Peisaj uman

Buchetul de sânziene din Mitoc pentru „insuliţa de românitate” din Vranov nad Toplou şi Sedliska

Pentru Svetlana şi Mariana

1. Viena, într-o zi de august torid. Prietenii din Slovacia m-au invitat în ospeţie. Astfel, câteva zile din luna august le-am petrecut împreună. Prietena mea sosise cu autocarul Kosice–Viena cu câteva ore până să aterizeze avionul care făcea cursa Chişinău–Viena. Desigur, am sosit cu întârziere de vreo două ore! Pentru compania Air Moldova întârzierile, anularea zborurilor sau întoarcerea aeronavelor pe pista de aterizare după câteva minute de zbor, în vara 2017, au devenit o normalitate. Desigur, emoţiile prietenei mele erau nu tocmai pozitive. Până la urmă ne-am revăzut! Ne-am îmbrăţişat! Aveam înainte o zi de mers pe jos prin unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume. Nu mai fusesem niciodată la Viena! Copleşită de emoţii, am uitat sau... nici nu ne-a trecut prin minte să trecem pe la camera de bagaje. Am urcat în autocarul care ne-a lăsat în centrul Vienei! Şi am pornit pe jos, sub un soare torid, să străbatem metropola! Vorbeam româneşte! Nu ne interesa altceva decât să ne vorbim, să ne povestim, să ne bucurăm de clipă! Duceam pe umăr o geantă pe care desenasem o corăbioară în culorile drapelului slovac, iar în altă mână un tablou „Buchet de sânziene”, opera pictoriţei Eudochia Robu, realizat la Mitoc, unde artista îşi are atelierul de creaţie. Buchetul cu flori de sânziene era un cadou pentru prietenii mei slovaci, de fapt, români! Soarele ne ardea fără milă, motiv că ne tot opream şi mai beam câte un pic de apă. Puneam tabloul jos, îl sprijineam de picior, geanta – la fel, ne potoleam setea şi porneam mai departe prin vechea Vienă, numită altădată Altstadt. Pe străduţe înguste am ajuns la Catedrala /domul/ St. Stephan. O adevărată bijuterie arhitecturală! Am aşteptat să se elibereze un loc-două şi ne-am aşezat pe scaunele lungi. Aveam în faţă o icoană cu Maica Domnului la care oamenii se rugau în tăcere. Chiar dacă vorbeam în şoaptă, un tip se tot apropia şi ne apostrofa: „Aici e loc pentru rugăciune, păstraţi liniştea!”. Parcă era un robot, se tot apropia de oameni şi repeta la nesfârşit fraza... Noi cu Svetlani ne rugam pre limba noastră! Tabloul era mereu lângă noi şi geanta cu daruri de Moldova la fel. Viena era parcă un muşuroi de furnici. Oameni, oameni, şuvoi uman. Împărţiţi în grupuri cu ghizi povestind în diferite limbi istoria unui imperiu care, probabil, a crezut că va dăinui veşnic. Oamenii se comportau diferit: unii ascultau, cei mai mulţi luau imagini şi beau apă! Înalţi, mai josuţi, „coloraţi”, arşi de soare, transpiraţi, fiecare purtând ceva sumar pe corp, adică fantezii vestimentare de tot felul... Ne strecuram cu greu printre turişti! Noi nu eram turiste, nici nu ne puteam integra în această categorie, pentru că nu aveam pălării de soare şi nici şorturi... Eram două prietene care ne-am întâlnit după un amar de vreme şi pre limba noastră ne povesteam de toate şi ne exprimam emoţiile în limba noastră cea atât de dulce şi frumoasă. Am băut cafea vieneză, am trecut pe strada Grecească, pe la Biserica Grecească, prin muzee şi galerii de artă. Nu dintre cele unde era îmbulzeală. Alegeam unde era loc de trecere, pentru că eu duceam tabloul ambalat într-un plic galben, iar prietena mea – geanta cu câteva sticle şi cutii cu bomboane „Lapte de pasăre” din Moldova. Ne mai schimbam cu bagajele, pe alocuri prietena ducea tabloul, iar eu geanta... Apoi, ne-am oprit pe malul Dunării! Am stat pe o terasă şi am privit Dunărea cea şi a noastră şi atât de frumos curgătoare! Când soarele se ducea la culcare, am mai băut o cafea vieneză, apoi încă una la Starbucks caffe şi... am pornit spre Bratislava, care e la doar 60 km distanţă de Viena!

2. La Bratislava, a fost altfel. Noaptea târziu ne-am cazat la hotelul „Avion”. În sfârşit am putut să ne odihnim, să lăsăm tabloul din mâini şi să adăpostim în frigider darurile „de la Moldova”.

Viena a fost ca o nuvelă despre pasiune. Două zile pe care le-am trăit în Bratislava au fost ca un eseu despre vijelii în luna lui Cuptor... Am trăit frumuseţea Bratislavei! Am admirat capitala Slovaciei, o ţară care s-a desprins din blocul sovietic şi din anul 1993 este independentă. Partea veche a oraşului este impresionantă: am vizitat catedrala în stil gotic Sfântul Martin... Cimitirul vechi Sfântul Andrei, cetatea Bratislava, galerii de artă, muzee, parcuri... Oraşul nocturn are program nonstop. E împânzit de sculpturi de forme mici, statui şi busturi ale poeţilor, ale multor personalităţi care au sporit imaginea ţării în lume. Sâmbătă, seara târziu, am luat trenul rapid şi am pornit spre Kosice. Şase ore a durat călătoria, practic am văzut ţara de la un capăt la celălalt.

3. Slovacii te salută cu „Oaspeţi la masă, Dumnezeu în casă!”. Sâmbătă spre duminică, seara târziu, am ajuns la Vranov nad Toplou. Iaro Bella, soţul prietenei mele, ne-a aşteptat la Kosice şi ne-a adus acasă unde le-am revăzut pe Denisa şi Simona, fiicele gemene ale prietenilor mei. Victoria, cea de a treia fiică a Svetlanei şi a lui Iaro Bella, se află la studii în Germania. O familie atât de primitoare, o casă atât de frumos amenajată! Iaro ne-a pregătit o surpriză: a copt un tort pentru întâlnirea noastră. Când ne-am aşezat la masă, am auzit cum Simona a spus în slovacă ceva, iar prietena mea a tradus: „Slovacii se bucură când le vin oaspeţi, ei îi salută în acest mod: Oaspeţi la masă, Dumnezeu în casă!”.

Prietena mea e stabilită aici de 26 de ani. S-a născut la Căzăneşti, în Moldova. A făcut Facultatea de filologie, a susţinut chiar teza şi avea titlu ştiinţific. Născută într-o familie de intelectuali, Alexandru şi Serafima Șopronco, Svetlana nu ar fi crezut vreodată că destinul ar putea să o rupă de părinţi, de prieteni... de românitate, de ţară.

L-a întâlnit pe Iaro Bella într-o vară, pe malul mării, la Constanţa. Primii ani în ţara de adopţie au fost chinuitor de trişti. Dorul de casă, de ce lăsase în Moldova o mistuia... Şi frica de începuturi de la zero... Cele două gemene, Denisa şi Simona, au fost un fel de balsam pentru rana care nu avea nicio şansă să se cicatrizeze. Încet a început să iubească Slovacia, pe slovaci. A învăţat limba slovacă la perfecţie! Mai mult, a făcut studii la Universitatea din Preşov, a absolvit facultatea de psihologie şi a luat un masterat în psihologie! A născut al treilea copil, încă o fetiţă, Victoria, care în acest an a absolvit facultatea de jurnalism a Universității din Bratislava. Şi celelalte două fiice au absolvit instituţii de învăţământ în străinătate: Denisa a studiat şi lucrează deja în Danemarca, iar Simona studiază la Universitatea din Brno.

„În copilărie le cântam mereu în limba română, le vorbeam în română. Fetele ştiu şi acum „Somnoroase păsărele”. Am în casă Biblia în limba română, mi-a expediat-o doamna Ana Bantoş! Citeam, citesc şi recitesc Psalmii, Evangheliile...Totuşi, o întâmplare m-a făcut să nu mă simt atât de departe de românitate în această lume slavă...”

4. Insuliţa de românism din Vranov nad Toplou şi Sedliska.

„Soţul meu a insistat să iau lecţii de limba slovacă în particular. Doamna era o profesoară foarte bună. Am învăţat repede limba slovacă pentru că ştiam bine rusa. Dar mi-a prins bine în anumite situaţii şi franceza. Într-o zi, profesoara mea, doamna Rackov, de origine poloneză, casatorită şi ea cu un slovac, mi-a zis că ar vrea să-mi facă o surpriză. Am mers la spitalul din Vranov şi acolo mi-a făcut cunoştinţă cu o româncă. Era asistentă medicală şi se numea Mariana! Am devenit nedespărţite, parcă Dumnezeu mi-a întins mâna! Mariana mi-a devenit sora mea româncă aici, departe de casă, de mama, de ai mei toţi cei de un neam... Cu ea am împărţit în toţi aceşti ani bucuriile şi tristeţile! Trăim în limba noastră română, ne bucurăm de sărbători sau duminicile când facem plăcinte sau mămăliguţă şi ne aşezăm la o masă, rugându-ne şi mulţumind în limba noastră. Mariana este sora mea cea mare! Îmi amintesc cum venea la spital când eram internată în perioada sarcinii şi îmi aducea câte o geantă de cărţi în limba română. Era ca o apă de izvor. Nici nu-mi venea să cred că se întâmplă în realitate: femeia în halat alb venea şi... îmi mângâia dorul de casă, mă ajuta să rezist...” – povesteşte prietena mea despre experienţa de la începuturi.

Cu Mariana Rusinova am făcut cunoştinţă la prima mea vizită în Vranov nad Toplou, în 1992... Este originară din Galaţi. A făcut studii medicale. Soarta Marianei, pe numele ei de domnişoară Bordeianu, a fost la fel de interesantă. Aflându-se într-o vizită la mănăstirea Cocoş, îl cunoaşte pe Ian Rusin, un tânăr care îşi făcea teza de doctor la facultatea de Teologie din Bucureşti. Ian a invitat-o în Slovacia, la el acasă, în Velkom Kazimiri... S-au căsătorit. După ce a primit taina preoţiei, s-au stabilit în localitatea Sedliska şi Mariana a ajuns Doamna Preoteasă Rusinova! Părintele Ian Rusin este preot ortodox. A predat mulţi ani la Universitatea din Preşov, a slujit la mai multe biserici ortodoxe din Slovacia. Părintele Ian vorbeşte o română perfectă! Şi cele două fiice ale soţilor Rusin, Catarina şi Cristina, la fel vorbesc româna. Am fost oaspetele familiei Rusin, am discutat despre câte în lună şi stele... Vorbeam doar în limba română! Părintele Ian are acasă o mică biserică unde duminicile se oficiază Sfânta Liturghie pentru toţi cei din familie. În localităţile vecine nu prea sunt biserici ortodoxe. Statisticile oficiale indică un număr de 60 de mii de ortodocşi, astfel că această mică biserică în familie ţine locul unei catedrale. Uneori vine şi Svetlana aici... Şi atunci limba română e la ea acasă!

5. Omul sfinţeşte locul. Dimineţile coboram spre centrul orăşelului Vranov, care numără vreo 15 mii de locuitori. Am observat că multă lume o salută pe Svetlana afectuos. Am întrebat-o dacă e un obicei asemeni celui de la ţară, adică oamenii obişnuiesc să-şi dea bineţe. „Aici, în cartierul nostru, mă cunosc toţi, mă numesc Femeia care a adus florile pe strada noastră. Când am procurat casa aceasta, care e aşezată pe un vârf de deal, locul era îngrijit, dar nu avea nimeni flori. Am cumpărat vâzdoage, ţigăncuşe, narcişi, lalele, crini, trandafiri... Toate florile pe care le aveam acasă, la Căzăneşti. Mămica iubea florile. Pe toate le-am sădit în grădină. Iar veranda de sus, galeria, am împodobit-o cu muşcate. În grădină am sădit fragi, mure, zmeură, dar şi roşii, castraveţi, viţă de vie. Toate au înflorit! Casa s-a acoperit de flori şi arome! Vecinilor le-a plăcut şi au prins să mă întrebe cum de am reuşit? Şi eu, cu mare drag, le povesteam cum mi-a venit ideea să fac o oranjerie pe palma de pământ de lângă casă. Mai există ceva: slovacii sunt foarte muncitori, dar şi tradiţionalişti: un slovac vrea să guste primele cireşe, vişine sau mure, pere, castraveţi, roşii din grădina pe care o îngrijeşte! Pot fi trei pere, doar cât să guste, să aşeze frumos pe masă prima roadă şi să mulţumească Domnului... Vecinii mi-au zis „Doamna de la casa cu flori!”. Mi-a plăcut şi am apreciat că slovacii au înţeles că în ţara mea oamenii iubesc florile! Acum, hai în grădină, să vezi că o dalie a înflorit, pentru bucuria revederii...”.

Şi trandafirul cel alb înflorise... Omul sfinţeşte locul, cu adevărat...

6. Într-o zi această frumoasă călătorie s-a încheiat / Despre Lumina care opreşte timpul în loc... Zilele treceau atât de repede! Prietenii mei au avut grijă să-mi facă o surpriză dintre cele mai frumoase: am vizitat muzeul în memoria lui Andy Warhol din orăşelul Medzilaborciach, localitate de unde îşi au rădăcinile părinţii marelui artist american de origine slovacă. Warhol era printre pictorii despre care auzisem încă în anii 1976-77 de la soţul meu, care îl punea alături de Jackson Pollak şi Robert Rauschenberg! Le mulţumesc din toată inima bunilor mei prieteni, care au avut grijă să mă întâlnesc cu opera artistului pe viu, să realizez un vis al lui Andrei. În acei ani de uniune sovietică nu a avut posibilitatea să o admire decât în anumite reviste, care ajungeau cu greu în rssm. Împreună cu familia Rusin şi cu nepoţelul lor Peter am vizitat Muzeul în aer liber, un fel de muzeu al satului din Humenne! Tot aici am vizitat un alt muzeu, Vihorlat. Şi peste tot ne-au însoţit munţii Tatrei: Cel Mare, Cel Mic, Muntele Sărat... În drum spre splendidul oraş Kosice, care în anul 2013 a fost capitala europeană a culturii, am admirat peisajul montan: curat, proaspăt, aveam mereu senzaţia că a plouat şi verdele e proaspăt. Un verde regal! Slovacii sunt foarte harnici, calmi, corecţi şi au putut să facă din ţara lor „o mică Austrie”! M-a uimit cât de bune sunt drumurile în Slovacia, cât de multe posibilităţi turistice oferă celor interesaţi.

...Era ultima zi înainte de despărţire şi Mariana ne-a dus cu maşina pe malul râului Ondava! Ne-am spălat cu apa curată a Ondavei – cică e semn bun! Apoi am urcat sus, la castelul Cicva – un castel gotic, care se află deasupra malului drept al râului Ondava şi care datează de la începutul secolului al XIV-lea. Sus, pe munte, sub ce a mai rămas din frumuseţea şi tainele castelului, sub razele unui apus de soare de august am stat împreună cu Svetlana şi Mariana şi am recitat din Lucian Blaga, Paul Verlaine, Ion Minulescu, Petre Stoica... Am cântat o melodie, pe care o învăţasem în anii studenţiei, pe versurile lui Grigore Vieru: „Aş vrea asemenea ploii /eu cântul să-l frământ/când voi cânta să iasă secara din pământ, / iar bluza alb-subţire de ţâţa fetei crudă/aşa precum o ploaie să se lipească udă....”. Am plâns în limba noastră, ne-am rugat şi am tăcut româneşte.... Insuliţa mea de românitate rămânea să-şi împlinească viaţa într-o lume slavă, insuliţa de care mereu mi-e dor... Seara, la cină, ne-am aşezat la masa din camera cu tabloul cu flori de sânziene. Simona, Svetlana şi Iaro au rostit rugăciunea de binecuvântare a mesei în limba slovacă. M-au rugat să o spun şi în româneşte. Am şoptit-o împreună, duios, cu bucurie... Buchetul de sânziene lumina, lumină lină care parcă oprise timpul în loc...