Centenarul Marii Uniri: popas retrospectiv și imbold prospectiv

Intrată fără voie sub „oblăduirea” Imperiului Rus la 1812 (în urma unor tranzacții frauduloase și care aveau la bază extinderea influenței „moschicești”), supusă unui proces violent de deznaționalizare pe parcursul unui secol, partea de răsărit a vechiului Principat al Moldovei devenea o „oblaste rosienească” forțată prin diverse mijloace să-și schimbe identitatea naturală, dată de Dumnezeu. Încă la 1878 Eminescu semnala dezastrul provocat în regiune: „Auzi, departe strigă slabii / Și asupriții către noi, / E glasul blândei Basarabii / Ajunsă-n ziua de apoi. / Și sora noastră cea mezină, / Gemând sub cnutul de calmuc, / Legata-n lanțuri a ei mână, / De ștreang târând-o ei o duc.” (La arme).

Despre adevărata fire a veșnicilor noștri „eliberatori”, care nu cruță niciun fel de mijloace pentru a-și atinge scopul urmărit, vorbește și B. P. Hasdeu în conferința ținută la Ateneul Român în ziua de 7 noiembrie 1901 pentru Societatea „Tinerimea Română”: „Cestiunea ortodoxiei este o pură farsă pentru muscali; realitate serioasă pentru dânșii este protectoratul, negreșit câtva timp mai întâi, și apoi nagaică! Drama muscălească este o piesă în cinci acte: primul act – dragoste, actul al cincilea – asasinat, cele trei acte de la mijloc – ruble, decorații, titluri, minciuni și infamii!” (citat după articolul „Hasdeu și Marea Unire” de Octavian Onea, publicat în numărul de față al revistei noastre).

Tristul adevăr cuprins în această succintă caracterizare, esență a politicii dinastiei Romanovilor, basarabenii l-au resimțit în 1940, la revenirea pe tancuri a urmașilor imperiului țarist, și apoi după 1944, când în colimatorul sovieticilor a intrat tot spațiul românesc. Prutul a redevenit pentru aproape o jumătate de veac hotar impenetrabil între frați, iar izolarea românilor basarabeni de restul națiunii  a continuat prin noi și virulente strategii de aservire. Mimarea „spiritului democratic și al internaționalismului proletar”, promovarea „socialismului” de sorginte bolșevico-stalinistă (având drept armă de „convingere” deportările, colectivizarea, lichidarea liberalismului etc.), trucarea adevărului, fărădelegea, pungășeala, corupția, nesăbuința, dezordinea impuse la scară socială, pe o parte și alta a Prutului (și cu sprijinul comuniștilor locali), au afectat echilibrul, demnitatea și integritatea morală a întregului neam, penibila degringoladă având consecințe și azi: Indiferența față de prezentul și viitorul nostru comun, lașitatea, trădarea, desfrâul, ambiguitatea caracterului, dedublarea personalității, egoismul, falsul patriotism, frica de regim, ca entitate de opresiune morală și fizică, sunt cusururi înrădăcinate în anii de „eră comunistă” urmare a experimentului de creare a „omului nou”, perpetuat prin dezmățul nostalgicilor de pe ambele maluri ale Prutului  după vechile „rânduieli”, așa încât azi constatăm veridicitatea vorbei din bătrâni „Bună Țară, rea tocmeală”.

Actuala stare de lucruri din România și din Republica Moldova este și motivul care ne obligă, ajunși la cei o sută de ani trecuți de la Marea Unire, începută pe 27 martie 1918 cu Basarabia, să disociem cu discernământ și probitate itinerarul parcurs de-a lungul timpului de români pentru a înțelege adevărata semnificație a faptelor și fenomenelor produse în destinul nostru, pentru a conștientiza în ce mod ne-a favorizat conjunctura internațională de moment și care a fost contribuția reală și sacrificiul pe altarul Reîntregirii naționale al politicienilor, intelectualilor și al cetățenilor din România începutului de secol XX, precum și din teritoriile aflate în afara Țării.

Dacă vom înțelege „miracolul” survenit la 1918 în soarta basarabenilor, considerați ca și inexistenți pentru românime, dacă vom clarifica în ce au constat premisele care au înclinat balanța opțiunilor membrilor „Sfatului Țării” pentru UNIREA cu Patria-Mamă, ca unică soluție de salvgardare a unei provincii debusolate de iminenta catastrofă socială și economică, dacă vom pătrunde drama trăită de predecesorii noștri, în condițiile ocupației sovietice, și vom clarifica adevăratele surse morale și umane ce ne-au asigurat supraviețuirea ca parte a neamului românesc, vom găsi, probabil, răspuns la mai multe întrebări ce ne preocupă acum.

Ne vom dumeri atunci de ce la 1991 am ratat Unirea și am ales (conchidem cu stupoare!) calea unei închipuite „Independențe”, de ce tranziția e fără de sfârșit, de ce un număr tot mai mare de cetățeni migrează și se stabilesc peste hotare, de ce crește amploarea manifestațiilor unioniste ale tinerilor basarabeni și ale consilierilor unui număr tot mai impunător de primării din Republica Moldova.

Cu certitudine, vom sesiza și care este sau urmează a fi rolul și locul fiecăruia dintre noi la edificarea operei de Reîntregire a românilor. Ne vom convinge, indubitabil, că blocată, sancționată, defăimată în trecut și în prezent de către străini și de către „ai noștri”, Reunirea nu a încetat niciodată să fie aspirația de suflet și de cuget a celor ce au socotit Limba Română ca liant și ca Patrie a lor din totdeauna. În pofida ostilităților și violențelor morale și materiale, la care au fost supuși, după cei 22 de ani conviețuire în România Mare, când au avut parte de libertate autentică și de condiții de afirmare identitară plenară, basarabenii au fost și au rămas ROMÂNI, crezând în idealul sfânt al Unirii, militând fără încetare pentru Neam și Țară. Or, așa precum accentua Vasile Goldiș în discursul rostit pe 14/1 decembrie 1918 la Adunarea Națională de la Alba-Iulia, „lăsați în grija propriilor puteri”, asemenea tuturor conaționalilor lor, și basarabenii „se făcură un singur neam, o singură limbă, o singură fire: neamul românesc”.

Popas și imbold retrospectiv și prospectiv, Centenarul Marii Uniri ne oferă ocazia de a retrăi evenimentele, întâmplările, zbuciumul acestui început de veac de istorie învolburată, peste care am trecut neînvinși. Declarând război indolenței și resemnării, datori suntem să mergem înainte, urmând exemplul și calea celor care prin jertfă au aureolat anul 1918!