Basarabia şi înfăptuirile românilor (Versiune românească)

În momentul în care o aniversare la Chişinău aminteşte de Unirea, adică de revenirea, multă vreme dorită, a ceea ce ruşii singuri au numit: Basarabia, după raptul, în 1812, a unei provincii care nu era otomană şi a cărei soartă nu putea să depindă de rezultatul unui război ruso-turc, simţim încă o dată nevoia să infor­măm opinia publică din străinătate asupra sensului acestui act în concordanţă cu principiile cele mai sigure şi mai sfinte ale dreptului naţional.

Între Prut şi Nistru, la marginile lumii creştine faţă cu stăpânirea tătărească, nu exista, în secolul al XlV-lea, în afară de răzleţe sate româneşti, decât marea cale a năvălirilor, străbătută de războinicii hanului mongol şi de trimişii lui. A fost nevoie ca o lungă epocă de strădanii continue să transforme acest pământ, acoperit de copacii codrilor de stepă, într-unul din cele mai bogate grânare din toată Europa şi, pentru regiunea de la nord de gurile Dunării, în verzi suprafeţe de păşuni. Era nevoie, pentru a se ajunge la acest rezultat, de răbdarea nemăsurată a plugarului român, de ambiţia marelui proprietar, a boierului din principatul românesc al Moldovei să vadă întinzându-se până în zare, şi chiar dincolo de ea, hotarele pământului său străbun. Ideea unei îndatoriri stringente de-a pune în valoare terenurile rămase încă pârloagă era atât de întipărită în conştiinţa acestui neam de agricultori înnăscuţi încât atunci când, în 1681, Gheorghe Duca, domn al Moldovei, a fost numit de sultan „hatman al părţii din Ucraina“ care tocmai se închinase Imperiului Otoman, noul stăpân a purces numaidecât la desţelenirea pământului pustiu şi, alături de primele holde arate, a impus să se crească numeroase cirezi din acei boi moldoveneşti care, încărcaţi la Danzig, soseau la gurile Tamisei pentru a aproviziona piaţa Londrei.

N-ai fi găsit pe la 1350 decât prea puţini locuitori în văile Basarabiei de nord şi centrale. O dublă pătrundere românească i-a dăruit rasa însăşi, care stăruie până astăzi, dincolo de toate dezastrele războaielor şi în pofida nepăsării pline de dispreţ de care a suferit în timpul unui secol de stăpânire rusească.

La sud, domnitorii români ai Valahiei, stăpâni peste tot malul stâng al Dunării, s-au aşezat, după ce au alungat resturile stăpânirii tătăreşti, până la gurile Dunării.

O nouă provincie de romanitate a fost astfel creată aici, într-un ţinut în care principatul valah mersese să-şi caute primul arhiepiscop de drept canonic¹. Deoarece dinastia care domnea atunci asupra ţării, şi a continuat până foarte târziu, cobora dintr-un anume Basarab, acest ţinut, creat, populat, apărat pe urmele de civilizaţie ale genovezilor de la Licostomo, a primit din partea vecinilor numele de Basarabia, pe care raptul desăvârşit de ţari l-a extins apoi asupra întregii acestei Mesopotamii între cei doi mari afluenţi ai Dunării, până în zidurile Hotinului.

La nord şi în centru, domnii români ai Moldovei au fost cei care au înfăptuit toate acestea. Ei şi-au trimis aici oştenii apărători împotriva unei eventuale reveniri a hoardelor tătare de la vadurile Nistrului, unde la Hotin chiar, la Tighina – care va deveni în secolul al XVI-lea Benderul turcilor – şi până la acel Moncastro genovez care era pentru români Cetatea Albă, au fost statorniciţi, la capătul unui şleah de comerţ astfel creat pentru negustorii poloni din Galiţia consolidată de marele rege Cazimir, vameşii lor. Unii dintre aceşti soldaţi-ţărani au rămas în ţinutul pe care izbutiseră să-l păstreze pentru creştinătate, pentru civilizaţie ca şi pentru interesele economice ale Occidentului. Pământurile au fost împărţite, potrivit obiceiului, celor care, prin vitejia lor, îndepărtaseră odată mai mult, un nou val de năvălire păgână. Căpeteniilor acestei oştiri gata oricând să alerge sub steagul bourului moldav, le-au fost dăruite mari întinderi în aceste locuri numite „pustii“, deoarece exploatarea agricolă, profitabilă fiscului domnesc, nu începuse încă.

Sufletul ţăranului român creează frumuseţe din instinct, chiar şi în cele mai dureroase clipe de viaţă. O aflăm în armonia unei case modeste, dar întotdeauna originale, în costumul atât de strălucitor uneori, dar de o măsură desăvârşită, în uneltele fin meşteşugite, în covoarele ce oferă aspectul multicolor al câmpurilor smălţate cu flori, în ceramica ce păstrează linia unei arte milenare, o aflăm în poezie şi-n muzica ce-o însoţeşte, când de-o blândă resemnare, când de-o vagă melancolie, când fremătând de ardoarea vechii origini trace, în dans, care continuă euritmia clasică.

Singura casă plăcută ochiului până astăzi este cea a ţăranului, este veşmântul său pe care-1 imită stângaci vecinul lui rutean, la fel ca şi covorul în culori mai tari şi mai puţin armonizate, ca tot ce ţine de viaţa şi de îndeletnicirile primului ocupant, iar când intri într-un grup de colonişti trimişi de guvernul ţarist, cântecul tace şi cârciuma înlocuieşte melodia veselă a horelor moldoveneşti.

De la un capăt la altul al Basarabiei, cei o sută de ani de stăpânire rusească n-au creat nimic în materie de artă, căci nu poţi să introduci în domeniul lucrărilor fru­moase, pe care orice om sensibil le admiră, greoaiele cazărmi fără stil unde şi-au adăpostit ruşii birourile lor de muncă înceată şi dulce trândăvie, prăvălioarele unei burghezii de pură exploatare şi acele ciudate biserici cu acoperişuri verzi şi roşii, cu bulbi dizgraţioşi, amintind de pagoda Extremului Orient, cu fresce vulgar colorate ce reprezintă sfinţi gata de luptă şi sfinte mândre de farmecele lor profane.

Tot ceea ce, nefiind transformat de o evlavie lipsită de gust sau de tendinţa de a vedea totul în mare ce a caracterizat întotdeauna imperialismul rus, îşi mai păstrează încă frumuseţea dintâi, ne aparţine. Dacă bisericuţa satului a fost prea adeseori trivializată atunci când a fost mărită, dacă mitropolia Chişinăului, banală capitală, improvizată, a noii provincii ruse, putea să flateze chiar orgoliul biro­craţilor ruşi stabiliţi în mijlocul Turkestanului sau la Vladivostok, zidurile Hotinului în schimb, în care ancadramente gotice se deschid într-o alternanţă de cărămizi şi de pietre de râu, amintesc dominaţia ambiţioasă a lui Petru Rareş, în prima jumătate a secolului al XVI-lea; la Orhei, care şi-a pierdut mijloacele de apărare, biserica lui Vasile Lupu, monarh munificent din secolul al XVII-lea, rezistă pe temeliile-i solide; la Soroca, se mai poate vedea incinta fortificată care a zdrobit de-atâtea ori năvălirea tătară; turcii şi ruşii n-au putut să schimbe complet puternica pavăză creştină de la Tighina; la Chilia, bucăţi din zidurile şi din temeliile bisericilor poartă amprenta stăpânilor legitimi; şi numai prin grija domnitorilor moldoveni mai străjuieşte Moncastro gura Nistrului şi tragica Mare Neagră cu crenelurile-i genoveze, datând din evul mediu, pe amplasamentul elenicului Tyras².

Se poate scrie oare istoria Basarabiei ruseşti altfel decât prin măcelurile săvâr­şite de turci degeneraţi, în secolul al XVIII-lea, la Bender, Ismail, Hotin, Chilia şi Akkerman, prin interminabila serie de ucazuri, de hârţogăraie birocratică, de solem­nităţile unei orgolioase Biserici de stat, de serbări oferite pentru a onora stăpânii prezenţi sau aflaţi departe, istorie marcată de cel mult o legislaţie economică al cărei merit revine mai curând şefilor înşişi ai populaţiei româneşti anexate ca un grup oarecare de raiale turceşti, dar care au ştiut să impună o cvasiautonomie rezistând până în cea de-a doua jumătate a secolului al XlX-lea şi au păstrat în forme mol­doveneşti în propria lor limbă română o mare parte din activitatea administrativă? În timp ce, pe de-o parte, nu există decât registre de o dezgustătoare nulitate, compilaţii şcolare, literare şi ecleziastice purtând pecetea unei vagi universalităţi ruse şi liste de guvernatori exotici şi de preoţi având sarcina să deznaţionalizeze sufletele, [pe de altă parte] cele cinci sute de ani de viaţă de stat românească sub sceptrul moldo­venesc înseamnă gloria apărării împotriva tătarilor, eroismul celor care, în faţa formidabilei puteri a turcilor otomani, n-au părăsit decât la capătul sforţărilor celor mai disperate cetăţile lui Ştefan cel Mare şi ale fiului său Petru, înseamnă tenacea rezistenţă în faţa unei lente cotropiri, dezvoltarea seculară a familiilor de oşteni care şi-au cinstit patria.

Se vorbeşte despre plebiscit în legătură cu soarta viitoare a României basarabene. Un plebiscit? Dar cine ar supraveghea operaţiunile şi cine i-ar garanta rezultatul? În timpul operaţiunilor acestui plebiscit, cine ar putea împiedica izbuc­nirea pasiunilor sociale, invazia şi instaurarea bolşevismului?

Guvernarea de partid românească – şi aproape în toată lumea acest mod de a guverna dă aceleaşi rezultate – a putut comite erori în administrarea Basarabiei. Să admitem... Dar asupra păstrării unui drept incontestabil veghează o conştiinţă naţională dreaptă şi pură. Ea e gata să probeze că nici o palmă de pământ românesc n-ar putea fi atacat în vederea unei noi sclavii fără ca sângele celor de astăzi să nu ajungă până la osemintele străbunilor, chemaţi întru ajutorarea dreptului nostru.

Note:

1 Continuatorul ierarhic al arhiepiscopului de Tomis. Vezi Mircea Păcuraru, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, ed. IV, Galaţi 1996, pp. 36-37.

2 Tyras, colonie milesiană situată la gura Nistrului. încă din sec. III în. de Chr., a întreţinut strânse legături cu coloniile greceşti din vestul Mării Negre, iar din sec. II după Chr. a intrat în sfera de influenţă a provinciei romane Moesia, mai târziu, Cetatea Albă.