Condiţia omului de ştiinţă basarabean
Pentru tipar
Vremea în care a trăit şi a activat academicianul Silviu Berejan a fost doar aparent simplă. Să amintim că lingvistul se trăgea dintr-o familie de intelectuali basarabeni al căror destin n-a fost nici el uşor. În vâltoarea celui de al Doilea Război Mondial, familia a fost nevoită să se refugieze, pentru a se salva, iar ulterior, deşi a avut şansa să rămână în România pentru a se pune la adăpost, tânărul Berejan a preferat să se repatrieze împreună cu ai săi. N-a dorit să se despartă de cei dragi şi a rămas, în felul acesta, un fecior fidel nu doar familiei, ci mai ales Basarabiei natale, implicându-se în viaţa culturală şi ştiinţifică postbelică.
Fiind, mai întâi de toate, un veritabil intelectual, academicianul Silviu Berejan s-a arătat preocupat, mai mult decât alţii, de elucidarea problemelor legate de denumirea corectă a limbii noastre. Or, după cum menţionează şi Sorin Alexandrescu, „nu orice scriitor este un intelectual, în sensul propriu al cuvântului, pe care îl ştim de la Zola şi de la intelighenţia rusă, după cum nu orice inginer competent este un intelectual, ci numai acela care se angajează în societate” (Sorin Alexandrescu, Identitate în ruptură, Bucureşti, 2000, p. 58). Deci trăsătura definitorie a acestei categorii de oameni, care, în pofida aparenţelor, nu e prea numeroasă, constă în implicarea lor în destinul Cetăţii. Dar se putea oare constitui altfel soarta unui cercetător căruia i-a fost dat să se nască pe această palmă de pământ, să trăiască şi să facă cercetare în domeniul ştiinţelor filologice decât concentrându-şi energiile în soluţionarea problemelor limbii şi având certitudinea că academiile au fost create anume pentru a apăra limbile ţărilor respective?
În calitate de director al Institutului de Limbă şi Literatură, iar apoi al Institutului de Lingvistică, a fost bun conducător al unui colectiv care, în toiul renaşterii naţionale din anii ’90, era dificil de dirijat, pasiunea şi impetuozitatea punând stăpânire nu numai pe oamenii de rând, dar şi, sau mai ales, pe cercetătorii filologi de la academie, care nu puteau rata şansa restabilirii cumpenei dreptăţii într-un domeniu în care era şi este normal să se simtă stăpâni.
Captivat de cercetarea teoretică şi devotat acesteia, a dat la lumină lucrări apreciate de specialişti reputaţi, între ele amintim Contribuţii la studiul infinitivului moldovenesc şi Echivalenţa semantică a unităţilor lexicale (publicată în limba rusă), un şir de dicţionare la elaborarea cărora a participat. Onest din fire, academicianul Silviu Berejan şi-a abandonat temporar, atunci când situaţia a cerut-o, uneltele de teoretician. Că situaţia aceasta este una de durată, nu e nicidecum vina savantului. Am spune că el a împărtăşit soarta omului de ştiinţă (ca, de altfel, şi a omului de creaţie) basarabean tras pe roata timpului, fără să înceteze totuşi să creadă că îşi va împlini rostul de savant menit pentru cercetarea teoretică. O dovadă în acest sens este şi faptul că atunci când în preajmă se afla Eugeniu Coşeriu, scutul, pavăza basarabenilor, în mod special a lingviştilor, Silviu Berejan îşi menţinea interesul pentru interpretarea teoretică. Bunăoară, într-un studiu din volumul colectiv consacrat distinsului savant lingvist originar din Mihăileni, Râşcani (Un lingvist pentru secolul XXI, Editura Ştiinţa, Chişinău, 2002), Silviu Berejan disocia aspecte legate de necesitatea delimitării planului gnoseologic de cel ontologic în studierea limbii, punând în evidenţă fenomene nocive ce ţin de instrumentarul terminologic, aşa-numitul „anarhism terminologic”, despicând firul în patru atunci când era vorba de exactitatea termenilor ştiinţifici şi de statutul lor care trebuie să fie „suficient de bine conturat în ştiinţa lingvistică”. Cauza inexactităţii şi a incertitudinii, de care suspecta unele cercetări lingvistice, trebuie căutată, din punctul său de vedere, în fundamentarea filozofică insuficientă a investigaţiilor lingvistice, „în ignorarea, în mare parte inconştientă, a tezelor primordiale ale teoriei cunoaşterii în general şi a cunoaşterii ştiinţifice în special”.
Referitor la rostul lingvistului în general, savantul împărtăşea opinia lui Eugeniu Coşeriu, care era de părere că lingvistul trebuie să explice „fundamentul neliniştii vorbitorului care vrea să vorbească corect şi care se întreabă dacă e bine sau nu e bine spus ceea ce spune, dacă modul lui de a vorbi este un mod corect, dacă există alte moduri, superioare, de a vorbi în aceeaşi limbă”, – anume astfel fiind înţeleasă aserţiunea coşeriană conform căreia „vorbitorul este măsura tuturor lucrurilor în lingvistică”. Judecând lucrurile din această perspectivă, este uşor să ne dăm seama că atât demersul ştiinţific, cât şi modul de a fi al academicianului Silviu Berejan erau coşeriene. A muncit cu pasiune, dăruindu-se total înălţării unui edificiu durabil al limbii române. E posibil ca impunătoarea construcţie, pe care ne-a lăsat-o şi pentru care nu şi-a cruţat forţele, să fie zdruncinată de ochiul pizmaş, însă un lucru e cert: acoperişul va rezista intemperiilor. ...Fără să vreau, îmi vine în memorie o situaţie descrisă de domnul academician Teodor Furdui, prim-vicepreşedinte al Academiei de Ştiinţe. Avându-şi originea la ţară, ca, de altfel, şi majoritatea oamenilor de ştiinţă de la noi, şi amintindu-şi cu multă nostalgie şi drag, dar şi cu amărăciune de satul natal, Domnia Sa povesteşte despre casa părintească, altădată una dintre cele mai frumoase din localitate, că acum, nemaifiind locuită de nimeni, este devastată pe furiş: dispar ba o uşă, ba ferestrele, ba scândurile din gard. A dispărut până şi poarta. Un singur lucru rămâne intact: acoperişul. „Secretul” păstrării lui constă în faptul că, din tot satul, doar casa distinsului savant biolog este acoperită cu ţiglă, fiecare bucată purtând marca unei firme renumite din România interbelică, de la care răposatul său părinte, gospodar de frunte, a cumpărat-o cu bani grei. Dacă le-ar fura, hoţul s-ar deconspira imediat. Am putea spune acelaşi lucru şi despre moştenirea rămasă de la Silviu Berejan: acoperişul pe care el l-a creat pentru urmaşi este unul autentic, durabil şi nu poate face parte dintr-o construcţie improvizată.