Profesorul Dumitru Irimia

Întîlnirile importante ale vieţilor noastre sînt, în bună măsură, inenarabile. Cuvintele nu sînt pregătite să spună decît prea puţin, uneori sună nepotrivit, mai ales cînd e vorba de o persoană apropiată, plecată din această lume. Riscul de a exagera - cu bună credinţă - şi de a falsifica fără voie imaginea celui evocat e mereu prezent şi te întrebi neliniştit cît de aproape de adevăr sînt amintirile tale.

Despre Dumitru Irimia se știe că a fost un profesor sever, foarte temut şi foarte iubit, uneori, în mod paradoxal, de unii și aceiaşi studenți. Temut, pentru că preda cursuri relativ complicate (pe care nu se străduia neapărat să le îmblînzească, socotea dificultatea limbajului o provocare necesară). Iubit, pentru că ariditatea cursului era contracarată de farmecul personajului care avea un fel de a fi simplu, natural, ușor abordabil (bănuiesc că stilul acesta cordial de comportament se datora și sejurului său în două universități italiene la începutul anilor ’70, de unde s-a întors definitiv cucerit de atmosfera academică destinsă din lumea liberă). Examenele cu el durau de dimineaţa pînă seara, subiectele erau derutante la prima vedere (nu erau formulate cu titluri de capitole sau subcapitole din carte), dar, în acelaşi timp, era unul dintre foarte puţinii profesori de mare deschidere care accepta – cu bucurie – să audă și alte puncte de vedere decît cele ale cursului. Cerea foarte mult, nu înainte însă de a-și fi dăruit el însuși, cu o generozitate niciodată obosită, timpul și energia. E cunoscut faptul că își petrecea cea mai mare parte a zilei și zilelor la Universitate, că ușa lui era permanent deschisă studenților; odată, după o şedinţă lungă de consultaţii cu întreaga grupă (Teologie – Litere), într-o zi foarte aglomerată pentru el (examen cu alți studenți etc.), cînd i-am mulţumit, scuzîndu-ne că am stat cam prea mult, ne-a răspuns zîmbind, pe un ton cumva glumeț: „Asta e liturghia mea”. A pus o mică surdină ironică declarației, făcînd să-i dispară subtonul patetic, dar își asuma cu adevărat profesoratul ca pe o formă de slujire. Și tot în beneficiul celorlalți și-a folosit calitățile de organizator și, mai ales, extraordinara perseverență. Avea, în mod surprinzător pentru un om de bibliotecă, remarcabile abilităţi de a răzbate prin hăţişul birocratic: se ridica deasupra dificultăților de acest tip, nu puține, cu un fel de idealism tenace şi își atingea scopurile, oricît de improbabilă ar fi părut reuşita. Cei implicați direct pot povesti multe despre eforturile cu care organiza în fiecare an Colocviul Eminescu, despre dificultățile legate de finanțările pentru „Limba română azi” și despre tot felul de piedici surmontate cu o teribilă încăpățînare, pentru un scop care depășea cu mult interesele proprii.

Am avut norocul să mă aflu printre doctoranzii profesorului Dumitru Irimia şi să-l cunosc dincolo de imaginea, devenită clișeu, de magistru sever şi inflexibil, care îl preceda și îi era imediat atribuită în mod mai mult sau mai puțin îndreptățit. Sancţiona, într-adevăr, fără compromisuri, impostura şi stupiditatea, dar această intransigenţă era dublată de o mare generozitate faţă de învăţăceii pe care i-a creditat, sprijiniţi oricînd necondiţionat. Deşi mereu foarte ocupat – poate prea ocupat, nu s-a cruţat deloc – era totdeauna disponibil, amabil, fără morgă. Avea un fel cald şi prietenesc de a se purta, te asculta atent, aborda lucrurile cu o seriozitate destinsă, nu-i lipsea umorul. Mi-e dor de discuţiile despre şi dincolo de tema la care lucram, de uşurinţa cu care se mişca între subiecte diverse. De faptul că nu-şi impunea ideile, chiar dacă nu era de acord cu tine, de felul în care te încredința, fără urmă de condescendență, că părerea ta contează. De delicateţea şi discreţia cu care încerca să te susţină cînd simţea că te apasă ceva („Ei, da’ ce corăbii s-au înecat?”). De politeţea lui de modă veche. Mi-e dor şi de ironia blînd-necruţătoare cu care te amenda prompt, dacă era cazul, un fel de exigenţă cu care te ţinea în priză. Mă gîndesc cu nostalgie la darul lui nepreţuit, la reala lui vocație pedagogică de a te provoca să-ţi depăşeşti tot felul de limite, să fii tu însuţi în forma cea mai bună (rezultat al strădaniei din toate puterile să nu-l dezamăgeşti, să justifici onorabil creditul acordat), la bucuria de a-l vedea entuziasmat de cîte o ispravă modestă de a ta, la zîmbetul mulţumit cu care te răsplătea cînd ţinteai bine vreo idee. 

Ştiu că şi-a sprijinit discipolii şi colaboratorii în diverse feluri, sacrificînd mult din timpul pe care l-ar fi putut dedica lucrărilor proprii. Sînt binecunoscute deschiderea, suportul şi afecţiunea specială pentru confraţii din Basarabia şi Bucovina, care au considerat, pe drept cuvînt, că întîlnirea cu profesorul ieşean a fost pentru ei o şansă providenţială.

În prefaţa uneia din ediţiile Eminescu pe care le-a îngrijit la Polirom, profesorul Dumitru Irimia vorbeşte despre smerenia cu care trebuie să te apropii de un mare creator. Cred că termenul i se potriveşte nu doar în contextul cu pricina: nu îşi recomanda în bibliografii lucrările proprii, nu dorea să-l citezi sau să-i aplici metodele de analiză, nu ezita să spună că un lucru sau altul nu intră în domeniul lui de competență, nu vorbea despre premiile şi distincţiile primite. Auzisem indirect de titlurile de doctor honoris causa acordate de două universităţi, l-am întrebat despre textele de Laudatio, a schimbat elegant subiectul, cu o reţinere rarisimă într-o lume a tuturor orgoliilor şi vanităţilor.

Dacă-l cunoşteai mai bine, descopereai, plăcut surprins, că în omul Dumitru Irimia exista încă o doză incredibilă de candoare. În diverse împrejurări reacţiile lui erau foarte transparente: l-am văzut uneori foarte emoţionat, alteori bucurîndu-se sau întristîndu-se ca un copil, fără masca protectoare care ne servește, în general, de pavăză. Un autor italian, Roberto Filipetti, i-a scris pe o carte în care a povestit - pentru copii - Evanghelia, ilustrînd-o cu frescele lui Giotto (Roberto Filippetti, Il Vangelo secondo Giotto. La vita di Gesu raccontata ai ragazzi attraverso gli affreschi della Cappella degli Scrovegni) următoarea dedicație: A Dumitru, amico grande con occhi e cuore di bambino. Și a subliniat cuvîntul ragazzi din subtitlu. Intuiție a unei părți mai puțin vizibile din natura profesorului român sau doar o glumă pe prima pagină a unei cărți pentru copii, textul cade foarte bine pe o trăsatură reală.

Despre cărţile şi articolele profesorului Irimia nu e, evident, de competenţa mea să vorbesc; aş vrea să fac, în treacăt, o singură observaţie: autorii de care s-a ocupat mai mult au avut destine fracturate (în afară de pasiunea lui fundamentală, Eminescu, mă gîndesc la Panait Istrati, Max Blecher, Aniţa Nandriş), şi poate că exegeza a fost, dincolo de preţuirea unor valori estetice, o formă de empatie, o reverenţă în faţa curajului şi suferinţei lor.

Publicarea mai multor volume în seria de autor de la Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” ilustrează faptul că Dumitru Irimia a scris foarte mult și că preocupările lui s-au întins pe domenii diverse; dar dincolo de lucrările ştiinţifice, oricît de valoroase, profesorul nostru a lăsat o operă prețioasă în plan uman: modelul sacrificiului neostentativ în numele unor cauze care trec dincolo de interesele mărunte, generozitatea, modestia, păstrarea unei zone de seninătate interioară și de speranță, în ciuda tuturor adversităților.

Ne-a oferit, pe tăcute, şi o ultimă lecţie, cînd şi-a dat el însuşi examenul cel mai teribil, cel al despărţirii abrupte de această lume în care mai avea atîtea proiecte. Vital, alert, parcă mai tînăr decît mulţi dintre studenţii lui, un personaj pe care nu ţi-l puteai imagina bolnav sau marcat de trecerea timpului, a fost lovit în plin de evoluţia rapidă a unei maladii care nu iartă. În timp ce pe mulţi dintre noi o banală stare de rău ne repliază egoist asupra propriei suferinţe, el a găsit puterea să nu se lase înfrînt şi umilit de diagnosticul drastic, de vertiginoasa diminuare trupească, şi să-şi ducă jertfa, cu discreţie, pînă la capăt. A lucrat şi a pus la punct chestiuni care îi priveau pe doctoranzii lui pînă foarte aproape de sfîrşit, a fost, la fel de firesc ca întotdeauna, profesorul devotat, depăşind, cu eforturi doar de el ştiute, epuizarea fizică extremă. Aflat în faţa probei celei mai grele, s-a desprins de cele vremelnice discret, cu un curaj lipsit de orice emfază sau patetism, trecînd sub tăcere durerea şi teama. Ne-a lăsat doar zîmbetul cu care privea lumea, căldura, tinereţea eternă.

La dispariţia lui atît de neaşteptată, ceva din noi a plecat odată cu el (Gabriel Liiceanu spune undeva că moartea oricărui om apropiat este şi o repetiţie pentru propria noastră moarte); o parte din el a rămas însă aici, în toţi cei cărora, într-un fel sau altul, le-a marcat existenţa. Ne amintim des lucruri pe care ni le-a spus, ne gîndim cum ar fi reacționat într-o situație sau alta, ştim sigur că, dacă nu l-am fi întîlnit, existenţa noastră ar fi fost mult mai săracă.

Pe unii din apropiaţii profesorului i-am cunoscut după ce el nu mai era printre noi; absenţa-prezenţa lui ne adună împreună din cînd în cînd, într-o complicitate care e semnul că el ne-a marcat definitiv. Şi că darul pe care ni l-a făcut se articulează şi rodeşte încă, realitate privilegiată care nu încetează odată cu dispariţia în timp, ci se prelungește dincolo de acest prag, rămînînd mereu deschisă şi vie. Simpla lui amintire e totdeauna o sursă de bucurie și de reconfort moral.