Mihail Sadoveanu şi căutarea dreptăţii. Forme ale justiţiei în Hanu Ancuţei

1. Preliminarii

Căutarea dreptăţii, văzută în acelaşi timp şi ca o încercare de restabilire a ordinii iniţiale sau de refacere a unui echilibru necesar vieţii din societatea tradiţională, reprezintă o constantă a operei sadoveniene. Însăşi ideea de «răzbunare» trebuie luată, în acest caz, în conformitate cu accepţia primară, etimologică, a termenului răz-bunare; plecând, aşadar, de la acţiunea de a face din nou bună o situaţie, o stare de lucruri (adică de a o repara, de a o îndrepta¹).

Este ceea ce se petrece, de pildă, în romanele Neamul Şoimăreştilor şi Baltagul. În cel dintâi, Tudor Şoimaru îşi răzbună tatăl, ucigându-l pe boierul Stroie Orheianu; în cel de-al doilea, Gheorghiţă îşi răzbună tatăl (pe Nechifor Lipan), rănindu-l simbolic (tot cu o lovitură de baltag) pe ucigaşul acestuia, Calistrat Bogza. În felul acesta, ordinea este restabilită, lucrurile pot reintra pe făgaşul lor firesc. Exemplele de acest tip sunt, de altfel, numeroase.

2. Forme ale justiţiei în Hanu Ancuţei

Dar, ca să demonstrăm că această idee reprezintă o trăsătură constantă (aproape obsesivă) a scrisului sadovenian, este suficient să privim cu atenţie conţinutul seriei de povestiri din micul volum Hanu Ancuţei (apărut în anul 1928, moment ce marchează trecerea înspre etapa de maturitate a scriitorului)². După cum se ştie, povestirile cuprinse aici sunt în număr de nouă, fiind legate între ele prin tehnica „povestirii în ramă”: Iapa lui Vodă, Haralambie, Balaurul, Fântâna dintre plopi, Cealaltă Ancuţă, Judeţ al sărmanilor, Negustor lipscan, Orb sărac şi Istorisirea Zahariei Fântânarul. Toate acestea surprind –
într-o măsură mai mare sau mai mică şi în forme diverse – ideea de «justiţie». La rigoare, se observă totuşi că dreptatea este făcută după anumite „pattern”-uri, pe care încercăm să le evidenţiem în cele ce urmează.

2.1. Justiţia absolută (sau „oarbă”)

La modul absolut, nimeni nu este mai presus de lege. Pereat mundus, fiat justitia! („Să piară lumea, [dar] să se facă dreptate!”). Este semnificativ faptul că singura povestire care, în primă instanţă, pare să nu aibă deloc de-a face cu tema justiţiei, Negustor lipscan, confirmă, de fapt, un atare principiu. În Negustor lipscan, Dămian Cristişor – pe care afacerile l-au purtat prin diverse ţări europene – povesteşte câţi oameni ai stăpânirii trebuie să mituiască³ pentru a-şi aduce în ţară în bună regulă mărfurile cumpărate de peste hotare. Printre altele, el descrie civilizaţia nemţească, arătând şi preţuirea de care se bucură educaţia în acel spaţiu geografic („Toată lumea la carte, şi băieţi, şi fete.”), ceea ce nu prea convine judecăţii discriminatorii a moldovenilor („Cum şi fete? Asta iar îi rânduială care trebuie să rămâie la dânşii.”). Cu toate acestea, Dămian consemnează un amănunt aproape incredibil pentru interlocutori: „Şi mai au acei nemţi, cinstite căpitane, lucru bun rânduiala şi legea. Eu am cunoscut acolo un morar care s-a judecat pentr-un petic de moşioară cu împăratul. Şi dac-a avut dreptate, judecătorii i-au dat dreptate împotriva împăratului”.

2.2. Justiţia pe cont propriu

(A) La prima vedere, problema justiţiei este consemnată chiar în titlul celei de-a şasea povestiri: Judeţ al sărmanilor. Dar judeţul respectiv nu este o „judecată” propriu-zisă (ca proces), ci o răzbunare de tipul „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte”. Despre ce este vorba? Un personaj masiv, cioban de pe Rarău, pe nume Constandin Moţoc, relatează ce a pătimit cândva (cu treizeci de ani în urmă) un prieten de-al său prin acele locuri. (Cititorii vor ghici apoi că „prietenul” în cauză este, de fapt, ciobanul povestitor însuşi.)

După o scurtă căsnicie fericită, „prietenul” află din gura lumii că nevasta sa, Ilinca, îl înşală cu boierul satului, Răducan Chioru („om stătut şi văduvoi” şi care „din când în când avea dumnealui plăcere pentru câte-o muiere dintr-a oamenilor”). După ce gospodarul îi administrează Ilincăi o „corecţie”, nevasta (care susţine că e nevinovată) se refugiază la curtea boierească. Când îl întâlneşte pe bărbat, boierul îl biciuieşte şi, întrucât acesta nu dă semne că ar vrea să se potolească, îl supune la cazne greu de îndurat, fiind de mirare că nu şi-a pierdut el chiar şi viaţa. Alungat din sat, „prietenul” îşi caută adăpost pe plaiurile Rarăului şi, după ce slujeşte printre ciobani, ajunge şi el cioban după o seamă de ani, „învăţând rânduiala acelei sihăstrii”.

După o vreme, împrietenindu-se cu un faimos haiduc, Vasile cel Mare, ciobanul îi povesteşte şi acestuia cele suferite. Haiducul se oferă să-l ajute să-şi facă dreptate. Prin urmare, cei doi se coboară la câmpie şi, în zi de sărbătoare (de Înălţare), apar în faţa bisericii din satul natal al ciobanului pentru a-l pedepsi pe Răducan Chioru (ce se găsea şi el printre cei adunaţi la „leturghie”). Vasile cel Mare, după ce linişteşte mulţimea, anunţă scopul venirii lor acolo (vorbind în numele ciobanului): „Ne-am înfăţişat [...] ca să facem un judeţ, după vechi obicei. Căci până la judecata cea din urmă, a lui Dumnezeu, neavând ascultare nici la isprăvnicii, nici la Divan, cată să facem dreptate singuri, cu braţul nostru. Pentru muiere te iertăm, Luminate Stăpâne, dar am tremurat cu capu-n gard şi cu gleznele-n gheaţa morii, şi cu picioarele-n butuc şi cu ochii în fum de ardei, stupindu-ne sufletul; şi ne-ai ars cu harapnicul; şi ne-ai rupt unghiile. Ne-ai umplut de otravă viaţa, căci ne-am adus aminte de toate în toate zilele şi n-am găsit nici într-un fel alinare şi izbândă! Ne-am înfăţişat să-ţi plătim, cucoane!”.

În ce constă plata cu pricina nu este prea greu de imaginat: „Răducan Chioru, înţelegând, a căscat mare ochiul ş-a urlat la oameni şi la slujitori; a căutat scăpare în lături, a căutat scăpare înainte. Dar hoţul şi prietinul acesta al meu l-au luat în piepturile cailor şi l-au dărâmat. După aceea au descălecat şi l-au lovit cu cuţitele. Prietenul meu a stat până ce-a văzut sângele băltindu-se în pulbere. Când cel căzut şi-a contenit tânguirile ş-a suspinat de moarte, l-a pipăit cu vârful piciorului şi l-a întors cu faţa în sus şi cu ochiul deschis cătră cer. Şi nimenea dintre oameni n-a zis nimica, ci stăteau martori cu spaimă la judeţ”.

În felul acesta, după anticul obicei, oamenii îşi făceau dreptate pe cont propriu (vezi, mai jos, şi Cealaltă Ancuţă), atunci când nu găseau ascultare la instituţiile abilitate. Pe lângă justiţia personală, mai sunt amintite în discursul haiducului (vezi supra) şi justiţia divină, şi justiţia domnească („la Divan”), dar şi justiţia ce cădea în sarcina ispravnicilor⁴.

(B) În povestirea Fântâna dintre plopi asistăm tot la un act de justiţie personală (sau „colectivă” oarecum), adică un act justiţiar care nu derivă dintr-o judecată propriu-zisă. Simţindu-se trădaţi, ţiganii o ucid (conform unei vechi cutume) pe Marga, pe care o folosiseră drept momeală pentru a-l jefui pe căpitanul de mazâli Neculai Isac.

Într-adevăr, frumoasa ţigăncuşă Marga reuşise să-l ademenească pe Isac cu farmecele ei, dar, în cele din urmă, aventura se încheie tragic⁵. În confruntarea cu Hasanache şi ai săi, Neculai Isac îşi pierde un ochi, iar Marga îşi pierde viaţa: „Au stropşit-o ş-au prăpăstuit-o în fântână...”, constată cu tristeţe protagonistul întâmplării. După cum se ştie, ţiganii au propria instanţă, Staborul (judecata ţigănească), o justiţie care funcţionează în paralel cu cea oficială. Din păcate, soarta Margăi este decisă nemilos, pe loc, fără alte complicaţii procedurale.

2.3. Justiţia domnească

În Ţările Române autoritatea supremă (pământeană) era întruchipată de cea domnească. Prin urmare, domnitorul era cel care se cuvenea să împartă dreptatea în mod exemplar, cu chibzuială. Numai că această calitate derivă şi ea din virtuţile omului în cauză. Un domnitor bun (adică drept) va judeca, într-adevăr, cu înţelepciune şi va face, cu adevărat, dreptate. Dimpotrivă, un domnitor imoral, incorect, va săvârşi multe nedreptăţi, luând hotărâri arbitrare ori după bunul plac.

Revenind la Hanu Ancuţei, este de remarcat că există aici trei povestiri care „atestă” judecăţi sau hotărâri juste ale unor domnitori drepţi. Cele trei povestiri la care ne vom referi în continuare sunt Iapa lui Vodă, Haralambie şi Istorisirea Zahariei Fântânarul. Evident că intervenţia salutară a domnitorului este solicitată, de fiecare dată, fiindcă există o plângere (sau nişte plângeri) în acest sens. La cele trei povestiri menţionate poate fi adăugată şi o a patra, Cealaltă Ancuţă, în care avem de-a face însă cu un contraexemplu, cu un ipotetic act de injustiţie domnească.

(A) Astfel, în Iapa lui Vodă, comisul Ioniţă relatează o întâmplare extraordinară din vremea domnitorului Mihalache Sturza. Călătorind prin ţară incognito (sub înfăţişare de boier totuşi), domnitorul respectiv află – în timpul popasului la Hanu Ancuţei – de la comisul Ioniţă pricina supărării acestuia şi motivul plecării sale către curtea domnească: „Am o pricină, cinstite boierule, care nu se mai istoveşte. [...] Căci pricina noastră de judecată a pornit, cinstite boierule, dinainte de Vodă Calimah. Ş-am avut înfăţişare şi s-au dus la Divanuri rânduri de oameni, şi s-au făcut cercetări şi hotarnice, şi s-au cerut mărturii cu jurământ, ş-au murit unii din neamul nostru judecându-se şi s-au născut alţii tot pentru judecată, şi iată, nici în zilele mele, nu s-a găsit încă dreptatea. Ba vrăjmaşul cu care mă lupt mi-a mai tăiat cu plugul din ocina părintească doi stânjeni şi cinci palme lângă prisaca Velii. Ş-atunci, ridicând nouă plângere la isprăvnicie, iarăşi n-am găsit milă, căci protivnicul meu, să nu vă fie dumneavoastră cu supărare, e corb mare boieresc”.

Singura soluţie, disperată, care îi mai rămăsese era să-i ceară domnitorului însuşi să-i judece pricina: „Dac-am văzut ş-am văzut, am mai coborât o dată din coardă sacul cu hârţoagele şi cu peceţile cele vechi, le-am mai slovenit şi le-am ales, ş-am pus îndreptările pe care le socot neştirbite colea, lângă chimir, ş-am încălecat pe roaiba mea şi de-acu’ nu mă opresc decât la Vodă. Să-mi facă el dreptate!”.

A doua zi, răzeşul Ioniţă se înfăţişează la curtea domnească „însetat după dreptate ca cerbul după apa de izvor”. Este primit în audienţă (nesperat de repede) şi constată „înfricoşat” că vodă este chiar boierul de la han. Este poftit să-şi expună cazul şi să prezinte „hârtiile din taşca din piele”⁶. Edificându-se, domnitorul hotărăşte: „Bine, răzeşule, am să-ţi fac dreptate. Are să meargă cu tine un om al meu cu poruncă tare, să facă rânduială la Drăgăneşti”⁷.

(B) În Haralambie, domnitorul trebuie să ia o decizie care să readucă echilibrul într-o lume perturbată de nelegiuiri. Un fost „arnăut domnesc”, Haralambie, a luat calea codrului făcându-se haiduc şi dedându-se, împreună cu tovarăşii săi, la mai multe jafuri şi crime: „După atâtea îngroziri şi morţi de om, au căzut cu lacrimi la picioarele lui Vodă mulţi boieri şi negustori, şi norod, arătând răutăţile şi asupririle lui Haralambie”.

După mai multe încercări eşuate de a-l prinde pe haiduc cu ajutorul poterilor, Vodă Ipsilant convoacă divanul: „Şi-n ziua de Sântămăria mare, la 15 a lunii lui august, s-a rânduit Divan”. La sfatul unui vornic, domnitorul îi porunceşte lui tufecci-başa Gheorghie Leondari să-şi vâneze fratele, pe Haralambie: „Ascultă, căpitane Gheorghie; am iubit slujba ta care mie mi-a fost cu credinţă şi cu dreptate. De aceea te-am miluit, şi-n vremea Domniei mele ai dobândit curte şi moşie în ţinutul Ieşilor. Dar precum ştii, fratele tău Haralambie a umplut ţara de plângere. Ş-acuma a venit vremea să răspunzi tu pentru el. Îţi dau, căpitane Gheorghie, două săptămâni. Alege-ţi slujitori câţi vrei. Până-ntr-acest soroc să-mi aduci la picioare, viu sau mort, pe fratele tău. Altfel, n-ai să mai vezi obrazul meu, nici lumina zilei”.

În faţa unor asemenea perspective, lui Gheorghie nu-i rămâne altceva de făcut decât să-şi hăituiască fratele, pe care îl va ucide personal în cele din urmă. Aducându-i lui vodă – ca dovadă a îndeplinirii misiunii – capul celui căutat, Gheorghie rosteşte printre lacrimi: „Măria Ta, am plinit porunca! Dar te rog să mă laşi slobod la pământul meu şi la linişte, căci am vărsat sângele părinţilor mei, care curge şi-n vinele mele”.

Refăcând vechea rânduială, Gheorghie a săvârşit totuşi, prin actul său, un păcat capital; de aceea el trebuie să-şi îndrepte în alt fel vina. Călugărul narator, Gherman (fiul celui ucis), îşi încheie astfel povestirea: „A fost jalnică vederea aceea ş-au plâns în Divan Vodă şi boierii. Iar tufecci-başa Gheorghie, dobândind voie, s-a tras cătră pământurile lui; şi pentru durerea şi ispăşirea sa, şi pentru iertarea sufletului celui rătăcit, a clădit în târg la Ieşi biserica la care mă duc să mă închin...”.

(C) În ultima povestire dintre cele nouă, şi anume în Istorisirea Zahariei Fântânarul, este relatată o întâmplare care îl implică şi pe Calimah-Vodă. Invitat la o vânătoare de către boierul Dimachi Mârza, domnitorul va rezolva o problemă în avantajul celor doi îndrăgostiţi care se iubeau în taină: duduca Aglăiţa (fiica lui Mârza) şi Ilieş Ursachi (un fecior de mazâl; deci inferior ca rang, ceea ce îi diplăcea boierului).

Finalul fericit are loc graţie ajutorului dat de Zaharia Fântânarul (chemat de boier să facă o fântână zidită într-o poiană aleasă ca loc de popas pentru domnitor). Cunoscător al unui antic meşteşug, Zaharia folosea pentru detectarea izvoarelor o cumpănă din lemn de corn („două beţişoare rotunde şi îngemănate de lemn vechi şi lustruit” între care acţiona „un buburuz de argint”). Când domnitorul poposeşte la fântână, el face în aşa fel încât vodă (care sesizase mâhnirea boierului şi dorea să o vadă pe Aglăiţa) să dea cu ochii de tinerii îndrăgostiţi: „Atuncea Zaharia fântânarul, fiind cu mare coraj ca la o vânătoare ca aceea, a scos din chimir cumpăna pe care aţi văzut-o şi, potrivind-o între degete, a ţinut-o neclintită. Iar buburuzul, ca o lumină, s-a clătit. Nimeni nu înţelegea ce este. Nici boierul nu ştia ce răspuns să deie Domnului său. [...] Zaharia n-a îndrăznit a răspunde nimică. Ci urmând semnul cumpenei sale, a deschis uşa colibei Domnului. Şi Vodă a văzut pe tineri îngenuncheaţi şi cu capetele plecate. Nimenea n-a înţeles cum s-a făcut asta şi s-a mirat mai ales Vodă de înţelepciunea cumpenei. Apoi pe urmă Măria Sa şi cu Doamna au fost nânaşi, în târg la Ieşi, acelor tineri. Împăcându-se toţi, s-au veselit şi din alai de vânătoare au dat-o pe nuntă”.

Simbolistica nu lipseşte nici de aici: cumpăna în cauză (cu buburuzul ei de argint, ce funcţiona ca un ac indicator) are rolul de a descoperi ceea ce este adevărat şi drept. Prin urmare, la fel ca balanţa, ea poate simboliza în acest context însăşi justiţia. După cum o spune şi naratorul, chiar şi domnitorul a fost uimit de „înţelepciunea cumpenei”⁸.

(D) Judecata domnitorului (adică a unui anumit domnitor) poate fi şi nedreaptă (afectată de prejudecăţi), în dauna unor îndrăgostiţi, cum rezultă din povestirea Cealaltă Ancuţă. Un răzeş – „om frumos şi îndrăzneţ” –, Todiriţă Catană, a avut „neobrăzarea” de a se îndrăgosti de sora boierului pe care îl slujea (vornicul Bobeică): „Şi a cutezat să se-nţeleagă cu sora Luminăţiei Sale, duduca Varvara, ş-au fugit astă-noapte. Dar Luminăţia Sa oblicise ceva şi pusese străji. Aşa că l-au ajuns şi l-au prins la Moara de Vânt”.

Pentru cei doi îndrăgostiţi, perspectivele sunt sumbre. Jupân Costea ţine să precizeze cu un soi de satisfacţie: „Pe duduca Varvara o trimete boierul la mănăstire la Agapia, precum cere legea, ca să-şi plângă acolo greşeala tinereţii. Chiar i-a şi rânduit căruţa şi slujitorii. Iar pe acest fără de minte răzeş îl duc ca să-l închid în turnul Goliei, ca să aştepte acolo porunca lui Vodă. Sfârşitul lui are să fie sub buzdugan, aşa după cum înţelege orice om cu scaun la cap.”⁹.

Că este o lume plină de prejudecăţi, o dovedeşte şi următoarea constatare, venită imediat după vorbele lui Costea Căruntu (care-l capturase pe Todiriţă): „Şi toţi negustorii din uliţă şi-au înclinat bărbile ş-au arătat că şi ei tot asemenea dreaptă socotinţă au”.

În aceste condiţii, Todiriţă Catană alege să-şi facă dreptate singur. În consecinţă, el va evada, apoi – întinzându-i o cursă cu ajutorul celeilalte Ancuţe – îl va pedepsi crunt pe Costea Căruntu (cel care îl legase şi-l bătuse), administrându-i (conform legii talionului) o bătaie straşnică. Mai mult decât atât, el o va răpi de sub paza domnească şi pe Varvara, fugind cu ea în „ţara ungurească”.

2.4. Justiţia divină

În cazul celor slabi, care nu-şi pot face dreptate prin propriile forţe, actul de justiţie personală este înlocuit cu cel al justiţiei divine, care intervine şi lucrează aici prin intermediul stihiilor. Este ceea ce descoperim în celelalte două povestiri rămase: Balaurul şi Orb sărac.

(A) În Orb sărac, un bătrân nevăzător narează din întâmplările propriei vieţi, printre care inserează atât un cântec bătrânesc (Cântecul mioarei¹⁰), cât şi „o minune a Sfintei Paraschiva” (ale cărei moaşte se aflau încă de pe atunci la Trei-Sfetite, în Iaşi). Această din urmă istorioară ne reţine atenţia, căci are de-a face cu domnia tiranică şi spoliatoare a lui Duca-Vodă: „În acea vreme s-a fost ridicat asupra ţării Moldovei, ca Antihrist, Duca-Vodă. Având neistovită poftă de argint şi aur, a prins a arunca biruri asupra norodului. [...] Umblau slujitori călări cu suliţi şi cu făclii. Luau vită, luau ştiubei, luau ţol, luau bani. Cui se punea împotrivă, îi luau şi viaţa”.

Dar iată că, prin mijlocirea Sfintei Paraschiva, Dumnezeu îşi întoarce, la un moment dat, privirea justiţiară către Duca: „A ieşit în ţară hoţia domnească. Nu mai era chip să scape nimene de sub cumpăt. Fugeau noroadele peste graniţă. Până ce-au nimerit nişte sărmani necăjiţi, într-o toamnă, la Ieşi, la moaştele Sfintei. Şi l-au pârât pe Duca-Vodă, scăldând racla cu lacrimi”. Plângerea îşi produce efectul, căci mânia divină se vădeşte imediat prin semne înfricoşătoare: „Atunci, îndată după această rugăciune, s-a clătit racla Sfintei. Şi poporul fiind de faţă, în ziua de 14 ale lunii lui octombrie, la amiază, s-a întunecat cerul, s-au tulburat stihiile ş-a prins a bate o zloată cu vifor. Iar până a doua zi s-a pus troian. Şi noroadele s-au spăimântat foarte”.

Relatarea orbului sărman consemnează şi o presupusă apariţie a diavolului, venit să revendice sufletul domnitorului, suflet pe care Duca şi-l vânduse în baza unui contract semnat (aluzie la practica lui Mefistofel din legenda germană a lui Faust): „În acea noapte a căzut de pe vânt demonul la Curtea Domnească şi, bătând în geam cu gheara, a dat de ştire lui Vodă să lese în lumea asta toate bogăţiile strânse şi să se gătească de cale pentru drumul cel fără întoarcere. [...] Căci el făcuse zdelcă şi pusese iscălitură şi pecete, ca să poată izbândi atâta urgie asupra lumii”.

În zadar fuge Duca-Vodă cu averile sale. Este prins şi prădat de nişte „joimiri leşi” (mercenari polonezi). Scăpat din mâinile lor, el rătăceşte spre ţara polonă, dar nu mai ajunge la destinaţie, la craiul leşesc: „A intrat cu iapa cea albă în singurătăţi şi codri, a poticnit într-o râpă ş-a trecut pe tărâmul celălalt, în locul blăstămurilor”.

(B) În fine, în Balaurul, un astrolog, moş Leonte zodierul, povesteşte un eveniment extraordinar petrecut în timpul adolescenţei sale: ivirea unui monstru „meteorologic” pe care îl numeşte „balaur”. Care este conţinutul naraţiunii? Ni se spune că unui boier, Nastasă Bolomir, i se dusese vestea că-i mor nevestele de tinere. Aceasta numai până când se însoţeşte cu Irinuţa („o copilă ca de şaptesprezece ani”), care ajunge să-l domine fără milă, făcându-l să sufere din dragoste. Dar Irinuţa se întâlneşte pe ascuns cu adevăratul ei iubit, Alixăndrel, fiul vornicului Vuza. Atât Ifrim (tatăl lui Leonte) – zodier şi vraci la care apela uneori Bolomir –, cât şi cealaltă Ancuţă (mama celei care deţine hanul la momentul povestirii) complotează pentru a-i apăra pe cei doi tineri de bănuielile şi de furia boierului. Reacţia Ancuţei este, de altfel, semnificativă: „S-o omoare şi pe asta, după ce-a asuprit ş-a pus în pământ două femei? Partea lui pe lumea cealaltă are să fie Caraoţchi [sic!¹¹], încaltea las’ să-i plătească una de-a noastră şi pe astă lume...”.

Bolomir află însă că este înşelat (inclusiv de zodierul său de încredere) şi-i prinde la un loc pe „trădători”, plănuind să-i supună la mari cazne. Dar Irinuţa îşi înfruntă aprigă („ca o viperă”) bărbatul nesuferit: „Zvârlise cortelul şi deodată îi crescuseră la mâini gheare agere cu care-şi ameninţa soţul. Mi s-a părut [spune Leonte] că văd în părul ei şi corniţele cu care voise odată să-l împungă”. Ifrim începe să strige sub tortură: „Cucoane Nastasă, are să te ajungă mânia lui Dumnezeu”. În acel moment, stihiile se dezlănţuie şi îşi face apariţia balaurul: „L-am văzut şi eu şi m-am cutremurat. Venea drept spre noi. Cu coada subţire ca un sul negru pipăia pământul, şi trupul i se înălţa în văzduh, iar gura i se deschidea ca o leică în nouri”.

În realitate, balaurul era o tornadă pe care imaginaţia oamenilor de pe atunci o asociase cu monstrul fioros din basme: „Şi mugind, venea cumpănindu-şi coada; iar în răsuflările lui sorbea şi juca în slavă clăi de fân, acoperişuri de case şi copaci dezrădăcinaţi. Şi de sub mugetul lui lepădă o revărsare de grindină şi ape, parcă ar fi luat pe sus albia Moldovei ş-ar fi prăvălit-o asupra noastră”.

Dreptatea lui Dumnezeu se abate asupra întregii scene, pedepsindu-l pe Bolomir, care, smuls de vârtej, este aruncat „aproape mort într-o râpă mai încolo”, din această întâmplare trăgându-i-se apoi şi moartea.

3. Concluzii

Din cele analizate mai sus, rezultă că problema dreptăţii străbate ca un fir roşu volumul de povestiri sadoveniene Hanu Ancuţei. Lumea avută în vedere de Sadoveanu este una care funcţionează după norme arhaice. Dreptatea este făcută fie de către domnitor (sau de către oamenii acestuia), fie pe cont propriu (dacă există suficientă forţă), conform unor vechi cutume. Cei neajutoraţi (când domnitorul nu este de partea lor) îşi pun speranţa în justiţia divină. Un sistem coerent de legi şi un aparat judecătoresc bine pus la punct, menite să întreţină o justiţie nepărtinitoare (cum era cea de la nemţi, după spusele „negustorului lipscan”), rămân în această capodoperă literară la nivelul unui deziderat.