Un prozator impetuos și sigur

Trilogia lui Ion Iachim Decameron basarabean sau Dumnezeu i-a dat omului pușcă (Editurile Pontos, Chișinău, 2005, și Augusta, Timișoara, 2005), Cireșe pentru Mareșal (Editurile Vicovia și Babel, Bacău, 2012) și Ninge aspru la Cotul Donului (Editura Serebia, Chișinău, 2017) este o pânză epică despre trei generații ale neamului Vărzărescu – a bunicului, a tatei și a fiului, – accentul punându-se pe cea a generației de mijloc. Chiar din primul volum autorul își motivează scriitura prin faptul că: „Trebuia să scriu un roman despre tata...”. Această expresie imperativă este pusă în capul a câtorva argumente și, pentru a convinge cititorul, Ion Iachim insistă în ideea că odiseea tatălui său este și cea a miilor de basarabeni supuși caznelor și nimicirii în masă... Implacabila necesitate de a spune niște adevăruri, noțiuni de care câteva generații de basarabeni au fost văduviți, îl face pe autor să precizeze că narațiunea sa e pentru ca: „Să știe adevărul copiii și nepoții mei, dar, de rând cu dânșii, copiii și nepoții sutelor de mii de basarabeni, cărora și astăzi li se mai spun povești despre „eliberatorii” de la răsărit (...): au vrut – cu orice preț! – să mă „elibereze” de „ocupantul român”, care nu era altcineva decât tatăl meu!”.

În continuare autorul recunoaște: „Am scris un roman-puzzle, a cărui construcție mozaicală mi-a permis să zic și despre Evdochim Vărzărescu, și despre Basarabia mea, și despre mine”. Iar prozatorul și criticul literar Theodor Codreanu menționează în prefața la primul volum că lirismul discret și ușor ironic își dă mâna cu simplitatea expresiei, într-o complicată țesătură de voci povestașe, care etalează un „postmodernism” sui-generis, capabil să înglobeze intertextul, anecdoticul, evocarea, ruptura cronologică, laitmotivul, jurnalul, monologul interior, stilul liber sau tehnica epistolară. E de menționat faptul că edificiul trilogiei se ține nu atât pe numeroase forme de expresie, menționate de prefațator, ci pe memorabile personaje, unele populând întreaga pânză epică a narațiunii, pe altele însă cititorul întâlnindu-le doar în volume și capitole separate. Evident că cel mai des persistă pe pânza acestor trei narațiuni tatăl Evdochim Vărzărescu, venit pe lume la 1 martie 1914, când își scutura cojoacele Baba Odochia, de unde îi și vine numele, el mai dovedindu-se a fi și un cerb hăituit de regimuri, mânat la război, cerb căruia i-au fost hărăzite scurte clipe de tihnă și amăgitoare fericire... Respectând tradițiile mitologice ale românilor, autorul își alege acest animal ca totem pentru destinul personajului său, ideea fiindu-i sugerată de un falnic cerb văzut pe un covor vechi din casa bunicului său, Ion Vărzărescu. Grație acestei vietăți totemice, cititorul face cunoștință cu Evdochim Vărzărescu chiar din primele pagini ale trilogiei, după care ajunge, lapidar, și la copilăria lui, la anii de școală, printre acestea, într-o formă tipic intertextuală, utilizându-se procedeul rupturii cronologice, fiind inserate și alte linii de subiect.

Este deosebit de importantă poziția autorului în tratarea unei controversate probleme ce ține de evenimentele din vara anului 1940. Despre așa-zisa „eliberare a Basarabiei de sub jugul ocupanților români” s-au scris milioane de pagini, unii „cercetători și istorici” din cel de-al doilea stat românesc mai asudând și astăzi asupra lor. Doar de vreo câțiva ani au apărut în presa din Basarabia și voci care vin cu alte argumente și dovezi pentru a răzălui jegul ideologic și politic sovietic conform căruia la 28 iunie 1940 armata roșie a eliberat „oropsitul popor moldovenesc”, iar la 22 iunie 1941 armata română, condusă de Mareșalul Ion Antonescu, a comis un act de agresiune față de Moldova „sovietică”. Relevantă este, în acest context, poziția istoricului Ion Negrei care se/ne întreabă (vezi LA din 5 mai 2005): Dacă 1 septembrie 1939 este considerat începutul celui de al Doilea Război Mondial și data intrării Poloniei în acest Război, de ce ziua de 28 iunie 1940 nu poate fi considerată ca începutul participării României la al Doilea Război Mondial, [...] când România a devenit jertfă, fiind agresată de URSS ca rezultat al punerii în practică a Pactului Ribbentrop–Molotov? Într-adevăr, prin notele ultimative sovietice din 26-28 iunie 1940, care nu erau altceva decât elemente ale unei agresiuni diplomatice, România a fost supusă unei cotropiri militare, alegându-se cu importante pierderi teritoriale și umane. Este clar că în acest moment a început războiul dintre România și URSS. Astfel sunt justificate și acțiunile militare ale României din 22 iunie 1941, iar faptul că România a cedat cu un an mai înainte fără rezistență militară a dat prilej, în special istoriografiei sovietice, să fie tratat în mod speculativ și tendențios momentul intrării României în război. Se mai aud și astăzi voci care consideră că România trebuia să se oprească la Nistru în vara lui 1941 și să nu ajungă până la catastrofalele lupte de pe Don, dar aceștia uită că Hitler începuse în iunie 1941 o campanie anticomunistă la care aderaseră mai multe țări din Europa. Din acest motiv, alături de formațiunile militare ale italienilor, ungurilor și ale altor țări, a pătruns în adâncul Rusiei comuniste și armata română, iar în timp de război ordinele nu se discută, ci se execută. Figura tragică și controversată a Mareșalului este văzută cu ochii și sufletul ostașului basarabean Evdochim Vărzărescu, arătându-ni-l pe acest excepțional militar român într-o alură ce nu corespunde în niciun fel cu „legendele” care au fost până-n prezent puse în circulație oficială. Mai ales în volumul doi, autorul îl prezintă pe acest personaj care meditează asupra convulsionatei istorii de consolidare a statului român, evidențiază iminentul pericol de la răsărit, care adia de câteva secole ca o boare de gheață peste principatele române, apoi și peste tânărul stat românesc de după 1859. Fiind întemnițat și știind că a doua zi va fi adus în fața plutonului de execuție, Mareșalul încearcă să limpezească niște lucruri și situații: „Sunt învinuit acum de alianță cu Hitler... În contextul politic de atunci cu cine era s-o fac? Într-adevăr, Franța și Anglia își aveau în 1940 problemele lor de supraviețuire în fața pericolului nazist, iar cu Rusia, care din 1711 până-n 1940 a comis douăsprezece invazii în Principatele Române, orice alianță ar fi fost sinucigașă. Doar Hitler, unicul, i-a dat garanție împotriva oricui va ataca România, iar retragerea din Basarabia la 28 iunie 1940 tot la sugestia Germaniei a fost făcută. Știa Hitler ce avea să urmeze peste un an. Nu eu am atacat Rusia, ea ne-a agresat prima, în 1940, nu românii au dezlănțuit războiul contra rușilor, ci invers...”, meditează Mareșalul în contrasens cu ideile ideologizate și politizate ale învingătorilor de atunci. El însă mai avea o minusculă speranță: „Se prea poate că istoria mă va justifica... deși [...] cu cât o personalitate politică e mai cinstită și mai înaripată de ideal, cu cât își slujește mai plin de abnegație Patria, cu atât mai mârșav și mai cinic procedează compatrioții. [...] Or, scopul major urmărit de mine a fost să-mi înalț poporul și Țara pe umerii mei, dar nu să mă cațăr eu pe umerii Țării”.

E necesar ca cititorii să citească și să recitească paginile în care autorul, într-o cheie ingenioasă, îl prezintă pe Mareșal în fața propriei conștiințe – în vis el se vede înaintea lui Irod cârmuitorul roman al Galileei – răspunzând la acuzările pentru care a plătit cu viața: uzurparea puterii, în cârdășie cu Codreanu, aservirea Țării intereselor Germaniei naziste, întemnițarea comuniștilor, trădarea regelui. Ajuns la ultimul cuvânt al său, Ion Antonescu explică franc, sobru, dar și cu o subtilă ironie: „Am fost soldat. Și am pierdut războiul. Am rămas singur și este drept să mor. Dacă ieșeam învingător... prea mare înghesuială ar fi fost pe drumul Damascului!”. În una din viziunile sale, înainte de execuție, Ion Antonescu se reîntâlnește și discută cu basarabeanul Evdochim Vărzărescu, cel care, făcând parte din garda regală de la Sinaia, îl vede prima dată pe Mareșal, apoi, „logodit cu Armata română”, ostașul rămâne sub drapel, de aici trăgându-i-se experiența crudă a războiului, apoi doi ani în lagărul de prizonieri nemți și români de lângă Alapaevsk, versantul de est al munților Ural, și mulți ani după revenirea acasă fiind în așteptarea redobândirii dreptului social de a-și profesa meseria de felcer.

Cu deosebită scrupulozitate Ion Iachim descrie în volumul doi acțiunile Mareșalului întreprinse nu pentru salvarea sa, ci a Țării și a demnității poporului român. Militarul își amintește deseori de spusele prietenului său, marele diplomat Nicolae Titulescu, cel care i-a lipsit în perioada războiului, acesta decedând în martie 1941. Ilustrul om de stat român îi spusese că de câte ori românii au sfidat istoria, de atâtea ori au ieșit învingători. La fel ca în celelalte două volume, și în Cireșe pentru Mareșal autorul utilizează același procedeu strict literar prin care personajul central se întreține cu Alistar, „băiatul din viitor”, adică reprezentantul celei de a treia generație și rod al ficțiunii artistice auctoriale, precum e și Izbașul din volumul trei. Impresionante și captivante sunt paginile în care este descris interogatoriul Mareșalului de către Vâșinski, „întemeietorul procuraturii sovietice”. Acțiunea are loc între pereții celebrului local de la Lubeanka, deși Vâșinski planificase deja ca procesul și condamnarea neordinarului inculpat să aibă loc la București, fiind convins că „poporul său român, accentuează Ion Iachim, îl va condamna la moarte și savura această idee, „mai ales în orele când îl interoga pe încăpățânatul Antonescu”.

A remarcat și prefațatorul primului volum abila capacitate a autorului de a împleti caleidoscopic diverse forme de scriitură, de a trece de la expunerea documentară a unui subiect de istorie literară la descrierea picantă și savuroasă a unor întâmplări din viața de ostaș în garda regală a lui Evdochim Vărzărescu.

E de menționat și o altă calitate a prozei lui Ion Iachim, cea de valorificare iscusită a stilului crengian al narațiunii, mai ales când se face referință la aspectul umoristic al subiectelor relatate. Personajele lui Ion Iachim, în pofida vicisitudinilor crude ale vremii, când, se pare, unica salvare a lor rămâne a fi o posibilă sinucidere, ei supraviețuiesc, ducându-și mai departe anevoioasa cruce a destinului, râzând. Impresionează realismul dur, fără niciun machiaj, cu care sunt descrise în primul volum scenele de lagăr, în care prizonierii, printre ei fiind și mulți, foarte mulți basarabeni rămași devotați jurământului militar și demnității de ostaș român. La fel sunt și descrierile luptelor de la Cotul Donului, în care ostașii români în situații apocaliptice își păstrează demnitatea de om, de ființă superioară oricăror condiții inumane de existență, trezind în sufletul cititorului doar admirație și respect. Iar tragedia română de la Cotul Donului e descrisă în volumul trei, în special, prin destinele a cinci servanți ai unui tun, în frunte cu locotenentul Tudor Damaschin. Pitorescul prin volubilitatea sa Marco Moțmășcat, prezentul în toate trei volume, ingeniosul Ioan Blaj, bun prieten și camarad de luptă cu Evdochim Vărzărescu, acest personaj fiind croit după identitatea tatălui autorului, Vasile Cercel, cu ochi blânzi și frumoși ca ai Maicii Domnului, Lazăr Bujor, un tip năsos, costeliv și deșirat, dar, oricum, un frumos mirean mereu cu Biblia în mână. În acest volum, autorul apelează din nou la un original procedeu din tehnicile postmoderne, când recunoaște în ultimul capitol: „Îmi sunt scumpe aceste creații ale fanteziei mele și n-aș vrea să mă despart de ele (...). De-aceea (...) îmi permit să mai dau o dată semnalul: Adunarea!, ca să-i adun pe protagoniști într-o formație ordonată”. Primul vine la apel locotenentul Damaschin... În acest neobișnuit mod pentru o ficțiune artistică, autorul se desparte de toate personajele sale, începând cu servanții tunului și continuând cu doctorul Ilarie Oncilă, ostașul-fierar Solomon Boubătrân, dar și cu acel neobișnuit Izbaș, personaj inventat de autor pentru o mai lesnicioasă legare a evenimentelor în timpuri diferite, de la Antichitate până-n actualitate. Evident, nu ar fi fost corect din partea autorului să nu-și ia rămas bun și de la Mareșal, de unde vine și titlul ultimului capitol al trilogiei, Am dat mâna cu Mareșalul.

Pânza epică a acestor trei cărți e presărată cu nenumărate mostre de exerciții poetice, expresiile metaforice îndulcind lectura și conturând cu mai multă forță de sugestie chipurile personajelor. Zenovia, sora vitregă a lui Evdochim Vărzărescu, este subțirică și năltuță, ca un strigăt de copil, izbucnit în dimineața Duminicii Mari... Unul dintre cumetrii bunicului Ion Vărzărescu știa să mulgă oaia din zbor, el mai având și alte rude cu seu la rărunchi. Autorul se dovedește a fi un subtil observator atunci când comentează anumite aspecte ale istoriei sovietice și se referă la unii lideri politici: „Dar lui Stalin nu-i plăcea concurența. Și i-a împușcat puțin...”. În timpul operațiunilor militare, trei ostași români, printre ei fiind și Evdochim Vărzărescu, stau în cantonamente în satul Valea Hoțului, din Transnistria și, într-o noapte, fiind ospătați de niște femei din partea locului, unul dintre ei constată, sătul: „Acu poți omorî păduchele pe burta mea”. Iar madam Soare, medicul batalionului, cea care se sfârșește în stepele Donului într-un mod zguduitor, fiind făcută bucăți de explozia unui obuz (în timp ce bandaja un rănit), avea momente când o podideau amintirile din 28 iunie 1940, devenind aspră și dură ca de piatră, încât puteai să-ți ascuți baioneta de obrajii ei. Atunci când în preajma operațiunii Iași–Chișinău Mareșalul o întâlnește pe mama lui Evdochim Vărzărescu, venită la feciorul ei cu merinde, și-i spune că a crescut un băiat bun, viteaz, ea îi răspunde genial de simplu: „E-e-e, mititelul. Viteaz l-o făcut războiul, nu eu...”. Într-o digresiune a naratorului impresionează aprecierea pe care o face autorul răvașelor primite de la mamă-sa – lungi ca ploile toamnei, tânguioase ca un cântec bătrânesc..., ea însă considerând că vorba scrisă nu trebuie să zburde și să se hlizească pe hârtie, ci să fie cuminte și sfătoasă.

Această povață maternă este ca un testament auctorial al lui Ion Iachim, respectat și în celelalte creații ale sale. În pofida formei mozaicale de expunere, cu probabila intenție de a fi pe aceeași undă cu procedeele literare la modă, trilogia lui Ion Iachim populată de o întreagă cohortă de personaje din diverse medii sociale, oameni cu destine impresionante, vii și convingătoare în tragica și zbuciumata lor viață, precum este și istoria înstrăinatelor pământuri românești, anunță un autor care-și face loc, impetuos și sigur, în detașamentul de avangardă al literaturii române.