Viziuni înaintea execuției

Eu spun doar că Mareşalul Antonescu a fost o personalitate şi că nu poate fi contestat acest lucru.
Trebuie să ţinem seama şi de faptul că fiecare epocă istorică îşi creează oamenii de care are nevoie.
Şi Antonescu este omul de care avea nevoie România în acel moment istoric.

Academician Dumitru Vatamaniuc

I s-a perindat prin faţa ochilor un miting, unde erau prezenţi circa o sută de ofiţeri de marină. Amiralul Bărbuneanu, devenit recent comandantul flotei, îi îndemnă pe ofiţeri să voteze pentru condamnarea la moarte a fostului Mareşal. Ofiţerii tăceau, posomorâţi.

– Aveţi ceva de spus?! s-a cam răstit Bărbuneanu, care dorea ca procedura condamnării să se termine mai iute şi el să prezinte la Palat, de fapt, lui Petru Groza, rezoluţia mitingului. Amiralul aştepta decizia pozitivă a „poporului”.

Mai întâi, au avut ceva de spus ofiţerii Victor Bădescu, Ion Bujoreanu şi Nicolae Bercea. Aceştia au accentuat aceeaşi idee: ofiţerii combatanţi nu au nici pregătirea, nici calitatea de a judeca şi a condamna la moarte un Mareşal. „Nu vom vota pentru condamnarea la moarte a Mareşalului Ion Antonescu!” Nu admitem ca un Mareşal să fie trimis la moarte pentru că a luptat pentru ţara sa! a pus punctul Nicolae Bercea.

Atunci amiralul Bărbuneanu a încercat o altă stratagemă: i-a invitat pe cei care sunt „contra” să treacă de cealaltă parte a sălii, iar pe cei care sunt „pentru” să rămână pe loc. Considera că nu se vor găsi prea mulţi doritori să facă şapte-opt paşi, care, de fapt, însemnau destituiri din funcţie, arestări, interogatorii, sărăcie materială... Amiralul a greşit: în câteva secunde masa ofiţerilor s-a pus în marş automat pentru a parcurge cei şapte-opt metri până la latura opusă a sălii. Aici s-au oprit, au făcut stânga-mprejur şi s-au întors cu faţa spre cei rămaşi pe loc: erau doar şase ofiţeri, dintre cei veniţi de curând din Rusia Sovietică, înrolaţi în diviziile Anei Pauker...

Apoi, dintr-o celulă de temniţă, străbătând vacarmul provocat de bătăi şi înjurături, a ajuns până la Mareşal o frază ca o izbăvire, spusă de Nicolae Bercea: „Bădescule, să ştii că noi am salvat onoarea Marinei Româneşti!”.

Ofiţerii de marină s-au îndepărtat ca pe un carusel nevăzut, înlocuiţi fiind cu imaginea vastă a unei păduri de conifere. Degrabă s-au auzit voci de oameni şi lătrat de câini. Când panorama s-a limpezit cu totul, Mareşalul a văzut mai mulţi bărbaţi care tăiau zade. Copaci de formă piramidală, foarte înalţi, de circa 25-30 metri lungime cu frunze aciculare de un verde-deschis, precum sunt ierburile în primăvară, aveau trunchiurile de un roşu-maroniu cu lemnul tare şi greu, de aceea tăietorii de pădure lucrau cu nişte topoare puse pe cozi mai lungi decât cele obişnuite – să mărească forţa de pătrundere a metalului în lemnul dur. Aşchiile smulse din trunchiuri cădeau la pământ ca nişte calupuri de brânză. După îmbrăcăminte şi după vorbe, Mareşalul a înţeles că tăietorii de zade sunt foşti ostaşi români, acum – prizonieri într-un lagăr rusesc. Oamenii doborau copacii, lucrând în doi: unul de-o parte a tulpinii, altul – de cealaltă. Se mai odihneau din când în când şi atunci schimbau vorbe.

Mareşalul l-a recunoscut pe unul dintre foştii săi ostaşi, care se manifestase vitejeşte pe frontul de la Tabăra, în Basarabia. Acesta, zis Evdochim Vărzărescu, îi spunea, la o mică pauză, camaradului de lucru:

– Bre Vasile, numai cu turneps fiert nu prea avem şansa să facem norma...

– Cam aşa-i... Mănânci de trei ori pe zi, te dihoci, Doamne, iartă-mă, de douăsprezece ori şi tot flămând eşti...

Vasile Batâr, un lungan încă destul de voinic, adaugă cu un pic de speranţă:

– Se zvoneşte că deseară măgarii aceştia au să ne dea terci, caşă de a lor. Sunt strânşi şi ei de gât să facem norma...

„Măgarii aceştia”, într-o formulă, erau toţi cei care administrau lagărul de prizonieri, de la cel din urmă ostaş de escortă până la şeful lagărului, maiorul Kveatkovski.

– N-ar fi rău să hălim şi ceva bulgur rusesc... Uite cum se îndoapă paznicii noştri.

Ceva mai de-o parte, în jurul unui rug, chefuiau vreo opt soldaţi de escortă. Împuşcaseră un elan, frigeau carne la foc, beau votcă şi glumeau. Prizonierii înghiţeau noduri.

Soldaţii ruşi, observând că Evdochim şi Vasile se uită la ei, i-au chemat să se apropie. Lângă rug era plăcut: mirosea a carne coaptă-arsă, flăcările şi fumul nu lăsau să se apropie de oameni roiurile de ţânţari şi muşte de tot felul.

– Voi, românii, sunteţi vestiţi că ştiţi a cânta frumos. Hai, spuneţi o cântare, îi îndemnă un locotenent tinerel, mai marele pe ostaşii din escortă.

– S-au chefăluit şi vor konţert, bălmăji Vasile.

– Da, au linchit votcă şi vor să ne facă clovni...

– Dă-i în p... mă-sii! înjură Batâr.

Cuvântul necenzurat, fiind de origine slavă, nu avea nevoie de traducere – el îi înveseli pe soldaţii aghesmuiţi...

– Hai, cântaţi, că vă dăm carne! râdeau aceştia.

– Ce facem, Evdochime?

– Eu zic: să mai râdem şi noi de dânşii.

– Cum?

– Ai să auzi cum. Pregăteşte-te.

Peste câteva secunde Vărzărescu „interpreta” o strofă auzită în copilărie pe imaşurile satului natal:

– Caraul, caraul

Mi-a intrat o muscă-n c...

Te-aş ruga pe dumneata (arată cu mâna spre locotenent)

Să vâri limba după ea!

Tăietorii de pădure, care au auzit „cântecul” lui Evdochim, s-au rezemat în mânerele topoarelor şi au prins să râdă. Râdeau şi soldaţii ruşi, neştiind despre ce-i vorba. Bănuiau că au fost spuse vulgarităţi, dar acest fapt îi aţâţa şi mai mult. I-au întins lui Evdochim, pe vârful unei ţăpuşe, o bucată de carne coaptă. În timp ce Evdochim mânca, şi-a cântat partitura şi Vasile Batâr. N-a vrut să fie mai prejos decât camaradul său şi i-a tras o strofă cu cea mai deasă holbură:

– Una, două, trei agute

Zice rusca că i-a f...

Dar şi rusu zice: nima,

Când s-a coace cânepa.

Şi ne-om duce la cules

Şi ne-om f... noi mai des!

Vasile îşi primi şi el bucata de carne, prizonierii râdeau, ostaşii aplaudau.

– Bre fraţilor, cântaţi vreo doină de-acasă, strigă cineva dintre prizonierii care ascultau cu mult interes.

Evdochim şi Vasile s-au privit întrebător. N-aveau calităţi de cântăreţ nici unul, nici celălalt. Una e să „cânţi” înjurături rimate, de tipul ceastuşkăi ruseşti şi alta e să interpretezi o doină...

Atât ostaşii, cât şi prizonierii aşteptau următorul număr al programului artistic.

– De ce m-aţi dus de lângă voi, începu Vasile şi Evdochim continuă:

– De ce m-aţi dus de-acasă...

Când s-au topit ultimele cuvinte, pe feţele mai multor tăietori de pădure curgeau lacrimi. Ostaşilor de escortă nu le-a plăcut cântecul: era prea trist, nu se potrivea cu rachiul băut de ei şi au cerut un alt cântec, mai săltăreţ, mai vioi.

– Davai pesniu kotoraia bî vooduşevleala!¹, a poruncit tânărul locotenent.

Vărzărescu şi Batâr s-au privit cu subînţelesuri unul pe altul. N-au schimbat nicio vorbă, ci au început cântecul:

Un cântec istoric ne-aduce aminte

Că fraţii în veci vor fi fraţi,

Un cântec de luptă, bătrân ca Unirea,

Voi compatrioţi ascultaţi.

Câţiva compatrioţi au prins melodia şi au lăsat topoarele să se odihnească:

Treceţi batalioane române Carpaţii,

La arme cu frunze şi flori,

V-aşteaptă izbânda, v-aşteaptă şi fraţii

Cu inima la trecători.

Cântecul, din ce în ce mai vigoroso, se adâncea în taiga, ca un incendiu:

Cu toţii suntem regimente române:

Moldova, Muntenia, Ardeal,

Fireasca unire cu patria-mamă

Ne-a fost cel mai sfânt ideal.

Cântecul fu prins, în crescendo, de toţi prizonierii români. Pădurea boreală devenise scena unui cor al dârzeniei şi al credinţei în biruinţă; tăietorii de pădure, electrizaţi, apucară, toţi, în mâna dreaptă muchiile topoarelor, astfel încât mânerele lungi ale instrumentelor de tăiat s-au ridicat sus, deasupra umerilor, amintind o oştire în marş, cu carabinele pe umăr...

Mareşalul Ion Antonescu lăcrima emoţionat, îi mulţumi bunului Dumnezeu pentru că i-a dat posibilitatea să-şi revadă ostaşii, fie şi prizonieri, dar neînfrânţi, de aceea vru să moară exact în această clipă. Le ordonă, deci, militarilor din plutonul de execuţie:

– Ostaşi! În Mareşalul României – foc!

În aceeaşi secundă între arme şi Mareşal ieşi băieţelul cu capra, care spuse calm, dar categoric:

– La loc comanda!

Ion Antonescu nu-şi putu stăpâni mirarea:

– Şi... cum ai ajuns tocmai aici... în Valea Piersicilor?! Te joci şi acum de-a prinselea prin copaci şi ai sărit din dudul lui Holban tocmai aici?!

– Aici se cheamă Valea Piersicilor? Frumos nume. Băieţelul îi întinse Mareşalului bucheţelul cu flori de câmp.

– Frumos...

Alistar privi la bărbatul ce ţinea florile în dreptul pieptului şi îşi spuse în sinea sa, mirat, că acum acesta seamănă foarte mult cu unul din sfinţii ceia pe care i-a văzut pictaţi în biserică, înaintea altarului, şi care sfânt (ctitor, îi zicea bunica) ţine pe palmă o bisericuţă mică.

– Avem şi noi pe lângă sat câteva văi: Valea Rohului, Valea Ichelului...

– Bine, bine. Acum cu ce ai venit, cum ai ajuns în Valea Piersicilor?

– Amu, eu şi capra, am venit cu Luceafărul.

Mareşalul zâmbi – copilul acesta amintea de Micul Prinţ, un personaj dintr-o nuvelă a unui pilot francez, pe care scriere a citit-o într-un ziar sau revistă la sfârşitul războiului. O naivitate curată şi abundentă ca ploile de primăvară: „Amu, eu şi capra, am venit cu Luceafărul”. Ca şi cum ai zice: am luat trăsura şi m-am dus la bunica.

Mareşalul încă nu ştia că şi bunica va fi pe rol.

– Explică-mi.

– Ce să explic?

– Păi, cum ai ajuns în Valea Piersicilor.

– Foarte simplu. Mi-a spus bunica: odată într-o sută sau într-o mie de ani Luceafărul de Seară se apropie foarte mult de pământ, se lipeşte de pământ. Dacă eşti copil cuminte, dacă ai mers la biserică sau, cel puţin, ai spus rugăciuni, Luceafărul de Seară te poate lua cu el şi ajungi, de-acum cu Luceafărul de Dimineaţă, unde doreşti... Mergi cu Luceafărul ca într-un faeton. Apoi tot el, Luceafărul, te duce până acasă. Doar că te porneşti înapoi cu Luceafărul de Dimineaţă şi ajungi cu Luceafărul de Seară. Asta-i tot.

– Şi capra?

– Ce: capra?

– Capra... a spus şi ea rugăciuni sau a mers la biserică?

Băieţelul a zâmbit îngăduitor. Nici nu ştia cum să i se adreseze, acum, acestui om: nu mai avea haine militare pe el, ci un costum de civil. Albastru.

– Matale trebuie să înţelegi un lucru: eu am luat capra cu mine, ca să nu-mi fie urât de unul singur. Mai grăiesc cu ea. Şi... să nu-mi fie frică... Poţi veni cu Luceafărul doar o dată la o sută sau la o mie de ani, nu în fiecare zi...

– Bine. Şi cum e acum pe la voi, în Basarabia?

– Nu ştiu cum e în toată Basarabia, da’ la noi, în Codreanca, oamenii aşteaptă din zi în zi să se înceapă cositul grâului. Chiar şi în orele dimineţii vântul e cald şi uscat. Bunelul l-a numit: vântişorul pâinii, fiindcă miroase a pâine. Chiar dacă grâul e dus în hambarele colhozului, lumea se bucură, fiindcă mai fiecare reuşeşte să... aducă acasă ceva din pâinea nouă. Atunci bunica face vărzare... din cireşe amare, care, de fapt, sunt dulci şi gustoase...

Eu, iaca, ţi-am adus nişte cireşe, nu din cele amare, acelea se coc mai târziu, ţi-am adus cireşe fârlădane, care se coc pe la Duminica Mare...

Băieţelul şi-a scos trăistuţa de pe umăr, a vârât mâna în ea şi i-a pus Mareşalului în palmă un pumn de cireşe.

Cireşe din Basarabia...

Mareşalul se cufundă în gândurile sale.

„Am vrut s-o eliberez, s-o aduc la sânul Ţării... Cine ştie cât va mai suferi această Basarabie şi acest Mic Prinţ al ei, care mi-a adus acum, înaintea execuţiei, cireşe fârlădane... Unii filozofi afirmă cum că Isus Hristos, în faţa morţii, ar fi regretat că este Fiul lui Dumnezeu şi că ar fi primit moartea doar ca să triumfe ideile Sale. Nu-i adevărat! Isus s-a bucurat că este Fiul lui Dumnezeu şi a murit împăcat ştiind că salvează lumea, că ideile şi credinţa Sa vor triumfa.

Mor şi eu împăcat: am luptat pentru dreptatea poporului meu, pentru revigorarea lui morală, l-am trezit din starea de umilinţă, când i se răpeau pământurile şi drepturile naţionale şi el tăcea supus, l-am întors cu faţa spre Demnitate şi spre Dumnezeu.

În genere filozofii, dar şi mulţi lideri politici pot hamletiza la nesfârşit, lucru pe care nu-l poate face, nu are dreptul să-l facă un conducător de stat: timpul său e scurt şi implacabil, timpul îl obligă să ia o decizie, hic et nunc, cum spuneau romanii, iar răspunderea cea mare conducătorul o poartă în faţa lui Dumnezeu. La judecata de apoi, arguţiile filologice şi politice n-au nicio valoare.

Mi s-au făcut reproşuri, când mai voalate, când mai directe, că am suferit de boala Hybris, boala puterii şi a lipsei de măsură. Fals. N-am suferit de prea-plinul propriei mele persoane, nu m-a urmărit ideea cum că toţi ceilalţi au nevoie, stringent, de mine... Mi-am asumat Răspunderea pentru destinul Ţării, când toţi fugeau de Răspundere. Răspunderea pentru Basarabia şi viitorul acestui copil, Alistar Vărzărescu.

– Mulţumesc pentru cireşe... fârlădane.

– Pentru puțin.

– Şi, va să zică, având alături de tine capra, nu-ţi mai era aşa de frică?

– Da. Ea e suflet viu. Şi blând.

– Dar nu te-ai speriat că ai putea să cazi de pe Luceafăr?

– Cum să-ţi spun? Mă temeam oleacă, dar nu tare... Am încercat odată să prind o prigorie. Păsările acestea îşi fac cuiburile în maluri lutoase şi înalte. În ziua aceea ţârţâra, eu aveam un ciuhal pe cap, să nu mă răzbată ploaia. Am lepădat ciuhalul şi am început să mă cobor spre cuiburile prigoriilor, ţinându-mă de nişte rădăcini de salcâm care ieşiseră din mal. Prigoriile sunt păsări foarte frumoase, au penele verzui cu roz. Mănâncă albine, viespi, calul-popii. Şi capântorsurile sunt interesante, da’ prigoriile mai sunt şi frumoase. Eu vroiam să mă joc puţin cu una ş-apoi să-i dau drumul. Ţinându-mă de rădăcinile salcâmului, am coborât până la tunelurile săpate de păsări în malul de lut. Chiar am vârât mâna într-o gaură, dar n-am ajuns la prigorii, era prea lungă borta. Fiindcă ţârţâra, rădăcinile salcâmului erau ude şi mi-au alunecat palmele – am căzut în râpa din Fundul Codrencii. M-am pălit oleacă, dar mi-a trecut. Mai rău e că am pierdut doi bumbuşori de la cămaşă... Bunelul mă învaţă să nu fiu fricos. Strigă mereu: Alistare, să nu fii un căcăcios!...

Băieţelul s-a poticnit, încurcat. Şi-a dat seama că l-a luat gura pe dinainte.

Mareşalul n-a vrut să observe stângăcia copilului. I-a zis liniştit:

– Ar trebui să te întorci acasă... În Valea Piersicilor nu-i bine să zăboveşti mult...

– Amuşi. Mai am în acest zolnic ceva. Bunica a zis să-ţi dau o sticluţă cu agheasmă, iar bunelul ţi-a dat matale un şip cu ţuică de prune. El se lecuieşte cu ţuică atunci când îl apucă vătămătura... Aşa i-i feleşagul...

Sticlele, ca şi cireşele, ca şi băiatul cu capra, erau atât de reale, încât Mareşalul îşi aminti de realismul scânteietor al tablourilor lui Van Eyck: „realism topit în enigmă”.

Auzi aievea o voce dintr-o şedinţă cu miniştrii săi:

„– Domnule Mareşal, importanţa personalităţii dumneavoastră pentru România poate fi asemuită cu o ploaie care împrospătează binefăcător pământul!”.

Nu-i plăcea să fie adulat. I-a răspuns ministrului:

„– Orişice ploaie binefăcătoare, oricât de mare ar fi importanţa ei, nu uitaţi, este formată din vaporii ridicaţi din acest pământ”.

– Mulţumesc, Alistar Vărzărescu, şi pentru sticle...

Lângă băieţelul cu capra apăru moşul cu răbojul. Îi făcu un semn scurt celui condamnat la moarte.

Mareşalul se apropie de copil şi-l mângâie, cald, pe obraz:

– Întoarce-te în viitorul tău... Şi... nu mă uita...

– N-am să uit că m-a drăgănit pe obraz Mareşalul României...

Era pe la chindii. Plutonul de execuţie îşi isprăvi misiunea. Un ofiţer, comandantul plutonului, a mai tras o dată cu revolverul în inima Mareşalului căzut pe spate. Pentru siguranţă.

Noi, dacă pe aici ne mai târâm,

Fă-i monument, că nici mormânt nu are,

Lui Ion, întregitorul de hotare,

Trimis acum pe celălalt tărâm.

(Adrian Păunescu. Cerere de recurs)