Relatări ale unor martori oculari la evenimentele legate de activitatea Sfatului Țării și de Unirea Basarabiei

Din evocările lui Constantin Hîrjeu, fost ministru de război în guvernul Marghiloman

... Guvernul Marghiloman a fost adevarat un guvern de sacrificiu. Venit la putere în cele mai grele imprejurări prin cari a trecut vreodata România, cînd Regele nu mai avea cui să încredințeze soarta țării, cînd cei cari avuseseră datoria de a o salva, o părăsise, Alexandru Marghiloman, cu prietenii săi devotați, răspunde la chemarea Regelui și, cu conștiința de sacrificiul ce avea să facă, merge unde datoria îl chema. Ultima rezervă, de care România mai dispunea e astfel mobilizată.

Care era starea țării în teritoriul ocupat și neocupat? În Muntenia, Cvadrupla Alianță¹ seca pămîntul țării, golia casa românului, și impunea întregei Românii o pace oneroasă și umilitoare. Marea și munții trebuiau șterși de pe harta ce ni-o lăsase domnitorii noștri și întîiul Rege al Romaniei. În Moldova, ne pierea neamul, secerat de boală și de lipsa de hrană și de imbracaminte; iar armata număra zilele de hrană pe care o va mai puteă găsi în depozitul ei. Căile ferate, făra vagoane și locomotive și fără combustibil suficient, abia își mai duceau zilele și își așteptau sfîrșitul apropiat. Basarabia, abia ocupată de trupele noastre, își stingea focul aprins de bolșevici și de bandele armate, pe cari foștii noștri aliați le revărsase pe pămîntul ei; drumurile ei de fier dezorganizate și ruinate erau servite de un personal, pe care bolșevismul îl molipsise și-1 abătuse de la datorie; agricultorii, mari și mici, alungați din proprietățile lor, gospodăriile moșiilor distruse și jefuite, iar pămîntul lăsat în mare parte în păragină...

Noul guvern, dîndu-și seama de datorie și cunoscînd starea în care se găsia întreaga țară, trebuia, fără zăbavă, să iee măsuri pentru a îndreptă prezentul și a asigură viitorul.

În Basarabia, mai întîiu de toate, a trebuit să se la măsuri de îndreptare administrativă și de siguranță publică și să i se dee ajutorul armatei pentru a se lucră pămîntul lăsat în păragină și a împiedeca continuarea devastării proprietăților rurale.

Apoi să se aducă în Moldova, prin Serviciul Etapelor, tot ce se putea găsi acolo pentru a asigură pînă la noua recoltă hrana populațiunii și a armatei.

A doua chestiune în Basarabia, care cerea o grabnică deslegare, eră chestiunea căilor ferate. Ministrul de răsboiu, după o prealabilă întelegere cu prezidentul consiliului, a delegat la 8 (21) Marte pe directorul general al căilor ferate ca să încheie cu guvernul din Chișinau o convențiune pentru trecerea căilor ferate basarabene sub administrațiunea centrală, prevenindu-1 că, dacă din cauza unor considerații locale, nu se va semna imediat convențiunea, ministrul de răsboiu va fi silit să rechiziționeze întreaga rețea de C. F. pentru a nu da prilej comandamentelor germane și austriace ca să pună stăpînire pe ea, cum își manifestase dejă intențiunea. După multe dificultăți, guvernul local a semnat convențiunea prin care caile ferate basarabene², cu toată zestrea și avutul lor, trec la Direcția Generală a Căilor Ferate Române. Guvernul nostru a considerat acest act ca un început oficial al unirii Basarabiei cu Romania.

În ziua de 9 (22) Marte, delegatul militar al guvernului de la Congresul Păcii³ a trimis ministrului de răsboiu protocolul privitor la demobilizarea armatei noastre. Nu l-am găsit acceptabil și 1-am înapoiat spre modificare. În forma lui definitivă protocolul nu ne îngăduiă să păstrăm sub arme decât 134.000 oameni, și aceasta, chiar, numai pînă la pacificarea Basarabiei și asigurarea granițelor ei, dar guvernul m’a îngăduit să țin 176.000 oameni, cari ne erau absolut necesari pentru siguranța și buna rîndueală din Basarabia și pentru exploatarea economică a Basarabiei și Moldovei, fără de care hrănirea populațiunii Moldovei nu s’ar fi putut face, iar serviciile publice ar fi fost suspendate.

Cu toate că protocolul impunea desființarea tuturor corpurilor de trupă și formațiunilor cari nu figurau în budgetul armatei din 1916, am păstrat, cu știinta și aprobarea primului ministru, în mai mult: regimentul Vînatorilor de Munte și toate regimentele-cadre de infanterie, 10 batalioane de Pionieri, regimentele de Artilerie grea, formațiunile de etape, administrative și sanitare. Apoi, am mai adăugat un regiment de Grăniceri, iar primul-ministru care eră și ministru de interne, printr’un decret-lege, a întreit efectivul Jandarmeriei Rurale, ceeace a mai contribuit la sporirea efectivului nedemobilizat.

De sigur că toate aceste nu s’au putut face fără a atrage atențiunea Comandamentului Mackensen, care prin serviciul său de legatură din Iași avea mijloace licite și mai ales ilicite ca să controleze actele noastre. Totuși Ministerul de Răsboiu și Guvernul nostru au gasit mijlocul să facă față protestărilor reiterate ale acelui comandament, să mențină intacte măsurile luate pentru trecerea armatei pe picior de pace (1 Iulie), și să țină trupele de ocupațiune din Basarabia pe picior de răsboiu pînă la 24 Oct., măsuri de prevedere cari ne-au folosit mult și dupa intrarea aliaților noștri în țară și în timpul mișcărilor bolșevice din Ukraina.

Dar tractațiunile pentru încheierea păcii merg acum foarte greu, fiindcă victoriile Germanilor pe frontul apusean îngăduie Puterilor Centrale să ne impună noui obligațiuni greu de admis și să fie ireductibile în voința lor. Și vremurile sînt foarte grele. După un recensămînt al rezervelor de hrană se crede că populațiunea din Muntenia nu va mai avea pîine și mămăligă decît pînă la finele lui Maiu. Și nici Moldova nu stă mai bine. Toată nădejdea noastră e acum în Basarabia.

In ziua de 20 (2) Marte, sosind din București d-nii Alex. Marghiloman și C. Arion, se ține un consiliu de miniștri, în care ei expun mersul greu al tratativelor de pace. Ei au făcut tot ce omenește e cu putință ca să scape țara de dezastrul în care a dus-o guvernul din 1914−1917 și ca să obțină o pace atît de onorabilă cît îi îngăduie situația noastră de „învinși” față de puterile adverse, și de „izolați” față de aliații noștri. Dar, greutatea guvernului nu e numai ca să lupte cu străinii, cari țin să ne pedepsească, dar și cu cei dinlauntru − tartufi incorigibili − cari ne-au adus țara la marginea prăpastiei și să prefac astăzi în martiri și mantuitori ai ei. Fariseii au reînviat în România.

În ziua de 22 (4) Marte e consiliu de miniștri în care se discută chestia unirii Basarabiei cu România. D-l Marghiloman cetește o telegramă, rezultat al lungei conferinșe cu d-l Kühlmann, prin care ne înștiințează că Germania admite unirea dacă se face prin autodeterminație. Talaat-Pașa și Radoslavoff fac aceleași declarațiuni în numele Turciei și al Bulgariei. Cel din urmă vede chiar cu ochi buni anexarea Basarabiei, fiindcă „aceasta va face să înceteze orice disentiment între România și Bulgaria”(?). Numai Austria face rezerve, subordonînd chestiunea următoarelor două condițiuni: România să participe cu cel puțin un batalion la operațiunile armatei austro-ungare în Ukraina, și să vîndă Austriei 12 baterii de artilerie. Ministrul de Răsboiu nici nu admite să se discute această chestiune. Primul ministru și ministrul de externe fiind cu totul de aceeași parere, propunerea delegatului austriac a fost respinsă.

A doua zi are loc un nou consiliu de miniștri, la care iau parte și delegații Basarabiei, d-nii I. Inculeț, prezidentul Sfatului Țării și al Republicei Moldovenești; Dr. Ciugureanu, prezidentul consiliului de miniștri, și Pan Halippa, viceprezidentul Sfatului. Mai ia parte și d-l C. Stere, deputat basarabean, născut în Basarabia. Reprezentanții Basarabiei admit unirea, dar pun oarecari condițiuni; numai Stere se declară pentru unire fără nici o condițiune. Alexandru Marghiloman comunică delegațiunilor că integritatea Basarabiei și mîna liberă a României ne sînt garantate de delegatii puterilor adverse, afară de contele Czernin, care a făcut oarecari rezerve. El le spune că încheierea păcii trebuie să găsească fapt împlinit unirea Basarabiei, fiindcă de orice întîrziere sé vor folosi vrăjmașii noștri ca să ne împiedece de a realiza o parte, cel putin, din visul nostru, sau ca să facă din Basarabia un obiect de schimb; și le garantează toate așezămintele interne și politice la cari ei țin, dar fără un guvern separat și fără un parlament, cari trebuesc să se contopească în guvernul și parlamentul României.

După ce mai vorbesc d-nii C. Arion, C. Stere și ministrul de Răsboiu, delegații Basarabiei admit unirea așa cum le-a garantat-o Alexandru Marghiloman⁴.

Această ședință a consiliului de miniștri intră în domeniul istoriei României. Ea s’a ținut la Prezidenția Consiliului, în fostul palat al domnitorului Mihail Sturdza.

Actul unirii trebuind să se săvîrșească în capitala Basarabiei, primul ministru, însoțit de ministrul de Răsboiu, au plecat la Chișinău în seara zilei de 26 (8) Marte⁵.

În ziua de 27 (9), miniștrii sînt la Chișinău. După amiază Sfatul Țării se întrunește în Casa Gimnaziului, unde el iși ține ședințele, pentru a discută unirea⁶. La ora 4 p. m., miniștrii, după înțelegerea avută, pleacă spre Casa Sfatului, dar pe drum sînt opriți de un trimis al Capului Guvernului local, care le comunică dorința Sfatului de a amînă încă o zi votarea unirii, deoarece mai sînt multe greutăți de învins pentru a asigură o majoritate compactă unirii. D-l Alex. Marghiloman, în curent cu intrigile ce se țeseau, dîndu-și seama de urmările ce ar putea avea dacă li s’ar îngădui un răgaz, își continuă drumul. Ajungînd la Sfatul Țării, miniștrii sînt primiți de membrii guvernului local și de biuroul Sfatului. Introduși în sala ședințelor, primul ministru al României ține o înălțătoare cuvîntare, în care darul vorbei se luase la întrecere cu sufletul marelui patriot, arată marele interes ce are Basarabia de a se uni iarăși cu România, asigură pe deputați că integritatea Basarabiei le este garantată, sfătuește să voteze unirea fără nici o întîrziere⁷. După aceasta, miniștrii României cu însoțitorii lor părăsesc Sfatul și merg la Cartierul corpului de Armată⁸, unde așteaptă rezultatul votului. La ora 6,50 p. m., trimișii adunării vin să anunțe că Unirea a fost votată. Mergem din nou la Sfat. Un secretar cetește rezultatul votului: pentru unire, 86 voturi; abțineri, 36; în contra unirii, numai 3 voturi. Îmi fac cruce, rîd, plîng, și sufletul meu, îndurerat de tot ce suferise doi ani dearîndul de la nedreptatea omeneasă, multumește Celui de Sus că m’a învrednicit să iau parte la săvîrșirea marelui act istoric, care leagă din nou Țara Româneasă cu pămîntul Basarabiei, unde zac de veacuri oasele străbunilor mei. Unirea se face, după cum glăsuește proclamarea Sfatului Republicii Democratice Moldovenești, „în puterea dreptului istoric și dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-și hotărască soarta lor, de azi înainte și pentru totdeauna Basarabia se unește cu mamă-sa România”.

De azi inainte Prutul nu va mai fi rîul blestemat din cîntecele poporului moldovean, ci apa binecuvîntată care va legă de veci Moldova cu Basarabia.

În ziua de 30 (12) Marte, se serbează în capitala vremelnică a României unirea Basarabiei. La prînzul dat de Rege în cinstea oaspeților basarabeni, d-l Inculeț îi dă știrea că Basarabia îl numește «Regele țăranilor» fiindcă a dăruit moșiile Coroanei țăranilor de dincoace de Prut⁹. După prînz se încinge „hora unirii” sub ferestrele Cartierului regesc, casa în care a locuit Domnitorul Cuza, și s’a cîntat pentru întîia dată această horă în 1859, cînd Muntenia s’a unit cu Moldova. Unde și cînd se va serba, îmi ziceam atunci, a treia unire...

Serbarea unirii se încheie seara cu o masă mare dată de primul ministru la palatul Mitropoliei. Acolo, Dr. Ciugureanu, în cuvîntarea sa, mărturisește că: „unirea Basarabiei se datorește d-lui Marghiloman și Guvernului său”.

Urmările imediate ale acestui mare act au fost: suprimarea „guvernului regional basarabean”, disolvarea „Sfatului Țării”, intrarea în Guvern a doi basarabeni ca miniștri de Stat, 9 (22) April, și „licențiarea trupelor basarabene” (un regiment de Infanterie, 2 regimente de Cavalerie-husari și o baterie de Artilerie), trupe cari dealtfel nu aveau nici o valoare militară.

In ziua de 24 (7) April s’a semnat tractatul de pace cu puterile vrăjmașe. D-l Marghiloman mi-a spus cîte greutăți a avut să învingă ca să poată ajunge la încheierea acestei păci. Opoziția ce i-a făcut partidul militar german condus de generalul Ludendorff și schimbarea atitudinii d-lui Kühlmann ne-au cauzat mult rău. Marele nostru vrăjmaș a fost cabinetul politic de la M.C.G. al armatei germane, care nu părăsiă cele două postulate ale Statului Major: dezarmarea oștirii și îndepărtarea Regelui...

... Guvernul e informat că trimisul ukranian din Elveția a început o campanie ostilă în presa elvețiană împotriva anexării Basarabiei. Ministrul de externe va răspunde printr-o contra campanie, pe care o va conduce d-l Pîcleanu, ministrul nostru de la Berna. C. Arion răspunde și adresei d-lui Galagan, trimisul ukranian la Iași, prin care Statul ukranian iși formulează drepturile la stăpînirea Basarabiei. Răspunsul stabilește drepturile noastre imprescriptibile și pune în evidență pretențiunile nefundate ale Ukranienilor asupra unei țări, în care aproape nici nu există reprezentanți ai poporului ukranian...

... De la semnarea păcii, vexațiunile și impilările, ce ne impun Germanii, merg tot crescînd. Sub pretext că populațiunea germană din Basarabia e molestată de trupele noastre, comandamentul suprem german din București (zis „OKM”) a cerut autorizarea ministrului de Răsboiu să trimită în regiunea satelor germane un detașament de 1200 oameni, cari să înlocuească trupele române aflate acolo. În urma înțelegerii avute cu primul ministru, această cerere a fost refuzată. Nemaiputînd speculă niște vexațiuni închipuite, „OKM” ne cere autorizarea ca să trimită în acea regiune grupuri de soldați pentru a luă contact cu locuitorii și a descoperi depozitele lor de hrană. Acum se vede bine scopul urmărit: infiltrațiunea germană in sudul Basarabiei și secarea ei de tot ce se va mai găsi în satele germane. Dar nici aceasta nu a fost admisă.

O altă cerere, cu un caracter tot atît de grav, a fost autorizarea de a încheiă o convențiune cu Societatea Ukraniană, proprietara căilor ferate Akkerman-Basarabskaia, pentru a exploată această linie în interesul accelerării transporturilor de cereale cumpărate în Basarabia. Ea a avut aceeași soartă...

... Concomitent cu Germanii vin Austriacii. Aceștia vor să ocupe cu orice preț linia ferată basarabeană Ocnița-Bălți-Rîbnița. E infiltrația austriacă, care voește să se întindă din județul Hotinului, pe care-l ocupa, spre sud. Guvernul, în urma explicațiunilor ministrului de Răsboiu, nu admite această cerere, și, cînd Austriacii au voit să întrebuințeze forța pentru a ocupă linia, au fost împiedecați tot prin forță...

... În Basarabia, elementele străine și anarhice, cari se infiltrează necontenit de peste Nistru, împing populațiunea la agitații și răscoale. Pretextul sînt rechizițiunile alimentelor și a mijloacelor de transport, precum și abuzurile jandarmeriei. Agitatorii se găsesc în rîndurile ofițerilor ruși rămași în Basarabia, printre personalul Crucii Roșii rusești, printre clerul rusificat, și, în fine, printre străinii refugiați acolo. Primul ministru, în urma propunerii ministrului de Răsboiu și a bunelor referințe ce i-a dat, a admis ca generalul Arthur Văitoianu, comandantul trupelor din Basarabia, să fie numit Comisar al Guvernului în această provincie¹⁰. Înalta sarcină dată generalului se impunea pentru a curma anarhia administrativă care dăinuiă de mult acolo, a îndruma serviciile publice pe o cale bună, și a pune capăt uneltirilor antiunioniste de dincoace de Nistru. Această creațiune a răspuns unei necesități reale, și proba o face faptul că, deși a fost desființată de guvernul liberal, care a considerat ca nule și neavenite toate actele guvernului conservator, aceeași necesitate i-a impus ca să o reînființeze curînd după aceea...

... Citez o a treia chestiune, în legatură cu tendința Germanilor de a se infiltra cît mai mult in sudul Basarabiei și de a exploata tot ce vor puteă găsì în acea regiune. În curs de două luni, Iuniu și Iuliu, OKM a cerut mai întîiu ministrului de Răsboiu și apoi direct Prezidenției Consiliului, autorizarea de a instală la Bolgrad o stațiune de avioane, intermediară între stațiunile finale București și Odesa. Pînă la finele lui August, Guvernul nu a acordat cererea.

... Armata și populațiunea, îngrămădite în mica Moldovă, au suferit mult în anii 1917 și 1918. Și suferințele fizice au adus cu ele atîtea boale, cari au făcut pe d-l Nicolae Iorga să strige îndurerat: Ne piere neamul.

Cînd guvernul Marghiloman a luat frîele guvernului, în toate depozitele și centrele de aprovizionare din Moldova nu se mai găsiau decît 97 vagoane de făină de grîu și de mălaiu, 110 vagoane de grîu și de secară, 45 vagoane de porumb, 21 vagoane de pîine de răsboiu și 1500 mii rații de galeti; și aceste ne amenință, și satele erau pustiite de boale și cîmpiile sterpe, acoperite cu infirmerii de cai rîioși și istoviti de foame !

... Si totuși, trebuiă să facem ceva. Guvernul a luat măsuri să se exploateze sistematic mijloacele de cari mai dispuneá Basarabia, să se impiedece risipa și să se pună stavilă contrabandei, care încă se practica în Moldova și, în proportii mult mai mari, în Basarabia. Și astfel, prin ajutorul Direcțiunii Generale a Alimentării, al Serviciului Etapelor, al Organelor de Execuțiune Militară, hrana armatei și a populațiunii a putut fi asigurată în Moldova pînă la plecarea trupelor vrăjmașe din Muntenia.

... În ziua de 23 (5) [octombrie], fiind informat de retragerea trupelor de ocupațiune austriace din nordul Basarabiei, am ordonat, autorizat de prezidentul consiliului, Comisarului General al Basarabiei ca, pe măsură ce trupele austro-ungare vor evacuă nordul Basarabiei, trupele noastre să le înlocueaseă imediat, iar la Hotin să se instaleze autoritățile militare și civile...

14/1 Ianuar 1924

Din amintirile lui Alexandru Marghiloman

Ne-am adunat ca să cinstim data, pentru totdeauna memorabilă, de 27 Martie 1918, cînd Basarabia a reintrat în sînul Patriei-Mume. Dacă prin prisma luminoasă a acestui act măreț zăriți și pe pionierul care a netezit căile și-i faceți caldele urări pe cari le-ați rostit odinioară, va exprim și eu, din adîncul inimii, profunda mea recunoștință.

Ce a fost unirea Basarabiei cu Moldova în clipa cînd ea s’a produs?

Nu uitați că a fost prima zare de lumină care străbăteă cerul negru și mohorît care de 18 luni apăsă peste întreaga Românie. A fost picătura de rouă care a căzut pe buzele fripte de friguri ale României sîngerînde. Și a fost mai presus de toate vestirea resurecțiunilor totdeauna posibile.

Da, domnii mei. Cînd într-un neam de o sută de ani despărțit de ai săi, în mijlocul prăbușirii catastrofale a unui mare imperiu, pe un pămînt batjocorit de dezertori cari fug de pe front, pe holdele pustiite de banditisme, în mijlocul năruirii tuturor autorităților, un popor, la prima chemare a vremurilor, își regăsește simțul național, se adună, nechemat de nimeni, și, din clipa dintîiu, își proclamă legitimitatea lui moldovenească, cînd un fenomen de felul acesta se petrece, toată Românimea poate să aibă încredere, oricari ar fi ceasurile maștere, in viitorul ei. Și cînd, astăzi, un imperialism sovietic − vorbele rîd cîteodată de a se găsì astfel asociate – cînd un imperialism sovietic contestă Basarabiei legitimitatea ei moldovenească, contestă temeiul actului prin care ea s’a alipit de Patria-Muma, ar fi fost bine ca să ne găsim toți laolaltă, acolo la Chișinău.

Dacă aș fi avut cinstea să fiu în guvern, cel dintîiu gînd al meu ar fi fost să rog pe Moștenitorul Tronului − El, care reprezintă perenitatea monarhică în România − care trebuie să meargă de frunte cu perpetuitatea alipirii Basarabiei de Patria-Mumă și l-aș fi rugat sa fie în fruntea noastră la sărbătorirea deacolo¹¹, și aș fi întins o mînă, nu prezidenților de Consiliu, dar tuturor oamenilor cari au contribuit la eliberarea și unirea Basarabiei. M’aș fi adresat tuturor partidelor și le-aș fi zis: pentru 48 de ore nu mai sîntem în granițele unui partid politic, ci sîntem în limitele României Mari. Și acolo, la Chișinău, în fața amenințărilor am fi putut afirma solidaritatea noastră: dinastie, factori răspunzători și popor, solidaritate care ar fi inspirat respect tuturor, dar care, cu deosebire, ar fi dat o chezășie puternică noroadelor diverse din Basarabia că ceeace s’a făcut, s’a făcut pentru eternitate.

Eu unul, domnii mei, nu m’am oprit la puțina delicateță a protocolului întrebuințat, și n’am pus decît o singură condiție: să-mi fie îngăduit mie să răspund lui Cicerin și lui Krestinski. Mi s’a refuzat acest drept. Guvernul, înțelept cum îl știți, și prevăzător, cum îl cunoașteți, a judecat că eră bine ca sărbătoarea de acolo să fie o simplă sărbătoare a familiei liberale.

E bine că e așă. Se cuvine ca aceia cari, cu mîna lor, au subscris fără nici o ezitare pecetluirea pentru vecie a Basarabiei în împărăția rusească, ca aceia cari, după ce Basarabia s’a liberat, n’au făcut și nu fac nimic pentru dînsa, se cuvine ca numai membrii acelei familii, smeriți, să se ducă să sărute pragul sălii în care s’a făptuit marele act al realipirii Basarabiei.

Iar noi, domnii mei, cari n’avem de făcut nici un act de contrițiune, e bine să sărbătorim aniversarea eliberării Basarabiei aici, în sînul familiei care niciodată, în gîndirea ei politică, n’a despărțit Basarabia de Ardeal.

Nu sînt numai vorbe, și trebuie să reamintesc faptele.

Eră în 1915. A venit la mine un profesor, d-l Alexis Nour, nu știu pe unde se găsește, căci aș fi fost foarte fericit să-1 văd aici. El alcătuise o hartă admirabilă a Basarabiei unde, în forma cea mai plastică și servindu-se numai de documente rusești − insist: numai de documente rusești − ajunsese să stabilească că în Basarabia sînt 2 milioane de Moldoveni față de 85.000 Ruși și 210.000 Ucraineni; restul felurite neamuri pînă la totalul de 3 milioane.

Harta aceasta, aprobată de Societatea de Geografie, n’a putut să fie editată cu ajutorul nici unei instituțiuni oficiale de cultură din România. Și eu, simplu particular, din fondurile mele, am editat harta; iar deatunci ea a fost pe mesele tuturor conferințelor, se găsește în toate cancelariile și harta aceea este documentul cel mai temeinic pentru acei cari vreau să descurce problema naționalităților în Basarabia.

Mai tîrziu, la 1915, în Decembre, în Senatul României, cînd se întrezăriă politica pe care și-o croiă guvernul, de la tribuna Senatului am avut curajul să spun că dacă s’au descris suferințele Ardealului, de ce nu ne gîndim și la suferințele Basarabiei? Noi Românii avem revendicări spre Apus, dar le avem și spre Răsărit. Făceam apel la toți și le spuneam: glasul care nu se mai aude nu cumva a încetat de a fi un glas care geme?

Și trebuiă curaj ca să spui aceasta, domnilor, pentrucă, pe vremea aceea eram dejă „trădătorul”!

Iar cînd, după intrarea în răsboiu a Turciei, a trecut prin Bucuresti ambasadorul rus de la Constantinopol și împreună cu el un simpatic ministru au venit la mine și mi-au pus chestiunea drept: „Socotești, d-le Marghiloman, că idealul României se poate oare înfăptuì fără victoria Antantei ?” Eu am întrebat: „Care ideal ? pentrucă România are un ideal și peste Prut și peste Carpați?”

Atunci mi s’au zis vorbele amare: „Despre Basarabia nu mai e de vorbit; s’a pecetluit soarta ei”. Cuvintele acestea au răsunat multă vreme în inima mea ca clopotul morților și poate că amintirea acestor clopote mi-a dat mai tîrziu vioiciunea și agerimea cu care am îmbrățișat chestiunea Basarabiei.

Da, domnii mei, am crezut noi că nu e incompatibilitate intre diferitele aspirațiuni ale țării și am crezut că putem căpătă și din stînga și din dreapta fără să sacrificăm dreapta în profitul stîngei.

Și aici mă explic cu frații Ardeleni față de cari așă de mult s’au denaturat ideile mele, că multă vreme ei au văzut în mine un adversar, iar nu un frate luminat.

Dacă erau de speriat aspirațiunile noastre, nu mă ascund: întîiu alergam spre Basarabia și mai pe urmă spre Ardeal.

Pentru ce? În Ardeal, o limbă care nu se stinge, o cultură care, grație admirabilei preoțimi și invățătorilor deacolo, înflorea; în Ardeal, un popor economicește viguros cu instituțiuni bine construite, un popor care ajunsese să cotropească el economicește pe Unguri și să puie el țărmuire la impietările săsești.

Un popor ca acela, putea încă aștepta, dacă era o absolută necesitate, sfîrșitul unei domnii imperiale, pe cînd Basarabia nu mai putea așteptă!

În Basarabia, de 100 de ani clasa conducătoare absolut rusificată. Cu tristeță, un patriot, Ioncu, spunea la un congres în Kiew, că toate căpeteniile Basarabiei ajunse în Duma sau in Consiliul imperial, cheme-se Krupenski, Purișkievici, erau cei mai aprigi susținători ai politicei imperiale pentru desnaționalizarea Basarabiei. Comerțul Basarabiei, în mînă de străini. Și cari străini? Străini de aceia pe cari din cînd în cînd pravoslavnica Rusie, pe cale de pogromuri, îi aduceă la smerenia voită pentru ca totdeauna ei sa fie un instrument în mîinile poliției. Iar poporul de jos, singurul care mai păstrase intact talismanul limbii și al bisericii, eră pe cale de a le uită și pe acestea pentrucă, una cîte una, i se smulgeau din biserici cărțile românești pentru a fi înlocuite cu cărți rusești. Lucrul, domnii mei, ajunsese pînă acolo încît atunci cînd s’a prezentat în Dumă o lege pentru naționalizarea școalelor, în cele 12 națiuni pomenite, Basarabia nu era cuprinsă! Da, era o credință absolută în cercurile de sus ale Rusiei că nu mai exista limbă, nu mai exista cultură, nu mai exista biserică moldovenească în Basarabia.

Și cînd, domnii mei, țara aceea era cu sufletul pe buze, credeți-mă, nu era impietate față de idealul nostru cînd gîndiam că, înainte de toate, trebuie să luptăm pentru Basarabia! În caz de primejdie, care este copilul care cel dintîiu aleargă la poalele mamii sale ca să se apere? Este copilul cel slab, copilul cel crud și numai pe urmă vine baiețandrul, flăcăul. Copilul bolnav, Basarabia, trebuiă întîiu ajutat pentrucă flăcăul Bănățean, flăcăul Ardelean aveau puterea încă să aștepte.

Domnii mei, ce să mai răsfoim trecutul? A fost o pronie cerească mai înțeleaptă decît concepțiunea oamenilor, care a învîrtit așa evenimentele secolului că deodată s’a realizat visul celui mai visător patriot și deodată am avut în brațele noastre și Ardealul, și Banatul, și Bucovina, și Basarabia.

Dacă am reamintit acest trecut este numai ca să afirm aci că, în chestiunea Basarabiei, noi avem precădere pentru a o sărbători, noi avem precădere pentru a restabili adevărul istoric. Cum s’a realizat unirea ? E de un viu interes astăzi, cînd tot procesul e din nou adus la bara lumii, ca să i se cunoască toate fazele și să se răscolească toate filele.

Căzuse imperiul. Guvernul trecător al lui Kerenski se clătina, eră Rusia în ajunul evenimentului bolșevismului. Deodată, asupra inițiativei unui soviet moldovenesc din Odesa, se adună la Chișinău, în Octombre 1917, congresul tuturor Moldovenilor din toată Rusia¹². O mișcare pornită de la popor.

În congresul acesta în care erau reprezentate toate breslele, toate armele, toate clasele, prima gîndire a congresului a fost să reia numele de „moldovenesc” și să proclame Basarabia autonomă politicește și ca teritoriu.

Este foarte interesant să știți cum s’a motivat această rezoluțiune:

„Avînd în vedere cultura națională a neamului moldovenesc, trecutul său istoric; plecînd de la principiul proclamat de revoluțiune că fiecare popor are dreptul de a dispune de soarta sa pentru a realiză o unire mai strînsă a poporului moldovenesc, primul congres al Moldovenilor din toată Rusia în unanimitate a decís: Basarabia se bucură de acum înainte de autonomie teritorială și politică”¹³.

Acesta este, domnii mei, prologul alipirii Basarabiei. Acest vot al unui popor, neinfluențat de nimeni, încălzit numai de simțămîntul național, conține în germeni desfășurarea istorică a tot ceeace s’a petrecut deatunci. Și cînd te gîndești că Cicerin și Krestinski tăgăduesc spontaneitatea alipirii Basarabiei de Moldova, aș zice că nu cunosc istoria contimporană a țării lor, ori atunci păcătuesc contra adevărului.

A doua grijă a acestui congres a fost de a convoca un Sfat al Țării care să ocîrmuească treburile Basarabiei.

Cu cîtă înțelepciune acest congres dozează reprezentanța în Sfatul Țării! El hotărăște că vor fi 120 deputați: 68 din partea Moldovenilor¹⁴, restul reprezentanți ai tuturor minorităților etnice. Exact, proporțiunea dintre neamuri. Și congresul acesta, deși ieșit din revoluțiune, proclamă mai sus decît oricine dreptul tuturor minorităților să participe la vieața comună. El rezervă 10 locuri și pentru Moldovenii de peste Nistru.

Se aleg deputați din toate breslele, din toate partidele; comune, zemstve pînă și Liga culturală a femeilor au reprezentanții lor. În Novembre, acelaș an, se adună Sfatul la Chișinau. Ședința inaugurală a Sfatului Țării a fost o solemnitate fără de seamăn: episcopul rus din Cetatea-Albă, Gavril, i-a dat binecuvîntarea în limba moldovenească; se face slujbă în limba moldovenească pentru întîia dată!

La ședința inaugurală, cel dintîiu care salută congresul este d-l Inculeț care pînă atunci era Comisar ajutor trimis de la Petrograd pentru ca să precipite revoluțiunea în Basarabia.

Vorbesc pe rînd Ucrainenii, Moldovenii; se rostește partidul socialist-revolutionar, se rostește partidul socialist-democrat, se rostește reprezentantul cooperațiunilor, se rostește doamna Alistar, reprezentanta Ligii culturale a femeilor; vorbesc un Armean, un Grec, un German, un Evreu, un Polonez. Toate breslele, fără excepțiune, toate, intr-un singur glas proclamă independența¹⁵, autonomia și dreptul la o vieață liberă a Basarabiei.

Iar d-l Inculeț, care pînă atunci eră șampionul rămînerii în sînul federațiunii rusești, el însuș e așa furat de avîntul general, că acceptă să prezideze el acest Sfat al Țării.

SfatulȚării a început organizarea țării. A constituit un guvern în capul căruia eră d-l Erhan, pînă atunci prezident al grupului țărănesc¹⁶. Dar, lipsit de armată, lipsit de bani, în mijlocul vîltoarei pe care o provoca plecarea de pe front în masă a regimentelor rusești, cu fugari cari constituiau tot felul de comitete, cu bande cari se dădeau la tot felul de atentate, starea acestui guvern provizoriu a început să fie de o precaritate neliniștitoare.

De-aici înainte începe să se lege istoria Basarabiei de istoria Moldovei. Țin însă să vă atrag atenția că atît adunarea congresului din Octombre, cît și la constituirea Sfatului Țăii, noi, din regat, n’am avut nici un amestec. Cu toate forțele încordate, cu toată atenția pironită asupra frontului, Moldova căută numai să-și apere existența ei contra bolșevismului care dezorganizase un front și amenință să-i dezorganizeze țara. Astfel că nici un picior de dincoace de Prut nu eră în Basarabia în momentul cînd ea, de la dînsa singură, a constituit și congresul și pe urmă Sfatul Țării.

Ca bază, este imposibil să găsești, la toate adunările cari au constituit Statele independente ieșite din Rusia, cheme-se ele Finlanda, Estonia, Lituania, cum voiți, nicăiri nu veți găsi o adunare avînd la bază liberul arbitru cum l-a avut Sfatul Țării, democrația cea mai perfectă, cum a avut-o Sfatul Țării.

Cînd ordinea s’a primejduit pînă la cataclism, doi din directori, Christi și Pelivan, au fost la Iași. Cel dintîiu gînd al lor a fost să ceară ajutor șefului armatei rusești, general Cerbacief. Bietul om însă, pe vremea aceea era în așa hal, încît trupele române trebuiau să-1 păzească contra trupelor rusești.

După lungi desbateri în Sfatul Țării, dupa multe sbuciumări s’a hotărât o cerere formală, care a fost iscălită de directorul de la interne și de directorul pentru afacerile străine de a se da un regiment ardelenesc și guvernul român a dat ordin ca 1000 de ardeleni, cari erau pe drum, prizonieri schimbați, liberi, și cari trebuiau să reintre în Romania, să se oprească la Chișinău pentru a fi la dispoziția Sfatului Țării¹⁷.

Ce s’a petrecut cu acea mie de Ardeleni? Sînt și astăzi în București, la Cameră și Senat, oameni cari pot spune: fără să știe pentru ce, dezarmați fiind, aproape treziți din somn, revoluționarii, cari puseseră mîna pe Chișinău, i-au atacat cu puști, cu mitraliere, i-au necistit și i-au făcut prizonieri.

A fost o clipă teribilă atunci în Chișinău: jumatate din directorat a trebuit să se ascundă, jumătate să fugă în Moldova¹⁸. Rămăsese singuri, fiindcă ei nu făceau parte din blocul moldovenesc, d-nii Inculeț și Erhan. Atunci n’a mai fost ezitațiune și s’a chemat armata română să protejeze guvernul legal al țării și să scape țara de prădăciunile bolșevismului.

Iată, domnii mei, care era situațiunea cînd am fost chemat de-aici, la Iași. Supunîndu-mă unui angajament pe care-1 luasem după Consiliul de Coroană de la Cotroceni, m’am dus la Iași chemat de M. S. Regele, și am primit cruda sarcină să desbat și să iscălesc pacea învinsului.

Părtași la această chemare au fost de sigur în primul rînd acei cari pe urmă au pretins că am fost desemnat de Mackensen. Am minuta procesului-verbal al unui Consiliu de Coroană ținut cu guvernul Averescu, cu reprezentanții guvernului Brătianu și cu șefii militari, în care d-l Brătianu a sfătuit obștește pe M. S. Regele, că „dacă este să se încheie pace, ar fi bine să se cheme cei din București și cu deosebire d-l Marghiloman”. Și s’a invocat ca justificare că „poate cei din București vor obține condițiuni mai bune și, în orice caz, nu vor putea critica pe urmă pacea pe care România îngenunchiată era silită s’o încheie”. Vă închipuiți că, ajungînd la Iași ca să consum acest holocaust, cu cîtă evlavie m’am uitat la aurora care lumina orizontul din spre Basarabia, cînd am fost pus în curent cu mișcarea națională care se produsese.

Îndată ce Basarabia a constatat că grație armatei române s’a restabilit ordinea și că prin ea, o vieață normală a reînceput spontaneu, în toate unghiurile, s’au produs mișcări pentru unire: la Bălți, zemstva în unanimitate a proclamat unirea cu Romănia și a cerut-o în scris; o altă delegație a tuturor fruntașilor, foști demnitari ai Rusiei, mari proprietari, negustori, preoți, fusese deja la Iași să ceară formal unirea cu Romania¹⁹; la Soroca, breslele întrunite au cerut și ele unirea cu Romania; se anunțase meetinguri de acelaș fel la Orhei, Bender, Chișinău și mișcarea era așa de mare, vîntul bătea așa de tare, că directorii au fost siliți să împiedece unele întruniri tocmai ca să nu se accelereze mișcarea aceasta către România²⁰.

N’am pierdut o secundă din vedere Basarabia. Aveam două căi de ales: ori să iau act de toate mișcările populare cari se produseseră și să fac ca și celelalte să se poată rosti, ori să iau calea cea mai grea: să mă înțeleg cu Sfatul Țării.

Calea era cea mai grea, pentrucă știam, că acolo toate intrigile puteau prinde, acolo erau toți adversarii cari trebuiau convinși, acolo erau rusofilii ireductibili cari trebuiau reduși.

Cînd mi-am ales odată calea, am venit la București pentrucă, de, domnii mei, faptul eliberării Basarabiei nu se poate examina fără să se știe ce se petrecea pe celelalte hotare ale României la epoca aceea. Nu uitați că, pe temeiul preliminărilor de la Buftea, Germanii trecuseră dejă prin sudul Basarabiei, că ei își dăduseră mîna cu Ucraina, că Ucraina era considerată absolut ca o provincie germană pentrucă acolo guvernul Golubovici nu trăiă decît sprijinit pe cîrjile pe cari i le dăduse Germania, iar Austriacii, grație păcii facute cu Ucraina, pătrunseseră pe la Nord, dealungul Nistrului, ajunseseră pînă la Bender. Basarabia era într’un clește care, daca s’ar fi strîns, tot ce am fi edificat noi la Iași sau la Chișinau era edificat în vînt.

Și am venit la București să negociez.

Negocierile le-am dus între 14 și 18 Marte, întîiu cu d-l Kühlmann.

Atmosfera nu era prielnică. Arion și cu mine nu acceptam formula pentru petrol și era o stare de iritațiune în tratativele noastre care făcea foarte grea introducțiunea chestiunii Basarabiei. Am avut o clipă de fericire: a fost rivalitatea între aliați pe chestiunea petrolului²¹; un moment de descordare s’a produs și am putut scăpă cu o formulă vagă de promisiune. Am strecurat atunci din nou cererea Basarabiei la care ni s’a raspuns în fine: mînă liberă, cu o condițiune: să nu aduc complicațiuni cu Ucraina.

Cu Austriacii, cu contele Czernin, a fost negociațiunea mai grea. Contele Czernin formulase o condițiune: ca armata română să puie la dispozițiunea aliaților²² pe frontul de Sud-Vest un batalion pentru ca să adeverească așă că guvernul din Iași a rupt definitiv cu Antanta. Asta era ultima condițiune pe care o lăsase, plecînd, în scris, contele Czernin. Din fericire înlocuitorul lui, d-l de Koerner, era un om care a înțeles și ineleganța cererii și imposibilitatea morală pentru România de a o accepta. Și, încetul cu încetul, făgăduind o mică rectificare de graniță basarabeană, la 10 km spre Apus de Hotin, am obținut și de la cei cari se coborîseră pe marginea de Nord a Basarabiei mînă liberă.

Cu aceste două gajuri în mînă am sburat la Iași. Nu întrebuințez un termen exagerat fără să-mi dau seama: trebuia să sbor, domnii mei, pentrucă deja situațiunea lui Kühlmann se slăbise; atacat cu violență de partidul militar, în special de Ludendorff, care-l acuza că a cedat diplomației române asupra celor două puncte la care ținea mai mult statul-major german, adică: plecarea regelui din țară pînă la pacea generală și dezarmarea armatei; atacat pe această chestiune, Kühlmann, mîine putea să cadă, cum a și căzut și, dacă partidul militar dădea pe succesorul lui, tot ce putusem clădi în privința Basarabiei ar fi fost clădit pe nisip. Iar pentru Czernin izbucnise dejă scandalul cu scrisorile principelui Sixt de Bourbon²³ și toată lumea simțiă că Czernin, dintr’o clipă într’alta, se va retrage neputînd admite ca pe deasupra capului lui să se facă negocieri cînd el, care aveă răspunderea, nu știa nimic. Ca succesor al lui se desemna deja un maghiar și-mi ziceam: dacă maghiarul va fi succesorul lui Czernin, orice aranjament binevoitor pentru România în privința Basarabiei era și el caduc. Deaceea eram grăbit, domnii mei. Trebuiă să fie fapt împlinit!

Cum am ajuns la Iași m’am pus în contact cu Inculeț și cu Ciugureanu, care înlocuise de curînd pe Erhan în capul directoratului, și cu bunul Pantelimon Halippa. Conferința noastră a fost lungă. Ciugureanu și-a dat mîna îndată cu noi; Halippa, foc și inimă pentru nația lui, a fost și mai lesne în curentele noastre. Ieșit din popor fiu al democrației, Halippa se temeă numai de un lucru: ca nu cumva noi, cari reprezentam partidul conservator, să dărîmăm bazele democratice ale așezămîntului făcut la Chișinău, și-mi cerea ca probă, să admit votul femeiei. Ne-am împăcat lesne angajîndu-ne că nu ne vom atinge de drepturile politice ale femeilor în ceeace privește adunările provinciale²⁴. Însă d-l Inculeț rezistă, și atunci, am făcut apel la d-l Stere. Sîngele lui basarabean, cultura lui rară, suferințele tinereții lui, îi dădeau un prestigiu neasemănat în Basarabia și aș fi fost un mare culpabil dacă, hotărit să nu brutalizez, hotărit să nu întrebuințez nici o impunere, nici morală, nici materială, pentru ca Sfatul Țării să se pronunțe în deplină libertate, aș fi trecut pe lângă un asemenea auxiliar fără să fac apel la dînsul.

În ziua de 23 Marte, am ținut un Consiliu de miniștri, iarăși cu cele trei personaje basarabene și cu d-l Stere și am ieșit din acel Consiliu mînă în mână jurînd că sîntem frați pentru vecie.

Au plecat imediat pentru Chișinău Inculeț, Halippa, Ciugureanu, Stere. Eră hotărît că la rîndul meu voiu sosì acolo pentru ziua de 26.

În ajun primesc depeșa că nu e nimic încă terminat și să mai amîn plecarea. Eu, care aveam temeiurile mele ca să fiu grăbit, eu care știam că bietul popor basarabean nu fusese 100 de ani sub domnia rusească fără să contracteze boala nehotărîrii, am răspuns telegramei că viu imediat și am și plecat. Am plecat cu Mitilineu, ministru de justiție, cu generalul Hîrjeu, cu Gîrleșteanu, Corteanu și cu generalul Mircescu care s’a alipit pe lîngă noi neavînd însă nici un comandament în Basarabia. Am sosit în dimineața de 26 la Chișinău. Pe peronul gării membrii directoratului în afară de d-l Inculeț care a venit la sfîrșit. Arhiepiscopul Gurie ne-a ieșit înainte. Pe urmă, cu generalul Hîrjeu, am trecut pe frontul întîiu al escadronului de cavalerie basarabeană pe care 1-a prezentat generalul Brăescu, ministrul de răsboiu basarabean, pe urmă pe frontul batalionului de vînători român.

Ziua de 26 a fost toată întrebuințată în conferințe. Ce puteam face eu, era numai la suprafață; cine lucră în păturile adînci erau Stere, Cazacu, Costin, Niță Serghie, profesorul Cădere.

Stere, ziceă glumind, că a facut kilometri de vorbărie. Fapt este, că a ținut 28 de cuvântări și, după propria lui expresiune, făcînd cu nebunii pe mai nebunul decît dînsii. Însă spre seară se desemna tot mai mult voința blocului moldovenesc, pe care-1 conducea Halippa²⁵, de a impune părerea lui de unire definitivă cu România.

În dimineața zilei de 27, după ce văzusem în ajun preoțimea basarabeană, reprezentanții comunităților, reprezentanții nobilimii, reprezentanții comerțului, după ce avusesem conferințe cu conducătorii, în dimineața de 27 nu mai era decît o singură rezistență, aceea a d-lui Țîganko, cînd din întîmplare, se răspîndește svonul fals că avem intențiunea de a restabili pe proprietari, pamînturile expropriate în favoarea poporului și deodată se produce iarăși spărtura în blocul țărănesc²⁶ și Savenco ne face o întreagă răsturnare a situațiunii. A ajuns însă cuvîntul meu, că vom respecta legile țării, ca să putem procede la formularea condițiunilor pe baza cărora se puteă alipi Basarabia de România.

La 3 ore mă duc la Sfatul Țării. Am precauțiunea să pătrund numai cu prietenii civili cari erau pe lîngă mine. Nici o uniformă nu s‘a văzut în Sfatul Țării, nici o uniformă împrejurul Sfatului Țării. Intru în sala de ședinte. Sala mă primește în picioare, afară de grupul rezistenților care, ca demonstrațiune, nu s‘a sculat. Iau cuvîntul ca să arăt ce beneficii pentru Basarabia, ce mîntuire pentru neamul întreg dacă unirea se va face.

Am pus, domnii mei, toată căldura de care sînt capabil, tot darul de convingere și vedeam cum cuvintele mele prind, căci unul cîte unul rezistenții se sculau și la sfîrșitul cuvîntarii mele, toată sala era în picioare.

Am declarat atunci, după ce am depus pe masa biuroului condițiunile formulate în dimineața aceea cu reprezentanții grupurilor, că, pentru a lăsă Sfatului Țării deplina lui libertate de judecată, mă retrag împreună cu toți prietenii veniți din regat. Și de fapt ne-am dus la Cercul militar unde am așteptat rezultatul discuțiunilor.

La Cercul militar ni s’a făcut o primire caldă, dar clipele păreau zile, orele luni, trecea timpul și nu venea nici un răspuns. Sfatul Țării deliberă după obiceiul de acolo: fiecare partid avea sala lui și discută cu infinită aprindere. Se face 5, se face 6, ajungem la 7, se întuneca și nici un răspuns de la Sfatul Țării. Vă închipuiți ce înfrigurare eră pe noi la ideea că ceva necunoscut a putut aduce surparea conferinței, cînd apare colonelul Condeescu din jandarmerie. Venise în fuga mare să anunțe că majoritatea se rostise în favoarea moțiunii blocului țărănesc²⁷.

Cea dintîiu bătălie se dăduse pe chestiunea votului și anume: dacă se va votă pe față și cu apel nominal sau nu, și majoritatea orînduise votul pe față. Bătălia eră astfel cîștigată, intrigi nu se mai puteau produce, acei cari trăgeau pe dedesubt ițele nu mai puteau exercită arta lor și eram sigur de astădată că votul va fi așa cum îl așteptam. De fapt, ni se spuse că, cu mare majoritate, Sfatul Țării, cu apel nominal, a votat unirea cu România.

Domnii mei, plecăm de astădată în cortej pompos oficial către Sfatul Țării. Cu noi, toți generalii, ofițerii superiori, escorta de cavalerie basarabeană în cap, escorta lăncierilor români în spate. Ajungem la Sfatul Țării. Cel dintîiu pe care-1 întîlnesc e Stere. Mă duc la dînsul să-1 felicit. Atît a putut să spuie: „S’a votat” și mi-a căzut în brațe în clocote de plîns. Minute întregi n’a putut rosti un cuvînt.

Mai departe, pe scară, doctorul Cazacu, de obiceiu atît de stapîn pe dînsul cu vorbirea aspră și ascuțită pe care o cunoașteti, în imposibilitate de a rosti o vorbă, ochii lui plini de lacrimi, grăind ceeace nu putea să spuie cuvîntul lui, iar generalul Hîrjeu, în care se deșteptase vechiul sînge basarabean, ștergînd lacrimi furtive, m’a îmbrățișat mulțumindu-mi că i-a fost dat să trăească alături de mine aceste clipe nemuritoare. Nu vă mai spui, domnii mei, în ce stare eram eu: cu cleștele nu mi-ai fi putut smulge o vorbă.

Gînditi-vă: eu, trădătorul, aveam norocul să iau de mînă Basarabia, s’o duc la Patria-Mumă!

Intrăm, oficialitatea română, într’o sală mică unde trebuie să așteptăm ca să se facă din nou rîndueală. Apoi sîntem introduși în Sfatul Țării și raportorul ne comunică că Sfatul Țării a votat unirea prin 86 voturi pentru, contra fiind 3 și abținuți 30²⁸. E cel mai mare număr de votanți care vreodată s’a rostit în Sfatul Țării în tot timpul cît a fost în sesiune.

Am luat atunci cuvîntul. Sala se schimbase; toată lumea era în picioare, ciorchini omenești pe toate marginile sălii. Și atunci, am rostit următoarele vorbe:

„În numele poporului românesc și al Regelui României, cu adîncă emoțiune și cu falnică mîndrie, iau act de hotărîrea quasi unanimă a Sfatului Țării. La rîndul meu, declar, că de astăzi înainte, Basarabia este pentru vecie unită cu România. În aceste clipe mari să ne închinăm cu smerenie în fața geniului rasei noastre care după o despărțire de un veac și mai bine găsește singur calea firească să o ducă la mîntuire, calea fireaseă arătată de istorie. Să ne unim cu toții inimile și să strigăm, împreună și cu cei ce s’au abținut, Trăească România una și nedespărțită!”²⁹

În sală, explozia unei emoțiuni ne mai pomenite. Nu mai eră bucurie, era delir: generalii noștri cădeau în brațele deputaților, soldații sărutau pe ofițeri; iar noi trăiam niște clipe de fericire nespusă.

N’a mai fost cortej, domnii mei, n’a mai fost paradă, a fost o mulțime în delir, ca un potop, se duceă spre catedrală. Iar în vasta bisericä din Chișinău, luminată ca într’o zi de Paști, episcopul Gurie³⁰ proclamă pe Regele Ferdinand și pe Regina Maria, Domni stăpînitori ai Basarabiei și oficiază un Te-Deum solemn. Domnii mei, în mulțimea aceea, în care erau oameni din toate clasele, de toate religiunile, așă de unanim a fost sentimentul național că nu s’a înregistrat o vorbă de contestațiune; nu s’a exprimat un gest de opunere³¹.

Și astăzi, domnii mei, profit de această ocaziune ca să mă închin cu slavă înaintea modeștilor deputați din Sfatul Țării. Erau acolo oameni de multe ori cu cultură rudimentară; erau acolo oameni aproape sărmani, ieșiti din popor³²; unul, dar unul nu și-a precupețit votul!

Și-au apărat cu cerbicie convicțiunile, au rămas, unii dintre dînsii, ireductibili; pe alții i-a rupt apa dar n’a fost unul care să fi negociat ceva pentru dînsul, nu a fost unul căruia să-i fi putut face necinstea cineva să-i propună ceva.

Ei, domnii mei, cînd eliberarea Basarabiei s’a făcut pe bază de liber arbitru, de rostire democrată și printr’un act curat ca apa de cristal, nu mai poate nimeni să-i tăgăduească legitimitatea și procesul este pentru totdeauna închis.

Așa s’a savîrșit, domnii mei, actul sfînt al unirii Basarabiei. Cu dînsul, cînd am fost silit să mă retrag, la sfîrșitul anului 1918, puteam să-mi încheiu activitatea politică și aș fi făcut-o voios dacă aș fi fost tratat nu cu recunoștintă, pentrucă nu cer firii omenești sentimente extraordinare, dar dacă aș fi fost tratat cu decență.

Dar nu trecuse o lună de la retragerea mea, domnii mei, și cînd am văzut că puhoiul calomniei a rupt orice zăgaz, cînd am constatat căineala cu care toți acei cari au tremurat odinioară pentru răspunderile lor, mă atacau, cînd am constatat că toți cari au păcătuit, prin faptă sau lipsă de prevedere, căutau să mă încarce cu toate păcatele pe cari ei aveau să le ispășească, am ridicat capul, mi-am încordat nervii, și am rămas la postul meu. Nu aveam să mă apăr pe mine, știam că istoria − nu istoria pe care o fac polemicile de partid, dar istoria pe care o sapă realitatea faptelor − acea istorie îmi va da dreptate; dar aveam de apărat, domnii mei, cinstea partidului meu care nu trebuiă o clipă măcar să poată fi bănuit că a suportat în fruntea lui un om care, într’un anume moment, a slujit alte interese decît interesele țării lui.

Și astăzi, domnii mei, lumina e făcută; soarta mi-a dat revanșa care mi-o datoră.

Cu toate acestea n’a sunat ceasul cînd poți să zici: sloboade, Doamne, pe robul tău.

Da, domnii mei, țara noastră a crescut, dar vaza ei nu a crescut. Prin vina noastră, n’am știut să ne adaptăm vremurilor noui. Am rămas încîlciți în politica îngustă de partide, cu polemicile de persoane cu pismuirile ei. A rezultat de-aici o slăbire generală a acțiunii de Stat. Avem pe granițele noastre vecini cari ne pîndesc și ar fi mare păcat dacă s-ar acredită că corpul acesta al României este slăbit, cum ar fi tot așă de mare păcat dacă ar trece drept adevar că corupțiunea în România falsifică toate ruajele acțiunii de Stat. Și, cum dorim, domnii mei, o țară puternică, o țară rînduită, la care puterea morală să fie egală cu puterea materială, nu rămîne decît să îndemn pe toți acei cari, prin acțiunea lor politică sau prin vieața lor privată, pot statornicì pilde în țara aceasta, ca toți acei cari, prin experiența lor pot fi încă puncte de razim pentru reconstituirea de forțe, să ramîie în popor; și pentrucă eu cred, domnii mei, că sîntem în stare de a aduce această contribuțiune țării, aici, în mijlocul unor oameni de bine, eu nu pot ridica decît un toast și ca o ultimă rugăciune către Atotputernicul, care a fost așa de blînd, așă de darnic, așă de ocrotitor cu România: să dea oamenilor mintea cea bună, și ridic paharul meu, domnii mei, într’o strîngere la un loc a oamenilor de bine, pentru întremarea Patriei noastre.

(Din volumul Lui Alexandru Marghiloman omagiu cu prilejul

unei îndoite aniversări. Prietenii și admiratorii lui, București, 1924.

Selecție și note de Ion Țurcanu. Material preluat din cartea

Sfatul Țării. Istoria unei importante instituții politice basarabene,

în curs de apariție la editura „Arc” din Chișinău.)

Note:

1 Referință la Puterile Centrale și la aliații lor.

2 Vezi referitor la această tranzacție la pp. 95-97 din volumul de față.

3 Este vizat reprezentantul Puterilor Centrale de la București.

4 Despre tratativele de la Iași referitoare la organizarea Unirii, vezi cap. „Cine a făcut Unirea” din volumul de față.

5 Necoincidență cu relatările lui Marghiloman, care spune repetat că au sosit la Chișinău în dimineața zilei de 26 martie, afirmații confirmate și de alte surse.

6 Desfășurarea ședinței din 27.03.1918 este descrisă în cap. „Unirea a «păpat» revoluția”, care semnalează unele lapsusuri ale sursei.

7 Procesul-verbal al ședinței din 27.03.1918 a S.Ț. nu conține nici o referință la insistența lui Marghiloman ca deputații să voteze Unirea.

8 Corpul VI armată.

9 Afirmație greșită: regele anunțase mai devreme că țăranilor le va fi dat pămînt, dar reforma agrară avea să se facă mult mai tîrziu. Pămînturile Coroanei nu au fost însă niciodată împărțite în întregime la țărani.

10 De fapt, inițiativa instituirii funcției de Comisar General al Basarabiei nu a aparținut ministerului de război, ci lui C. Stere, pe atunci încă președinte al Sfatului Țării, și lui P. Cazacu, șeful guvernului basarabean.

11 E greu de înțeles această onoare pe care Marghiloman o arătă „moștenitorului tronului”, adică principelui Carol, care, pe lîngă faptul că nu a avut nici o legătură cu Unirea Basarabiei, în timpul războiului, așa cum se știe, practic dezertase de pe front.

12 Nu a fost un congres al tuturor moldovenilor, ci doar al militarilor moldoveni de pe toate fronturile războiului.

13 E vizată rezoluția Congresului Militar Moldovenesc despre autonomia Basarabiei, care e citată însă greșit.

14 Corect, 84 de locuri.

15 Independența Basarabiei va fi proclamată mai tîrziu.

16 Corect, președinte al Sovietului gubernial al deputaților țărani.

17 De fapt, decizia de a trimite trupe în Basarabia, guvernul român a luat-o la 31 decembrie 1917, deci cu o săptămînă înainte de sosirea la Chișinău, la 06.01.1918, a regimentului ardelenesc despre care vorbește Marghiloman.

18 Nu este adevărat că directoratul, adică guvernul Basarabiei, s-ar fi împrăștiat. În realitate, și guvernul, și Sfatul Țării și-au continuat activitatea chiar și în zilele de gravă criză politică de la sfîrșitul anului 1917 și începutul lui 1918, așa cum foarte bine demonstrează procesele-verbale ale Parlamentului basarabean.

19 E vorba doar de o delegație a marilor proprietari, care cereau unirea numai pentru a-și salva averile.

20 Această descriere a atmosferei pro-Unire nu este întru totul conformă cu realitatea. Vezi cap. „Cine a făcut Unirea?”

21 Era vizată concesionarea către Centrali a exploatării petrolului românesc, însă în tratatul preliminar de la Buftea această pretenție nu fusese inclusă, fiind presupusă în prevederea generală cu caracter economic.

22 Sînt vizate, desigur, Puterile Centrale.

23 Aluzie la corespondența din 1917 dintre împăratul Austro-Ungariei, Carol I, și principele belgian Sixtus de Bourbon-Parma, care dezvăluia intenția monarhului austriac de a propune președintelui Franței o pace secretă.

24 Chestiunile principale, dezbătute la acele tratative, au fost altele, mai numeroase și mult mai principiale. Vezi cap. „Cine a făcut Unirea?”.

25 Nu există informație precisă că Blocul Moldovenesc ar fi fost condus de Halippa.

26 E vizat, se vede, Blocul Moldovenesc, nu Fracțiunea țărănească a lui Țîganko.

27 Corect, Blocul Moldovenesc.

28 Au fost 36 de abțineri.

29 În procesul-verbal al ședinței din 27.03.1918, această cuvîntare a lui Marghiloman alcătuiește o singură propoziție foarte scurtă. Fragmentul din textul de față e diferit și față de însemnarea respectivă din notele sale politice (vol. III, p. 125).

30 Pe atunci, Gurie era doar arhimandrit.

31 De fapt, starea reală de spirit din sînul populației Basarabiei nu era nici pe departe așa cum  o descrie Marghiloman; marii proprietari, străini aprioape cu toții de ideea națională românească, și de asemenea minoritarii, erau adversari ai Unirii. 

32 Observație adevărată și prețioasă.