Răzeşi şi măzâli de la Nistru

La Cotiugenii-Mari, văd casa bătrânească a pă­rinţilor lui Simeon Murafa. E o aşezare curată cu cerdac şi chilioare pline de scorniri, care aici se chiamă războaie. Mama lui Murafa ne arată odaia în care s-a născut prietinul nostru mort aşa de tragic, biblioteca lui românească şi toate amintirile mărunte în care, pentru ea, ş-acum nemângâiată, mai stăruieşte ceva din cel dus.

Când l-am văzut întâi pe Simeon Murafa, acest mazâl mândru şi moldovan ireductibil, era într-o sară de toamnă.

Războiul nostru pornise. Copacii se dezbrăcaseră de frunze; vântul venea cu veşti rele din tristul pământ al Olteniei. Ploi reci şi neguri îmbrăcaseră munţii moldoveneşti unde soldaţi trudiţi, cu ochi neguroşi, nedormiţi zile şi nopţi, de săptămâni şi luni se băteau cu îndârjire eroică.

Dinspre Prut pe drumurile ude şi desfundate, năboiseră oştile Ţarului. Coloane nesfârşite treceau: artilerie, cavalerie, infanterie. Treceau încet oamenii Rusiei, cenuşii şi nehotărâţi ca stepele. Veneau ca dintr-un neştiut şi parcă n-aveau ţintă. Făceau popasuri lungi şi mâncau turme de vite şi munţi de pâne. Veneau de zile multe şi nu mai ajungeau pe linia de foc a regimentelor noastre.

Cântau tărăgănat şi armonios, aceiaşi şi aceiaşi în uniformă împărătească, erau însă o sută de nea­muri dintr-o sută de ţinuturi: din Siberia şi Turchestan, de la Urali şi Caucaz, din adânca Moscovie, din Finlanda şi Polonia, din toate colţurile uriaşei împărăţii. Erau turmele de jertfă ale ţarismului, împânzind amărâta noastră moşie, împinse de sco­purile ascunse ale stăpânilor lor, aduse în realitate de un destin tragic şi misterios.

În sara aceea, pe-un vânt răsunător, cineva bătu la poarta noastră singuratică.

Era un străin, unul din nesfârşita mulţime cenuşie.

Dar străinul acesta rosti un cuvânt de salutare în limba părinţilor noştri. Îl întâmpinarăm veseli şi mişcaţi.

Soarta aducea între noi un frate. Purtat de porunci străine, el se abătea din drum, rostea numele meu şi intra în căminul nostru ca să vorbim la lumina lămpii liniştite despre Moldova...

Străinul acesta venit să mă caute într-o sară de toamnă în Folticeni, în fundul ţării, era Simeon Murafa.

N-aş putea spune cât am fost de mişcat. Mi se părea că mă aflu în faţa unei tainice orânduiri a destinului.

Priveam pe „muscalul” acela voinic şi plin de viaţă, cu ochii scăpărători şi însufleţiţi... Era într-adevăr un sol din înstrăinata şi pierduta Basarabie.

Nu. Basarabia nu era nici pierdută nici în­străinată. Murafa venea cu veşti ciudate din ţara strămoşilor noştri. Venea cu veşti bune şi-mi vorbea hotărât despre începuturile acelor frământări care nu mult după aceea trebuiau să prefacă în fum şi dărâmături nelegiuita împărăţie a pajurei cu două capete.

– Noi aşteptăm, îmi zicea el zâmbind şi privindu-mă ţintă. Din tot ce se petrece în Rusia, din presa dezlănţuită, din nemulţămirile care fierb înă­buşit în adâncuri, din slăbirea vechilor încătuşări şi surparea autorităţii, din toate, se vede că ziua pe care o aşteaptă noroadele nu-i departe... Aş­teptăm şi nădăjduim soare nou pentru Basarabia.

Prutul nu mai era o graniţă. Murafa îmi mărturisiea că soldaţi de-ai lui , „de la noi de-acasă”, făceau foarte des drumuri înapoi, încărcaţi cu cărţi de aici.

Bate vânt cătră noi şi mâni se vor deştepta cei adormiţi, adăugea el profetic. Cartea cu slovă românească, orice carte care vorbeşte inimilor de la noi, este o sămânţă ce va rodi însutit ca şi să­mânţa cea bună a Evangheliei.

Am stat mult sfătuind în noaptea aceea de frăţie; am deschis cărţile cronicarilor şi am chemat între noi, cu ochii înlăcrămaţi, trecutul frumoasei şi nefericitei noastre Moldove. Apoi ne-am despărţit cu părere de rău într-un târziu, în noaptea neagră şi ploioasă.

Coloane de artilerie treceau prin întuneric, spre necunoscut. Nu vedeam ostaşi, nu vedeam cai, – auzeam numai mişcarea neostoită, măcinarea aspră a şoselei –, şi din când în când un sunet, o co­mandă în limbă străină.

„Muscalul” mi-a strâns mâna ş-a plecat...

De această sară de toamnă a anului 1916 mi-am adus aminte când, un an după aceea, ne-am oprit la mormântul aceluia care căzuse pentru ai lui ca un mucenic.

Furtuna se dezlănţuise, Basarabia se eliberase aşa cum îmi vorbise şi dorea el în noaptea aceea de toamnă; roadele străduinţilor lui de fiecare clipă în zbuciumatul an al revoluţiei ieşeau la lumină; el nu mai era printre noi, se odihnea întru Domnul în ţintirimul de la Chişinău, subt un cer strălucit şi într-un pământ slobod... Icoana prietinului mort îmi apărea ş-acuma iarăşi, mai vie în casa copilăriei lui, lângă melancolicii lui bătrâni. Mi se reîntoarse în suflet şi-n amintire solul care umbla în nopţi de toamnă pe drumurile Moldovei, în mijlocul unei oşti străine, visând şi pregătind viaţa nouă pentru Ba­sarabia.

Îl simţeam în mine; căci el e dintre aceia care se întorc din veşnicie şi nu ne mai părăsesc niciodată.

Când ies în pajiştea curată a ogrăzii, satul întins, cuprinzând peste două mii de gospodării, revarsă clădiri albe pe văi şi costişe, în livezi şi grădini. Cele două biserici înalţă turnuri de piatră. Şi de-acolo privind, tatăl lui Murafa, mazâl bătrân, ne dă unele lămuriri asupra satului. E întemeiat din vechi zile de „neamuri”. Pe urmă, cu vremea, s-au aşezat lângă gospodăriile răzăşeşti şi mulţi ţărani. Totuşi şi astăzi satul e bine despărţit în două. Şi „neamu­rile” greu şi foarte pe-ncetul se amestecă cu ţără­nimea...

Ş-aici ca-n multe locuri din ţinuturile pe care le cercetez, găsesc stăruind trufia răzăşeaseă. Con­servatismul şi mândria obârşiei se vădesc numai­decât, „după vorbă, după port”. Casa mazâlului e mare, cuprinde mai multe încăperi, e „mobilată”; găseşti în ea amintiri din trecut: covoare şi hor­bote, portrete, urice şi cărţi. În gospodărie, vite alese, strânsură din belşug. Cămările pline de bunătăţi. Bucătăria urmează şi ea cerinţele unui gust mai subţire. Vinul, – carele îndulceşte amărăciunile omului – în casa mazâlului pare şi el ieşit dintr-o viţă mai aleasă.

Mazâlul se duce la târg într-o trăsură pe arcuri, în straiele lui de şiac, mânând doi cai buni cu trap răpede, deşi trăsura-i cam clămpăneşte din înche­ieturi, el se simte cineva. Soaţa lui stă alături, dreaptă, într-o mândră găteală de borangic. Când intră printre dugheni, negustorii toţi ies în praguri şi-i salută.

Tovarăşul meu îmi povesteşte între altele că aşa a cunoscut pe vremuri la Alcedari, lângă apa Nistrului, pe Grigore Fotescu, mazâl cu nume prea ştiut.

Cine nu văzuse în ţinutul Sorocei pe căpitanul Grigore Fotescu! Cine n-auzise de caii lui, pe care ii aducea din depărtate tabunuri moscovite! Cine nu vorbea de prisaca şi via lui, de oile lui, de ogoa­rele lui!

În gospodăria lui umblau argaţii ca albinele. Gospodina avea femei la tors şi la ţesut. Într-o că­mară, pe o laiţă largă, la anumită vreme a anului, totdeauna sta cucuiat un jidov meşter, care cosea şiac şi potrivea blăniţi de hulpe şi de miel... Şi gospodarul, după ce se întorcea de la câmp şi descălica în mijlocul ogrăzii, îşi punea în şold mâna care ţinea nagaica şi privea încruntat în juru-i.

Erau pe atunci vremuri bune. Când prindea că­pitanul Grigore oaspeţi în casa lui, la sărbătorile de iarnă ori la Paşti, apoi nu-i lăsa cu una cu două. Mesele se ţineau lanţ şi cântau lăutarii răzimaţi pe uşorii uşilor. Vinul cel bun din fundul pivniţei sfârâia în pahare. Iar la grajd stăteau străji cu poruncă grozavă, precum că nimeni n-are voie să înhame şi să plece...

Când căpitanul Grigore intra, de pildă, la târg la Raşcov, ca prin farmec ieşeau capete bărboase în uşi. De la o dugheană la alta negustorii îşi aruncau ştirea cea mare:

,,A venit căpitanul Grigore!” în juru-i se strân­geau negustorii şi misiţii lui cunoscuţi. „Ce mai faci, căpitane Grigore? – Cum ai călătorit, căpitane Grigore? – Cum se află sudarinia? Ce-ţi fac copiii, căpitane Grigore? – Ce-am putea cumpăra de la dumneata, căpitane Grigore?”

El se simţea tare şi fudul, în mijlocul tuturor ne­gustorilor acelora umiliţi. Îşi mângâia mustaţa, apoi îşi punea o mână în şold, şi striga scurt, cum avea obiceiul:

– Hăt! ţâst! da voi cum o mai duceţi, năcăjiţilor?

– Vai de capul nostru, căpitane Grigore. Batem război cu sărăcia!

– Hăt! ţâst! Voi, bre, sunteţi nişte şireţi.

– Nu, căpitane Grigore, nu suntem şireţi, sun­tem năcăjiţi, precum spui. Ne pare bine că ai venit în mijlocul nostru, sănătos!

– Cum?

– Că ai venit în mijlocul nostru sănătos, că­pitane Grigore!

– Aşa? ţâst! bine! Ia să intrăm colea, să stăm puţintel de vorbă!

– Da, căpitane Grigore, să intrăm şi să vorbim.

– Hăt! care-i mai mare aici? Ia să vie care-i mai mare aici şi s-aducă nişte oale cu vin!

– Să vie! strigă negustorii. A poruncit căpitanul Grigore să vie care-i mai mare aici, s-aducă nişte oale cu vin.

– Hăt! numaidecât! eu vreau să cinstesc cu cunoscuţii mei şi să stăm de vorbă.

– Aşa, căpitane Grigore, să stăm de vorbă. Să bem o ulcică de vin, da să vorbim şi de afaceri. Aşa se poartă oamenii cuminţi şi dumneata eşti om cu­minte, căpitane Grigore.

– Hăt! ţâst! să vorbim!

Când începe vorba de vânzări, de cumpărări, de preţuri, sub mândria şi fala căpitanului Grigore deodată răzbate viclenia cu ochi ascuţiţi a mazâlului. Şi pentru această veghere statornică a minţii şi strajă a intereselor lui, negustorii au şi mai mare admiraţie, şi mai mare dragoste cătră căpitan Grigore.

Ochii aceştia ageri în care luceşte şi mândria de neam, îi cunosc încă de pe când răposatul între buni şi drepţi Simeon Murafa, în lungi seri de prietinie, îmi vorbea despre „răzăşii şi mazâlii de la Nistru... Ochii aceştia ageri îi întâlnim ş-acum necontenit în calea noastră, pe când străbatem uliţele cu cuprinse gospodării răzăşeşti, prin Cotiugenii-Mari...

Romanii

Pentru marea majoritate a moldovenilor din Basa­rabia, romanii sunt oameni minunaţi care au venit de dincolo de Prut.

Romanii sunt soldaţi, jandarmi şi funcţionari. Întâi au venit soldaţii, adică muscalii romani, când cu svoboda... Sfărâmăturile marilor oşti ruseşti, în numele revoluţiei şi al libertăţilor, ardeau curţile, prădau şi chemau şi marea mulţime ţărănească dintre Nistru şi Prut la aceste manifestări puternice ale vremurilor noi. Un vânt de distrugere şi de nebunie  pornise a sufla peste sate, când se arătară deodată, în marşuri grăbite, nişte oameni de departe, pe care basarabenii nu-i cunoşteau...

În ticna satelor lor, nesupăraţi nici de învăţător, nici de cinovnic, ţărănimea grăia moldoveneşte, ştia ceva despre ţar şi despre marea împărăţie a Rusului, dar altceva, despre altă lume, nu cunoştea, şi amin­tirile trecutului căzuseră ca într-o mare a uitării...

Deodată veniră aceşti romani. De grăit grăiau cam ca moldovenii: se înţelegeau. Erau oameni uscaţi, cu obrazurile arse, cu ochii amărâţi. Erau rău îmbrăcaţi şi aproape desculţi. Se bătuseră cu duşmani covârşi­tori doi ani de zile. Cunoscuseră nenorociri şi dureri fără nume.

Alăturea de ei, marea oaste a Rusiei dezertase, şi dezlănţuise anarhia... Aceşti oameni ciudaţi de peste Prut se întoarseră împotriva ruşilor cu armele. Şi acum îi urmăreau şi în Basarabia. Veneau şi-n această veche ocină a Moldovei să facă rânduială. Oamenii locului se mirau mai ales de cât rabdă acest ostaş necăjit: se mirau de tăria şi îndârjirea lui.

O ocupaţie militară aducea în chip firesc năcazuri. Ofiţerii acestor muscali romani rechiziţionau cam mult şi des; unii, tineri fără mustaţă, grăiau peste umăr și ziceau „tu” mazâlilor si răzăşilor cărunţi, oameni cu greutate și cu cinste; argumentele solide şi nepre­ţuita înjurătură au dezonorat ici-colo întâlnirea fră­ţeasca, după mai bine de o sută de ani de despărţire... Cu toate acestea, blajinii și bunii oameni înţelegeau oarecare lucruri pe care le puneau mai sus de trecă­toarele năcazuri. La sfaturile de sară cu aceşti mus­cali noi, în jurul mesei primitoare de drumeţi, basarabenii inţelegeau că au de-a face cu oameni de-o lege şi de-o limbă, că aceşti oameni, năcăjiţi, amărâţi şi depărtaţi de căminuri, au venit pentru slujba nea­mului aici şi ca să puie zăgaz neliniştitelor şi sângeratelor valuri ale anarhiei.

Încet-încet se recunoşteau. „Sângele apă nu se face”.

Vorba aceasta o spuneau deseori şi unii dintre ofiţerii romanilor. La uşa lor, pentru sfat şi dreptate, se îmbulzeau totdeauna gospodari şi muieri şi tot­deauna se întorceau alinaţi. Cu alţii, mai svânturatici şi mai neînţelegători ofiţeraşi, lucrurile mergeau mai greu. Aceştia zvârleau cuvântul bolşevic, ca o palmă, în dreapta şi-n stânga, înaintând ca într-o ţară ina­mică; aceştia veneau cu o înaltă ştiinţă a nomencla­turii sfinţilor din calendar; aceşti copii ai târgurilor lepădau cam des bonuri de rechiziţie pe petice de hârtie, iscălite invariabil Popescu, numele devenit fantastic între Prut şi Nistru.

Şi la moldoveni, însă, se vede că toate necazurile se rezolvă într-o glumă. Localnicii priveau zâmbind în juru-le, şi, împărţind pe aceşti romani în două, bote­zau pe cei din urmă cu numele pribeagului neam al lui Faraon. „Îştialalţi îs ţigani, domnule, căuta să mă încredinţeze surâzând un mazâl. Mai întâi suduie de spurcă pământul. Al doilea, toţi se laudă că-s de neam mare şi au moşie”...

După muscali, au venit alţi romani: jandarmii şi funcţionarii.

Jandarmii erau încredinţaţi că vechea adminis­traţie moscovită înseamnă întuneric, groază, lanţuri, Siberia. Şi aducând blândele şi civilizatele năravuri ale administraţiei din regat, se socoteau pionieri ai civilizaţiei într-o ţară barbară... I-am văzut pe toţi bine hrăniţi şi cu nasurile rumene, aşa cam îi şade bine unui jandarm, cunoscând şi exercitând destul de bine funcţia de miei tirani... Încolo, ceilalţi funcţio­nari s-au silit să nu dezmintă temeinicele calităţi pe care cu toţii le cunoaştem şi le admirăm în vechiul regat. Toţi lovesc cu aspră energie binecuvântatul pământ al acestei noi Californii — căutând ceea ce cred ei că e singurul rost al existenţei omului.

Din acest motiv, deocamdată în Basarabia, ierar­hia e cu totul alta decât la noi. Cele mai importante persoane în balurile de la Teleneşti sunt domnul şef de jandarmi şi domnul perceptor... În al doilea rând vine administratorul de plasă. Judecătorul, persoană retrasă şi solemnă, nu înfăţişează nici un pericol, nu eliberează permisuri, nu te ameninţă cu nimic; el e cel mai nebăgat în seamă...

Totuşi un ovrei din partea locului, pe când îi vor­beam de această ciudată rânduială, îmi răspunse c-un zâmbet fin:

– Între cele bune venite de peste Prut, ţi-o spun numai dumitale noi numărăm pe judecători... şi pe doctori...

– Ai de spus ceva împotriva celorlalţi?

– Nu, trăim bine, după cum vezi...

Se ploconi ceremonios în faţa măririlor timpului, apoi întorcându-se la mine, adăugi trainic:

– Nu este problemă fără dezlegare...