene, burgul în care umbrele se inițiază în cercuri pline, în horiri tainice, absconse, plurale:

„De două nopţi, de când prin văl de fum

Nu-l mai zăresc urcând încet spre casă

Pe tânărul ciudat de peste drum,

O presimţire stranie m-apasă.

Şi mă întreb mereu: ce-o fi cu el?

De ce nu-l mai disting printre perdele

Furat de gânduri, singur-singurel,

Cotind tăcut pe străzi, pe sub crenele?”.

Imaginarul poeticului-narare se reprezintă în forma poemului-cerc, în acel spectacol care deduce sensurile miticului-poveste, în care se descoperă jocurile cu obiectele și subiectul-erou. Fantasma corydonescă se supune intenției de a proiecta umbra stanciană în nadirul-himeră, absent, neînțeles, inexplicabil, interogativ. Alchimia sensurilor se încadrează în perspectiva artisticului, ce manifestă interes pentru elementul ființării din spațiul baroc, ermetic, nedelimitat. Acolo se pândește sosirea la geam – oglinda proiectată a pluralității de scenarii și înscenări – a eului-poet-student. Ceea ce era departe devine aproape, atracție de gesturi tainice, de acte sublime, împlinite în obișnuit, în acel focar în care se despică ființa-erou în reflecții și reflexivități. Absența eroului dezvoltă morfologia verbului poetic, atât prin raportare la reprezentarea gesturilor tânărului-eu-poet-student, în grafia descrisă de proiecția himerică, cât și prin inserarea de tainic, misterios, sibilinic în activitatea de atracție a mișcării din „nu știu ce ochi străin”. Ce este straniu completează gradul de individualizare al stării și tensiunii din imaginarul cercului exterior al ispitei, un „demonic foarte”, prin care se suspendă dinamismul personajului-erou-corydonesc în unități morfologice ireale, receptive numai în matricea-burg.

Căutarea, din poezia lui Radu Stanca, evoluează spre reflexivitate asupra condiției umbrei-himeră. Miticul și taina se suprapun intuiției, unei posibile și nominale deconstrucții în spectaculosul proiect-simbol al alchimiei, în procesul ce intuiește conștiința. Ființa misterioasă este definită, pe de-o parte, de „chipul lui suav”, de materia care denunță transcendența, de coborârea în infernul propriu al eului-student, pe de altă parte, de ochiul-exterior al individului-subiect, ce privește și organizează jocul matricial, obișnuința celui care „sosea acasă pe-nnoptat”. Eul este împins spre neadaptare, spre insuficiență a actului artistic și estetic. Alchimia jocului cu logosul determină imaginea păsării de pradă. Ipoteza comparativă a celor două perspective estetice, reflecția și reflexivitatea, denunță conștiința eroului absent, istoria probabilului alchimist, a eului-poet-student, ce construiește o strategie între cuvânt și imagine, între fugitivele himere ale sensurilor și gesturilor, trăirilor și sentimentelor. Imaginea fugară a celui care se „încuia-năuntru” și „-şi arunca pe el halatu-n grabă” denumește actul artistic și specific, complex și complet al unor semnificații-rupturi în interiorul unei poetici-teatru. Din această structură se desprinde metafora-mască a suferinței-melancolie, a dreptului de a creiona ficțiunea lirică și de a o modela. Căutarea nu suplinește, ci împlinește idealul-fantasmă, bucuria și trăirea, incapacitatea și sentimentul adaptării și devenirii în singularitate a personajului-eu. Este apropierea de mitic, prin forțarea întâmplării-poveste.

A căuta, în formele descântate ale baladei, justifică descoperirea materiei-ludic, în mișcare și înscenare, prin teatru și ficțiune. Totul se derulează într-o alchimie de reguli împlinite în ermetic, în absent ori prin graba de a redefini proiecția în adjectivarea umbrei, pentru că: „Miticul, între timp, se manifestă în căutarea ființelor misterioase absente din cotidianul nostru” [5, p. 113]. Absența eului-poet impune intenția de a progresa în lumea-scenariu, în obiectul-burg, în care se derulează atitudini și încercări de a restitui imaginarului-narare o lume întâmplată. Povestirea încorporează, în substratul artistic, substanța unei organicități, în care se realizează poeticitatea. A sta la pândă, a urmări, din exterior, întâmplarea însumează posibilități de interpretare a jocului alchimic.

Derularea filmică fie intenționează să închidă, în ochiul străin și demonic, mutația unei fantasme, fie aduce, în planul prim, ființa nedisimulată, acționând ca o pasăre de pradă. Scenariul este focalizat pe arderea continuă în interior a procesului ce urmează a se produce. Curiozitatea este estompată, eul-poet-student se închide în lumea și spațiul lui, în spațiul în care se petrece „un nu știu” ce necuprins, nedefinit, în coordonate ale căror poli indică crearea a „ceva” ce nu poate fi comprehensibil, nici atins aievea. Ce se face, ce prinde contur, ființare, nu este ființa-tutelară, matricea-mamă, în care se confundă lucrurile și idealurile, ci este obișnuința de a reda iluziei transcendența. Sensul alchimic, poezia fantasmelor apar și dispar, în același timp, din și în starea narcotică, în care se pătrunde pentru a desluși absentul, prin contragere, prin iluzia devenită formă, contur al materiei sensibile:

„Obişnuit cu el, cu mersu-i grav,

Pândeam sosirea lui din geam, departe,

Căci m-atrăgea în chipul lui suav

Nu ştiu ce ochi străin, demonic foarte.

De cum sosea acasă pe-nnoptat,

Întocmai ca o pasăre de pradă,

Se încuia-năutru, agitat,

Şi-şi arunca pe el halatu-n grabă”.

Realitatea jocului alchimic inserează starea iluziei, a fantasmelor ce denunță actul creator al artisticului. Imaginarul reflexiv, al dualității ființei corydonești, semnifică reprezentare a unui spectacol, în care umbra stanciană rămâne statică, aplecată „pe tomuri grele”, în spațiul nedeterminat al nuntirii cu necuprinderea, cu lipsa de comprehensiune a înscenării. Inițierea, în misterul mitologizant al iluziei, creează modelul-arhetip al personajului-cercetător, care caută soluția ieșirii, din materia sensibilă a poeticului, prin „fel de fel de alchimii”. Singulară este modalitatea de a reflecta asupra condiției celui care descoperă, în iluzie și fantasmă, pluralitatea sensurilor, conjuncția definită a esteticului, a cuvântului, ce proiectează simbolul-naștere în geografia materialității-ser „din care visul să ia viață”. Metafora conjuncțională a subiectului-erou se denumește în scopul unei himere imaginar-reflexive. Realitatea-obiect justifică dinamica spectacularului în ceea ce se determină „noapte după noapte, luni la rând” în textul stancian: poezia-cerc în care visul-transcendență asumă fluiditatea și himericul, în trepte-vieți, descrescătoare, artificiale. Cealaltă ființă a eului-poet-student „conduce călătorul către regiunile mortale ale Umbrei” [11, p. 65], spre starea inițiatică a traversării derizoriului.

Călătoria din poezia baladei-cerc caracterizează un Radu Stanca reflexiv și dinamic, modelând reprezentarea în lumea-vis. Visul este forma care dă sens și fluiditate poeticului, eroul este doar umbra-obiect, care se ascunde mereu și caută să redobândească un paradis pierdut, unul în care se întâmplă ceva, în care ordinea este inversată. Aceasta tocmai pentru a înțelege că, dincolo de alchimia sensurilor, există toposul-reverie, tensiunea unui lirism, ce nuanțează stările și intențiile. „Mereu cu visu-n ochi” este elementul care face trecerea de la unitatea sensibilă a materiei la materia logosului, este modelul ce divide imaginarul, coordonat de fantasmele „păianjen negru și flămând” și „sobol statornic, fără minte” – valenţe ale iluziei, arderii și detașării de forma-logos. A căuta înainte notifică un lirism al încercărilor de a regăsi unitatea-centru a ficțiunii poetice, poezia stanciană a umbrelor, a șoaptelor și a căderii în infern sensibil.

Visul se încadrează în bucuria uniunii dintre artă și poveste, râvna cu care muncește eul-poet-student pentru creația sa, fie eu-feminin, fie eu-dublu și dual. Duplicitatea dintre eu și sine nu constituie numai unicitate, ci realizează și o împlinire complexă de atitudini și evenimente, fapte și imagini, limbaj și metaforă. Situaţia poetică transformă Baladă studenţească într-o artă alchimică, o prefacere a iluziilor și sensurilor, un fel de apropiere de taina ascunsă înăuntrul, dar și în afara trăirilor. Este un vis care prelungește agonia, o prelucrează și îi redă caracterul statornic, alfabetul gesturilor neînțelese, profunde, nedelimitate. Capacitatea de a cerceta posibilitatea realității, proiectată în ficțiune, dorința de a sensibiliza materia, din care s-a creat ființa-himeră, dăinuie în spiritul personajului-erou. Sufletul său primește atât sensul alchimic al redefinirii, cât și iluzia fantasmei, ce-și caută propria identitate în identitatea exterioară, în eul arzând aievea în alt eu, „flămând” și „fără minte”:

„Apoi, cu râvnă, pînă-n zori de zi,

Plecat pe tomuri grele, ud de ceaţă,

Căuta prin fel de fel de alchimii

Un ser din care visul să ia viaţă.

Şi noapte după noapte, luni la rând,

Mereu cu visu-n ochi, căuta-nainte

Ca un păianjen negru şi flămând,

Ca un sobol statornic, fără minte.”

Poezia, ca formă și sens, model și modalitate ale reprezentării se caracterizează prin așteptarea de către eul-poet-student a întâmplării povestite, a poveștii integrate în spațiul estetic, ale cărui coordonate se regăsesc în cunoaștere a artisticului. Descoperirea și explorarea se întâlnesc în același centru-poematic, unde se prefac toate trăirile și tensiunile. Discursul liric primește valențe ce redefinesc ființa tutelară – eul cu simbolurile și reprezentările lui. Dincoace de scenă se întâlnește scenariul, în care misia eroului-personaj constituie dorinţa acestuia de împlinire estetică, de a reconstrui un spectacol ce se regăsește în conștiința artistului. Călătoria spre neajungere a fantasmelor încearcă să identifice, în superioritatea alchimiilor, materia căutată a idealului-creator, ceea ce nu se poate aplica funcţiei reflexive a exerciţiului alchimic. Prin apropierea de arta repovestirii iluziilor, eul-poet-student redescoperă alchimia. Scenaristul-liric, cântătorul-sufleor, din structurile transcendenței în spațiul abstract al ideilor, conduce activitatea estetică către filonul liric.

Bucuria decriptării motivației estetice desparte cuvântul de poezia modernă, înțeleasă ca element ce unește nu doar aventura cu trăirile, ci proiectează, în spațiul limitat de „axis” și „mundi”, realitatea ficțiunii. Ficțiunea „sui generis” a vocației de creator al matricei-personaj corydonesc, din textul baladei din burgul sibian al neîmplinirilor, este un drum „incognito”, specific modernității creatoare și profunde. Deschiderea spre materialitate este încorporată în corpul-obiect al poeziei-cerc, deoarece: „Aventura poeziei moderne este deci aventură a explorării, a cunoașterii, a descoperirii” [3, p. 10]. Poanta nu dorește a se delimita de simbolica textului. Ea decriptează duplicitatea și dualitatea eroilor, absenți și prezenți. Întregul demers al poveștii baladești a lui Radu Stanca urmărește crearea unei iluzii majore, a unei întâmplări repovestite liric unui auditoriu, departe de efect și de afect. Textul stancian se încadrează în imaginea-matrice, în care fantasmele se recuperează unele pe altele, se remodelează în vederea apropierii de intuiție, de aventura-călătorie, de subiectivitatea specifică poetului, în linia corespunzătoare a decelării și developării a „ceva” prescris parcă. Plasarea artistică în spațiul nocturn, ermetic, din care nu se poate ieși, propune creionarea unei transcendențe, a cărei finalitate desemnează redefinirea ființei-eu-personaj. Se produce un efect alchimic, o reevaluare a situațiilor-strategii „prin zeci de eprubete”. 

Actul creației ființează eul-sine prin „reflexe albăstrii”, prin arderea permanentă a subiectului-eu, din care se deduce modelul-formă al reflexiei feminine, ființa-eu „cu forma unei fete”. Noaptea creației aduce o punere în scenă a motivului visului-descriere, prezența tutelară, din structurile poemului stancian, valorifică motivaţia alchimică, căutarea eternă și regăsirea iluziei, a fantasmei ce unește spirit și dorință, act și trăire, sentiment și logos. Fumul, din care se iscă, se percepe și regândește proiecția artistică a eului-poet-student, tinde spre realizarea unei scenete-poante prin apariția himerei, prin traversarea timpului baroc, a spațiului care deconstruiește identitatea. Matricea-identitate configurează, prin lichidul din care se naște spectacolul estetic, povestea lirică a fetei cu „păr lung, de abur pur”, experiență a unei materialități înăuntrul mitului – mit „sui generis” al ființării, al bucuriei de a reda spiritului trăirea și singularitatea, entuziasmul și împlinirea. Negura „dansând jur împrejur” completează sinonimia lirică a frumosului estetic, a obiectului ce motivează siguranța înscenării corydonești, a jocului cu formele de plastilină ale sensului, un joc de șah sfârșit într-o „profuzie stranie de voaluri” – sublim act al prefacerii, al ascunderii în spatele măștii.

Spațiul romantic nocturn este reflexiv și oglindește erotizarea mascată a dorului și dorinței. Numai în acel timp și loc se pot deduce iluziile fantasmelor, limbajul ce însuflețește trăirea. Întâmplarea creației, din ludicul dansant, concepe un lirism al regândirilor unor scenarii, dar și sugerează expresivitatea contextuală a remodelărilor din exterior, din imaginarul ale cărei structuri impun rafinament, implicare, atitudine subiectivă și plurivalențe interpretative. Funcția limbajului devine morfologică prin duplicitate, prin dublul proiectat departe, într-un „undeva” care justifică situația propriu-zisă, stranie, neînțeleasă, „din ce în ce mai dens”, „din ce în ce mai mult”. Astfel, textualitatea discursivă nu asumă, ci aprofundează un cerc de imagini ce irump în spațiul camerei-matrice, unde tânărul eu-poet-student continuă joaca, în și prin poantă, în și pentru muza-himeră „cu sânii goi, săltând ca nişte valuri”, ființa-eu-feminin, statică și ideal conceptual. Experiența, pe care „o făcu în fiecare noapte”, construiește, în interiorul structurii artistice, un arhetip al proiecției eului-personaj al jumătății feminine.

Modelul-cuplu plasează strania întâmplare în concept al repetării, la nesfârșit, a unui scenariu, care se întâmplă din dorință și reprezentare. Alchimia sensurilor, din poezia stanciană, transmite o realitate, transformată în mască, prin plasticitatea imaginilor, vitalitatea și asumarea actului alchimic al instituirii cuplului erotic în fantasmă. Amintita experiență a alchimiei „incognito”, a sensurilor și imaginarului himeric, din care transcend iluziile, coordonează întreaga horire corydonescă interioară dintre eul-poet-student, personajul-erou individual, reflexiv, tutelar în remodelarea propriei identități, și eul-feminin, masca imaginii-centru, în care se derulează sensul și iluzia. Ecuația și conjuncția oglindirii, în spațiul și timpul lipsite de coordonate, în noaptea baladescă intuiesc desfășurarea discursivă, materialitatea și nuntirea sinelui cu experimentul, a golului cu existența:     

„Şi iată că-ntr-o noapte izbuti!

Căci distilat prin zeci de eprubete

Lichidul cu reflexe albăstrii

Iscă un fum cu forma unei fete,

O fată cu păr lung, de abur pur,

Cu sânii goi, săltând ca nişte valuri,

O negură dansând jur împrejur

Într-o profuzie stranie de voaluri.

De-atunci, apoi, din ce în ce mai dens,

Din ce în ce mai mult, la ora şapte,

Această experienţă fără sens,

El o făcu în fiecare noapte.”

Exercițiul poetic al lui Radu Stanca, din poezia Baladă studențească, deschide o călătorie spre centrul axei toposului umbrelor. Prăbușirea eroului-personaj-corydonesc inițiază un discurs, prin care se evocă stările, care marchează eul-narator-poetic în exterior, neimplicat decât vizual în ce ceea se petrece în camera-matrice a alchimistului. Apariția necunoscutului personaj, cu „trup înalt, albastru, sublunar”, semnifică un mister ce nu se elucidează. Se aprofundează intenția de a bulversa cadrul ermetic, în care se derulează acțiunea de configurare a idealului feminin. Camera-laborator este locul în care se desfășoară întâlnirea dintre himera-necunoscut și eul-poet-student, un moment ce reprezintă destrămare a identității și a liniștii care guvernaseră până atunci. Logica și argumentul de a deconstrui paradisul-matrice sunt determinate de modul în care se îndepărtează organicitatea gestului și obsesiei. Domnul solemn în frac urmărește să revendice identitatea și condiția eului-poet-student prin balada povestită și înscenată. A pătrunde hoțește, pe lângă „geamul tocmai desfăcut”, singularizează întregul demers de a restabili o situație stabilită prin valențe proprii iluziilor și fantasmelor stanciene. Vocile interioare ale eului-poet-student îl provoacă pe acesta la o altă cădere în abisul ermetic al dorințelor, al sentimentelor din cuplul erotic, himera lirică nu controlează pe de-a-ntregul spiritul iscat din fum și negură.

Absența nu poate înlocui bucuria și necesitatea poantei din spatele cortinei. Pânda, la care se dedă personajul-himeră, „pândindu-l prin unghere”, altul decât creatorul alchimiei sensurilor și iluziilor, se contextualizează prin arderea metaforei. Subiectul-eu și obiectul-matrice deconstruiesc imaginea-feminin tocmai pentru a se putea percepe, dincolo de scenă și cortină, caracteristica verbului tăios, aspru, reflexiv. Calitatea adjectivală a poeticului este dată de dinamica și vitalismul care succed artificiului estetic. Neliniștea și așteptarea, orizontul de cunoaștere și abstractul, absconsul, ficțiunea povestită și poezia formelor-cerc anunță apropierea de comunicare, de dialog între protagoniști. A vorbi delimitează o ceartă între eu și sine, pentru că aspectul acesta al izolării eului-narator este pus în discuție pentru a nu lăsa nicio urmă de împlinire completă a eului-lector, „ce-or fi vorbit nu ştiu”. A nu ști despre ce s-a vorbit, a nu fi parte integrantă a matricei-baladă sugerează un anume tip de delimitare a limbajului de acțiune. Este o prefacere subiectivă a inițierii prin creație, este intuiția unui incipit nou, relativ ca formă și conținut, un neajuns al intrării în spațiul artistic, o tensiune între eu și sine.

Ceea ce se știe este numai evocarea unui eveniment la care, actor exterior, eul-narator este absent din matricea-cadru. Acesta este, involuntar, spectator din afara cortinei, din imensul auditoriu, nedeslușit, nedelimitat, însă, plural, prin atitudini și descriere a trăirilor celor implicați în jocul auctorial, „ştiu doar atât / Că timp de ore-ntregi, ca nişte pete”. Umbrele „ciocnindu-se urât” sunt limita dintre „axis” și „mundi”, sunt cadrul organic în care se materializează discuția, precum și principalul motiv de a pătrunde într-o altă stare. Reveria se petrece dincoace de halucinație, este starea absentă, neliniștea, îngrijorarea, „ca niște pete”, proiecția în spațiul de acțiune al scenaristului. Profunzimea și subtilitatea eului-narator se integrează în toposul ideatic al cercului fără ieșire. Procesul alchimic se dezvăluie poeticului, prin ficțiunea povestită ori întâmplarea lirică.

Corydonescul ia locul cercetătorului, alchimistului care caută piatra de temelie a ființării, a negurii din care se creează eul-feminin, posibilitatea de feminin, din și prin transcendență. Umbrele, care „creșteau imens la mine pe perete”, circularitate a sensurilor, ce se caută și se regăsesc în acel „continuum” al teatralității, în și prin mască, transpar din ficțiunea imaginată de eroi-eu, ale căror jocuri duplicitare își dezvăluie intențiile, scopurile, abia, la final. Atunci întregul-corp luminos al năzuințelor se transformă, prinde contur, devenind fantasmă, durere, suferință, neîmplinire. Târziu, într-un timp prezent, continuat în afara scenariului, dublat de intenție și de interpretare, activitatea străinului, malițios și cuprins „de-o furie fără-asemănare”, dezlănțuie o ultimă încleștare, un gest vindicativ, împotriva eului-poet-student, rostogolind „fiolele pe jos”. Este un gest prin care textul stancian rupe, definitiv și iremediabil, logica dintre eu, sine și erou-personaj. Prezența himerică a acestora nu este decât un tip liric arhitectural al simbolului alchimic, al senzațiilor care cuprind, ca într-un act primordial al materiei organice, fantasma ca sens, poezia ca model.

Distrugerea percepției și reflecției asupra condiției și statutului rămâne sublimă, provocând suferință, durere. Idealul nu rămâne nici măcar suspendat, ci se deconstruiește până la eliminare, extincție a sensurilor și gesturilor, într-o alchimie de fum și negură. Întâmplarea povestită, a căutării și găsirii identității pierdute, imaginea jumătății-feminin este „zdrobită” „cu sete în picioare”. Rămâne, astfel, lipsită de prezența unui ideal, de acel eu-subiect care provoacă eul-protagonist la reevaluare a propriei condiții, a încercărilor de a desluși taina, mitul, spectaculosul scenariu al echilibrului dintre eu-sine „sui generis”. Identitatea, descoperită în imaginea cuplului-erotic, devine ipostază a realității petrecute în camera eului-poet-student, după lupta dintre limbaj și dinamism, dintre existență și condiție, „Albastrul fum cu vis pierea-n tăcere”. Visul, care piere în silențiozitate dezarmantă, imposibilitatea de a reda propriei trăiri identitatea, alta decât cea a himerei-feminin, eul-corydonesc, cu scenele și scenariile sale, nu sunt decât urme adânci, lăsate în „anima” studentului „mut de durere”, unități textuale ale metaforei deconstrucției logosului, prin inițiere. Finalitatea luptei, dintre iluzie și fantasmă, dintre eu și sine inițiază o ruptură în matricea-poem. Pierderea identității, a jumătății feminine, transcendența în lumea umbrelor lui Radu Stanca, barocul sibian al întâmplărilor, povestite și repovestite, vin în întâmpinare ca un ideal al ființei tutelare. Ființarea este subiacentă, locul personajelor-eroi fiind să distrugă norma, prestabilită ori dobândită, prin jocul alchimic: 

„Un trup înalt, albastru, sublunar,

Un sul de-argint, subţire ca un vaer. […]

Un domn solemn, în frac, necunoscut,

Ivit – dar nu ştiu cum – în încăpere

Pe lângă geamul tocmai desfăcut

Îl aştepta pândindu-l prin unghere.

Ce-or fi vorbit nu ştiu, ştiu doar atât

Că timp de ore-ntregi, ca nişte pete,

Umbrele lor ciocnindu-se urât

Creşteau imens la mine pe perete.

Într-un târziu străinul maliţios,

Cuprins de-o furie fără-asemănare,

Rostogoli fiolele pe jos

Şi le zdrobi cu sete în picioare.

Apoi ieși pe geam satisfăcut

Lăsându-l pe student mut de durere,

Pe când pe sub pervazul desfăcut

Albastrul fum cu vis pierea-n tăcere...”.  

Finalul poemului Baladă studenţească articulează latura tragismului. Se înfăptuiește, așadar, taina care însuflețește fiecare gest al eului-poet-student. A înfăptui drama, în structurile lirice ale lui Radu Stanca, simbolizează sfârșitul jocului alchimic, un sfârșit ce urmează a deschide o altă taină. Spectaculosul scenariu al poeziei se închide în cercul din „noaptea-aceea neagră” – poezia fantasmelor, ce se caută pretutindeni și nicăieri. Eul-narator al lirismului, din balada studentului-alchimist, marșează pe coordonate reflexive și intuitive, nu are cunoștință de ceea ce s-a întâmplat cu eul-poet-student, „vecinul meu ca scrumul,” nici nu dezvoltă o dinamică a horirii, în care să se reformuleze plecarea în zori „de timpuriu”, nici dacă tanaticul a învăluit ființa, în căutarea ființării. A căuta zadarnic fumul devine, în poemul stancian, finalitatea unei acțiuni și a unei intenții, reflectate în materia organică a ficțiunii lirice. Starea de visare și reverie determină trăirea sau moartea în imaginarul necuprins, golul, vidul.

Existența eului este dată de iluzie, numai aceasta poate împlini dorința de a continua să reflecteze asupra condiției și naturii, a misterului care dezlănțuie fuga, depărtarea. Poezia modernă revendică, astfel, cadrul visului romantic al baladei din discursul liric al lui Radu Stanca. Obiectul-materie sensibil, individual, singular pare a se sustrage alchimiei sensurilor, pentru că improbabilitatea, incertitudinea, nesiguranța valorifică idealul feminin, eul-corydonesc ori vocile misterioase, auctoriale, neînțelese ale auditoriului. Acel „sau poate”, alături de negația „n-a fost decât”, concepe tainica funcție a cuvântului de a proiecta în vis lumea-matrice a iluziilor, himerelor, deoarece stările halucinante pun în abis un întreg univers, în care totul înseamnă răspuns la posibilă întâmplare, povestită, repovestită liric, artistic, sublim. Încercarea, prin care trece eul-poet-student, dar și eroul-personaj-corydonesc, realizează utopia unei lumi-cadru, este sentimentul trăirii în și prin intermediul artisticului, este creația stării de redare a fiecărei posibilități de interpretare a gesturilor în toposul-mimesis al realității imediate. Creatorul de logos și limbaj, de intuiție și materie se transformă, se ascunde și preface. Încercarea de „lâng-un manuscris” nu unește, ci divide, împarte.

Sfârșitul, „Într-un amurg cu vânt și febră mare”, nu elucidează misterul, ci îl prelungește, îl reconsideră, îl pregătește pentru un alt început, nu alchimic, nu al bucuriei și al tainei din camera eului-poet-student, ci, mai curând, se produce o revenire la condiția clasică a artistului și artisticului, a verbului prezumtiv. Idealul eului-poet-student este inclus în construcția poetică a iluziei și a fantasmelor, în starea generată de halucinație sau de visare. Utopica reprezentare a fumului rămâne himeră a „ceva” ce nu s-a încadrat în arhetipul stancian al cuplului, integrat în fluiditatea erotică. Finalitatea discursivă, din forma estetică reflectată într-o „baladă studențească”, constituie un poem despre sensul unor iluzii, despre dorință și așteptare, despre alchimia ce regăsește aceeași absență în spatele universului burgului sibian. Întregul demers închide poezia stanciană în model și modalitate, în reflecție și autenticitate. Finalul nu reduce tensiunea, ci o amplifică prin rolul creator al artisticului. Visul ori halucinația, spectacolul ori materia devin un tot unitar, în care eul-protagoniști este colectiv, implicat și dăruit mimesisului, reprezentării ce își rescrie identitatea, în spațiul și timpul baroce, în orizontul fără nuanțe ori valențe, doar cu un echilibru prelungit în gol:    

„Din noaptea-aceea neagră nu mai ştiu

Nimic despre vecinul meu ca scrumul

Poate-a plecat în zori, de timpuriu,

Poate-a murit căutând zadarnic fumul

Sau poate totul n-a fost decât vis

Ori vreo halucinaţie pe care

Am încercat-o lâng-un manuscris

Într-un amurg cu vânt şi febră mare...”

Bibliografie:

1. Christine Andreucci, La poésie française contemporaine: enjeux et pratiques, 2003. Disponibil pe Internet la adresa: http://ler.letras.up.pt/uploads/ficheiros/4370.pdf.

2. Laurence Bougault, Wulf, Judith, Préface la Formes et normes en poésie moderne et contemporaine, Rennes: Styl-m de l`A.I.S., 2011. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.styl-m.org/pdf/Bougault_WulfFORMESETNORMES.pdf.

3. Daniel Briolet, Lire la poésie française du XXe siècle, Dunod, Paris, 1997.

4. Jean Cocteau, Sur la poésie, Tournai: La Rennaissance du Livre, 2001.

5. Djah Célestin Dadie, Typologie de la délectation amoureuse dans le recueil Alcools du „Mal-Aimé” Guillaume Apollinaire Le, Burkina Faso: Revue du „CAMES” – Nouvelle Série B, Vol. 007, Numéro 2-2006 (2^ème Semestre). Disponibil pe Internet la adresa: http://greenstone.lecames.org/collect/revu/index/assoc/HASH0132.dir/B-007-02-107-119.pdf.

6. Alessandro de Francesco, Pour une théorie non-dualiste de la poésie 1960-1989, 2013. Disponibil pe Internet la adresa: http://www.paris-sorbonne.fr/IMG/pdf/position_these_defrancesco.pdf.

7. Alexander Robert Dickow, Le Poète en personnes: mise en scène de soi et transformatiuons de l`écriture chez Blaise Cendrars, Guillaume Apollinaire et Max Jacob, 2011. Disponibil pe Internet la adresa: https//rucore.libraries.rutgers.edu.

8. Daniele Gaio, Le paysage comme fragmentation de l`esthétique de la nature à l`époque contemporaine, 2014, Disponibil pe Internet la adresa: http://amsdottorato.unibo.it/6610/1/Gaio_Daniele_Tesi.pdf.

9. Roman Jakobson, Huit questions de poétique, Paris: Seuil, 1977.

10. Isabelle Marc Martinez, De la poésie avant toute chose: pour une approche textuelle des musiques amplifieés, Espagne: „Synergies”, Nr. 4, 2011.

11. Gisèle Vanhese, Poésie et connaissance nocturne chez Lucian Blaga et Yves Bonnefoy, Cluj-Napoca: „Studia Universitatis Babeș-Bolyai – Philologia”, LIV, 2, 2009.

12. Sandrine Zimbris, La poésie et l`intimité ou l`identité et l`être au monde, 2010. Disponibil pe Internet la adresa: http://epublications.unilim.fr/theses/2010/zimbris-sandrine/zimbris-sandrine.pdf.