Mihai Eminescu și idealul național de Unire

Eminescu este o conștiinţă de cultură completă

Constantin Noica

Revenim iar și iar la Eminescu – reper fundamental, atunci când este vorba despre limbă, istorie, biserică, tradiție, neam, unire, cultură, valori care ne pot reprezenta în lume ca popor creator, și nu demolator; la opera lui poetică de dimensiune cosmică, topită în vers nemuritor ce străbate secolii, ori la publicistica sa ce nu și-a pierdut nimic din forța vizionară, parte din ea fiind dureros de actuală și astăzi. Ni se poate reproșa că mergem pe un drum bătătorit, dar afirmația filozofului creștin şi a umanistului Constantin Noica, și anume că „nu ne întoarcem niciodată cu mâinile goale când îl căutam pe Eminescu şi îl consultăm”, îndreptățește acest apel continuu la Poetul național¹ (sintagmă taxată de delatorii săi drept clișeizată, didacticistă, dar care exprimă percepția generală a românilor de oriunde s-ar afla în lumea asta globalizată), la gazetarul și gânditorul de geniu. Căci Eminescu, poetul – prim mare jurnalist din istoria țării, a cărui înălțime și profunzime a gândirii a depășit granițele națiunii sale din a doua jumătate a veacului al XIX-lea, este în același timp imaginea-simbol a zbuciumului pentru idealul unirii provinciilor istorice românești, parte din care se aflau sub stăpâniri străine, identificat cu însuși sufletul poporului din sânul căruia a ieșit ca un miracol spre a-l înălța în cultura universală. A cuprins, cu mintea sa ascuțită, simțul critic și profund patriotic problemele majore ale epocii în care a trăit, o perioadă istorică de mari frământări, când națiunile europene își conturau statalitatea, când curentul naționalist – în sensul bun, sănătos al cuvântului, naționalism patriotic, nu șovin – era foarte pronunțat în toate spațiile europene, ca urmare a acelui „Risogirmento” promovat de Giuseppe Mazzini și Garibaldi, ceva mai târziu de Giuseppe Verdi, când teritorii locuite de popoare autohtone aflate de multă vreme sub stăpânire străină se treziseră, dorind eliberarea de sub aceste puteri dominatoare și afirmarea aspiraţiilor de libertate naţională. Romantismul însuși, al cărui ultim reprezentant european de geniu a fost Eminescu, avea între trăsăturile sale reînvierea perioadelor de glorie din trecutul fiecărui popor, accentul pe tradiții, datini, obiceiuri. La noi, această mișcare literar-politică de trezire a conștiințelor a fost încadrată sub denumirea de „Deșteptătorii neamului”, lista reprezentanților ei, până a ajunge la Eminescu, fiind ilustrată cu mari făuritori de cultură și slujitori de țară. Așadar, din prisma romantismului patriotic, Eminescu, crescut în spiritul patriotismului, al aplecării cu venerație asupra trecutului istoric al nației, sădite la Cernăuți de profesorul său de limba română Aron Pumnul (pașoptist ardelean de frunte) din ale cărui lecții² s-a născut dragostea pentru Transilvania (străbătută de la un capăt la altul) și Blajul revoluționar („Romă mică”)³, școlit la înalte universități europene (Viena, Berlin) unde a prins spiritul entuziast și energic al veacului emancipărilor naționale, informat și cu o viziune largă asupra atmosferei generale europene, al pulsului epocii, cu o luciditate fantastică și cunoscător foarte bun al situației dureroase a românilor din teritoriile românești ocupate, Eminescu, înaltă conștiință și spirit vizionar, nu putea să nu se angajeze în lupta pentru o națiune românească modernă. Așa cum s-au implicat alți mari creatori contemporani progresiști din centrul, sud-estul european, pentru propășirea idealurilor naționale și eliberarea statelor lor de sub străinii ocupanți.

Format și afirmat în perioada trezirii fiorilor conștiinței de sine a românilor, după cinci secole de dominație turcească într-o parte a României și alte câteva de ocupație rusă și austro-ungară în cealaltă parte a ei, era firesc să susţină în publicistica sa păstrarea identităţii naţionale. În viziunea sa – urmând linia ctitorului României moderne, Mihail Kogălniceanu – Țara Românească nu era numai Regatul propriu-zis, ci cuprindea provinciile istorice locuite de români aflate sub ocupație străină4, spații pe care le visa unificate politic, având în vedere unitatea existentă de limbă, istorie, tradiție, cultură, unitate lingvistică remarcată pe parcursul peregrinărilor sale ca adolescent din „Ducatul Bucovinei” în Ardeal, Banat, Muntenia. De altfel, el folosește, pentru prima oară termenul de România⁵ în scrisoarea trimisă lui Iosif Vulcan, care-l debutase în „Familia”⁶ (numărul din 25 febr./ 9 martie 1866) cu poezia De-aş avea: „Mult stimate domnule şi amice, Mulţumesc pentru onorariul trimis – cel dintâi pentru lucrări literare pe care l-am primit vrodată-n viaţă. În România domneşte demagogia: şi în politică, şi în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut în viaţa publică, astfel talentul adevărat e înecat de buruiana rea a mediocrităţilor, a acelei şcoale care crede a putea înlocui talentul prin impertinenţă şi prin admiraţie reciprocă. Iartă-mi, stimate amice, acest ton polemic, dar te asigur că a fost pentru mine o rară mângâiere de-a mă vedea remunerat dintr-un colţ atât de depărtat al României, din Oradea-Mare”. Același termen susținut de sintagma poetică „poporul mare, românesc” apare apoi în poema ce a înflăcărat inimile a zeci de generații de urmași Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie (în textul original inițial: Ce-ți doresc eu ție, dulce România), publicată la vârsta de 17 ani⁷, dar care denotă o maturitate și profunzime a gândirii și trăirii pentru un ideal mai presus de această vârstă, o rostire sinceră, sensibilă, țâșnită dintr-un suflet pur românesc, ca și poemele La Heliade și Horea („Să privească – Ardealul lunei i-e ruşine / C-a robit copiii pe sub mâini străine”), toate fiind scrise în spiritul romantismului târziu. Așadar, în viziunea lui Eminescu, România era rotundă, la fel cum o văzuseră Kogălniceanu (la 1843), Dimitrie Cantemir ș.a., întregul teritoriu în care se vorbește românește, „de la Nistru pân-la Tisa”, cum avea să prevestească în nemuritoarea Doina.

De foarte tânăr, din perioada cernăuțeană și mai ales din timpul pelerinajului transilvănean, a trăit intens sentimentul de contopire sufletească cu neamul său percepând acut durerea împărțirii lui de marile puteri, a manifestat acest spirit patriotic, luptând prin scrisul lui pentru trezirea conștiinței națiunii sale. Amintim acele versuri („Te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,/ Te plânge-n tânguire şi locul tău natal;/ Căci umbra ta măreaţă în falnica-i zburare/ O urmă-ncet cu ochiul în tristă lăcrimare/ Ce-i simţ naţional!”) din prima încercare poetică, dedicată⁸ dascălului său cernăuțean preaiubit (La mormântul lui Aron Pumnul), sau poeziile din prima fază de creație, cele considerate a fi din perioada blăjeană, publicate în „Familia” lui Iosif Vulcan în 1866 – Din străinătate⁹, La Bucovina¹⁰ ș.a. – ce anunță genialitatea sa poetică (nemaivorbind că la 17 ani traducea deja din Schiller poemul Resignatiune, a cărui carte de poeme o purta „în buzunarul paltonului său ferfeniţit”, deși admirația lui pornea mai mult către titanul de la Weimar, Goethe¹¹). Acest puternic și statornic, sincer sentiment ce l-a însoțit toată viața și i-a cauzat și sfârșitul tragic scrie Ioan Slavici¹² în Eminescu-omul din volumul Amintiri: „N-am cunoscut om stăpânit deopotrivă cu dânsul de gândul unităţii naţionale şi de pornirea de a se da întreg pentru ridicarea neamului românesc”; „Tânărul poet era un naţionalist (...) şi foarte pornit spre intoleranţă când venea vorba de naţia română şi România”. Este, de altfel, arhicunoscut salutul său „Trăiască nația!”¹³, ca și răspunsul „Sus cu dânsa!” dat celor care i se adresau utilizându-i originala formulă de salut. Încântat de trecutul românilor, „se uita cu însuflețire în viitorul luminos”, afirmând că „Măsura patriotismului va fi dată de faptele pe care vom avea ocazia de a împlini în viitor”. Și-a asumat ca un dat menirea de scriitor național, așa cum au făcut marile spirite europene ale vremii, dedicate națiilor lor. „...nu ezita nicio clipă să vorbească despre visele sale măreţe privind soarta la aceea dată a Principatelor Române”, își amintește bunul său coleg și prieten din perioada cernăuțeană și vieneză, Theodor Ștefanelli.

Triunghiul Blaj¹⁴, orașul Școlii Ardelene (unde s-a întâlnit cu Timotei Cipariu și a venit cu gândul de a-și da examenele restante din clasa a III-a de gimnaziu), Alba Iulia (ca participant la sesiunea anuală a Astrei, 27-28 aug. 1866), Sibiu (unde l-a cunoscut pe Nicolae Densusianu¹⁵ și-ar fi încercat să-şi definitiveze studiile¹⁶) din peregrinările sale ardelenești¹⁷ este cel care i-a întărit convingerea în justețea slujirii ideii unității naționale și a culturii române. „Într-o zi frumoasă de vară, îmi făcui legăturica, o pusei în vârful băţului şi-o luai la picior pe drumul cel mare, împărătesc...”, povestește el în romanul autobiografic Geniu pustiu¹⁸. „Întâmplarea a făcut ca, din copilărie încă, să cunosc poporul românesc, din apele Nistrului începând, în cruciș și în curmeziș, până în Tisa și Dunăre”, va explica Eminescu, în 1882, această înclinație precoce spre slujirea idealului național. La Târnăveni afirmă public calitatea sa de poet și scopul acestor peregrinări: „Domnilor, eu sunt poet şi vreau să-mi adun material”.

Nu numai că „a dat o viaţă nouă întregii noastre limbi”¹⁹, el a avut de foarte tânăr ca deviză acel echilibru între trecut, prezent și viitor.

Perioada studenției vieneze (1869-1872²⁰) când, printre cei o sută de studenți români aflați la studii în capitala imperiului ce îngloba o mare parte din țară, întâlnește tineri bucovineni și blăjeni, când l-a cunoscut pe Slavici (voluntar la un regiment din Viena și student la drept) care avea să-i devină statornic prieten (deși diferiți)²¹, cuprinde nu numai anii cei mai senini și plini de entuziasm ai studiilor universitare, ci este una de conturare a personalității sale. De o inteligenţă sclipitoare, impetuos și clocotind de convingerile sale, el atrage atenția lui Slavici care-l descrie ca fiind „copt înainte de vreme”, „deşi era mai mic de ani, era mult mai mare ca ştiinţă, strivitor ca superioritate intelectuală şi mai presus de toate om cu inimă deschisă și totodată plină de căldura sfântă a celor aleşi” (Fapta omenească). Dragostea pentru poporul român, mai ales pentru partea aflată sub ocupaţie străină (bucovinenii şi basarabenii, ardelenii și bănăţenii), a fost cea care i-a apropiat pe cei doi studenți vienezi, viitori mari clasici ai literaturii române, Eminescu fiind nu numai „maestrul” care-i conduce pașii în literatură, ci și cel care-l atrage în slujirea cauzei românilor. Este perioada nu numai a studiului și lecturii cu nesaț, a colaborării la „Convorbiri literare” (cu poeme ce au stârnit un extraordinar ecou în sânul junimiștilor, ceea ce l-a determinat pe Iacob Negruzzi să-l viziteze la Viena) – piatră de hotar în afirmarea sa poetică –, ci și a debutului ca publicist (ziarul „Albina” din Pesta), cu articolul O scrisoare critică (7/19/21 ian. 1870), în care critică broșura lui D. Petrino și ia apărarea fostului său profesor Aron Pumnul: „Dar ceea ce la Viena nu-i periculos, în Ungaria e din contra un sâmbure de distrugere a statului unguresc, căci, precum se știe, Lepturariul, în aparență inocent al lui Pumnul, îi oprește pe românii din Transilvania și Ungaria de-a se face maghiari” (M. Eminescu, Opere, IX, p. 421).

În noua calitate, se implică cu frenezie și curaj în problematica românilor din imperiu, animat de un singur gând: unirea acestora și eliberarea de sub stăpânirea austro-ungară. După înființarea (împreună cu alți tineri) a cercului „Orientul” (1 apr. 1869), care avea ca scop strângerea textelor referitoare la cultura și istoria națională, publică în 1970, în „Federatiunea” din Pesta²², sub pseudonimul Varo, articolele incendiare Să facem un congres!²³, În Unire e tăria²⁴ și Echilibrul²⁵, care pun în valoare maturitatea gândirii sale, faptul că era un tânăr foarte bine informat, dovedind o bună cunoaștere a situației politice din imperiu, din Europa prin lecturarea ziarelor nemțești; un condei publicistic și polemic bazat pe o solidă cultură și spirit european, poliglot²⁶ „cu mintea luminoasă, cu sufletul plin de duioșie și cu o extraordinară cultură generală” – cum îl descrie Slavici²⁷.

În aceste prime articole scrise, el vorbește despre compromisul dualismului austro-ungar, despre „drepturi răpite prin puterea brută”, arătând spre „acești oprimători ai autonomiei Transilvaniei”²⁸ (Echilibrul). Susține cu aplomb idei foarte curajoase ce conțin un adevăr istoric crunt, având în vedere realitățile acelui timp, idei progresiste, vizionare, dincolo de unele tușe mai groase datorate atât patosului specific vârstei și curentului epocii, cât și înclinației polemice a discursului său („Nimeni nu trebuie să fie aicea stăpân decât popoarele însele şi a trece suveranitatea în alte braţe decât în acelea ale popoarelor, ci cu toţii uniţi trebuie să mergem cu principiul, cu naţiunea”; „Un insolent are cutezanţa de a spune în camera Ungariei cum că naţiune română nu esistă. I se răspunde că esistă şi nimic mai mult”; „Astăzi credem că ar fi venit timpul ca să pretindem şi noi ceea ce ni se cuvine de secoli. E timp să declarăm neted şi clar că în ţara noastră (căci este a noastră mai bine decât a orişicui) noi nu suntem nici vrem să fim maghiari ori nemţi. Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egala îndreptăţire a naţiunei noastre. Faţă cu orice încercare de deznaţionalizare ori suprematizare, întrebăm cu răceală şi conştienţi de drepturile ce ni le dă aboriginetatea noastră şi spiritul secolului: „Cine sunt aceşti oameni şi ce vor ei în ţara noastră?” (Să facem un congres!); „Cine ar crede cum că Ungurii, chiar de-ar promite-o, vor găsi în ei atâta simț de dreptate încât să redea, de exemplu, autonomia Transilvaniei, pe care au răpit-o fără consimtământul Românilor? Și apoi nici nu avem noi să cerem de la unguri ceva, căci ei nu sunt competenti să ne dea nimica” (În Unire e tăria); „Ungurii nu sunt cu nimica superiori naţiunilor cu care locuiesc la un loc şi acest palat cu spume mincinoase cu care au înşelat Europa e, de aproape privit, forma ridicolă a unei pretenţii ridicole” (Echilibrul). Deși poate fi (și a fost) acuzat de naționalism, el merge pe linia altor figuri europene luminate ale vremii sale, care exprimau idei similare. Ia astfel apărarea românilor ardeleni oprimați și supuși unei crunte deznaționalizări, cum reiese și dintr-o scrisoare trimisă din Viena la 6 februarie 1871 („... E destul de tristă starea unui popor când trebuie să lupte pentru limbă şi naţionalitate în numele confesiunii religioase căreia-i aparţine.”). În același timp, nu iartă nici neregulile din regat, criticând orânduirea proastă existentă („nu îmbunătăţirea calităţii a fost ţinta civilizaţiei române, ci menţinerea tuturor neajunsurilor vechi...”), lipsa de atitudine („nepăsarea noastră ne pierde” ), lansând îndemnul de revenire la „virtutea şi demnitatea străbunilor, simplul simţ de demnitate şi mândrie” și încurajarea că „puterea și mântuirea noastră în noi este!”. Îndeamnă studențimea română vieneză la întrunirea într-un congres cu largă participare și implicare în problematica românilor din imperiu (Să facem un congres!). Ele i-au adus, la 5 luni de la publicarea articolelor, acuzația de „delict de presa” din partea procurorul din Pesta²⁹, mai întâi redactorului-șef Ion Poruțiu³⁰, întrucât identitatea lui Varo a fost deconspirată (cu acordul poetului) în revista „Familia”, din 13 noiembrie 1870.

Publicistica din această perioadă, în care instigă direct la revoltă împotriva regimului asupritor, dar mai ales cea de mai târziu, a atras asupră-i suspiciuni, marcând începutul urmăririi austro-ungare care nu-l va părăsi până-n ceasul trecerii sale la poporul stelelor, ca un crucificat. Din Viena, Eminescu i se adresa lui Iacob Negruzzi (11 februarie 1871), descriind situația în sine: „În articolul Echilibrul publicat în „Federaţiunea” (Nr. 38 şi 39, mai 1870) am susţinut autonomia Transilvaniei, fărâmarea dualismului, a unei forme ce contrazice natura obiectivă a monarhiei, dreptul ce-l are fiece popor de a-şi determina viaţa prin legi şi de-a avea un propriu organ pentru formularea acestor voinţe, o legislatură. Acest articol a dat însă (ocazie) procurorului public din Pesta de-a mă cita la judecătoria de instrucţiune (...)”.

De gazetele românești din Ungaria se leagă astfel nu numai debutul său poetic, ci și cel publicistic, care-l fac cunoscut ca apărător al drepturilor românilor din întreg spațiul etnic locuit de ei.

Vizita făcută exilatului domn făuritor al Unirii Principatelor, Al. I. Cuza, la Döbling³¹ (lângă Viena), în ianuarie 1870, (împreună cu L. Năstase, V. Burlă) îl va marca definitiv:³² „Vor trece veacuri şi nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de ruşine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 februarie şi stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memoria generaţiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn.” („Timpul”, 27 februarie 1882).

Cu gândul la nevoia înfăptuirii unității românilor din provinciile ocupate, se zbate, împreună cu Slavici, pentru unitatea culturală a studențimii vieneze, divizată în două societăți roase de discordii, reușind, deloc ușor, fuzionarea în una singură – Societatea Academică Literară „România Jună”, înființată la data de 8 aprilie 1871, ce avea ca deviză Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă în simţiri!, cu Slavici ales ca preşedinte, Eminescu, ca bibliotecar, Ștefanelli, în conducerea acesteia, între membrii de vază fiind Titu Maiorescu, Virgil Onițiu, Vasile Goldiș ș.a. „Proiectul de program pentru serbarea națională la mormântul lui Ștefan cel Mare, la 1527 august 1870” – la care Eminescu a adăugat paragraful în care se menționa întrunirea tinerilor într-un congres după desfășurarea festivităților – și „Apelul” către „fraţii comilitoni” de la universităţile şi academiile din: Bucureşti, Iaşi, Torino, Berlin, Pesta etc., lansate la finele anului 1869 și publicate în revista „Traian”, preluate de alte ziare româneşti, au avut un larg ecou. „Să demonstrăm lumii că geniul poporului nostru viază, să-i arătăm că naţiunea noastră înţelege misiunea sa”, susținea tânărul Eminescu.

Noua societate, dinamizată de Apelul pentru serbarea de la Putna, de articolul „Să facem un congres!”, a stat la baza organizării primului Congres al studenţilor români de pretutindeni în cadrul Marii Serbări de la Putna, concepută ca o mare serbare națională prilejuită de sfințirea mânăstirii ștefaniene ce împlinea 400 de ani de la ctitorire, aflată sub ocupaţia austriacă. În „Convorbiri literare” din septembrie 1870, Eminescu preciza că „exteriorul acestei festivităţi are să fie de-un caracter istoric şi religios; interiorul ei – dacă junimea va fi dispusă pentru aceasta – are să cuprindă germenii unei dezvoltări organice, pe care spiritele bune o voiesc din toată inima”; „Deși desfăcuți unii de alții în privința politică, ne unește, totuși, aceeași limbă, aceleași obiceiuri și datine, aceeași religiune și credință politică și socială, de la Tisa până la Marea Neagră, de la Nistru și până la Balcan; scopul nostru comun [...] este însă o necesitate imperioasă pentru conlucrarea la același scop, ca să ne coadunăm din toate unghiurile spre a ne cunoaște unii pe alții, a ne uni în cuget și simțiri, a ne conțelege despre interesele noastre comune, pentru care suntem și existăm, pentru progres și cultură națională”, sublinia Eminescu. Congresul însă a fost amânat pentru anul următor din cauza războiului franco-prusac și a falimentului băncii în care fuseseră depuși banii. Vorbind despre această amânare, Eminescu menționa că serbarea a fost „... pornită dintr-un sentiment de pietate către trecutul nostru pe cât de glorios, pe atât de nefericit” („Convorbiri literare”, toamna anului 1870).

În 4/16 sept 1970 i se adresa lui Negruzzi rugându-l să publice în „Convorbiri literare” Apelul privind proiectata întrunire la Putna, la mormântul lui Ștefan cel Mare. „N-are să fie serbarea unui comitet, nu a unei junimi; serbarea de la Putna trebuie să fie un act produs de o naţiune întreagă; serbarea de la Putna are să fie întrunirea naţiunii române în suvenirele trecutului, în însufleţirea prezentului şi speranţele viitorului!”, scria în „Serbarea de la Putna, apel către onoratul public român”³³, semnat de V. Bumbac și Ioan Slavici. Noul comitet ales (8 martie 1971), format din Ioan Slavici, președinte, Mihai Eminescu, secretar, Vasile Morariu, Pamfil Dan ș.a., reușește să organizeze, la 15/27 aug. 1871, această primă mare manifestare colectivă de unitate spirituală a studențimii române, să determine participarea entuziastă a unei mase largi de români din toate provinciile românești la evenimentul rămas în istorie sub denumirea de Serbarea de la Putna, participarea unor mari personalități³⁴ (M. Kogălniceanu³⁵ Gr. Tocilescu, Constantin Istrati, G. Dem. Teodorescu, o delegație a Mitropoliei Moldovei, pictorii Carol Popp de Szathmáry, Epaminonda Bucevschi ș.a.). Au rămas ca momente deosebite: cuvântarea lui Slavici în deschiderea Serbărilor din fața porticului înălțat în fața mânăstirii; procesiunea spre mânăstire în frunte cu Părintele arhimandrit Arcadie Ciupercovici, egumenul mănăstirii Putna; toasturile lui I. G. Sbiera, din partea „Societății Academice Române”, a episcopului Filaret Scriban la festinul al cărui președinte de onoare a fost M. Kogălniceanu; corul studenților teologi din Cernăuți care-a interpretat „Imnul lui Ştefan cel Mare” pe versurile lui Vasile Alecsandri³⁶ („imnul religios al lui Alecsandri, compus anume pentru serbare”, cum scria reporterul Eminescu) și muzica de Flechtenmacher şi Claudella; cuvântarea festivă³⁷ a studentului berlinez A. D. Xenopol la mormântul domnitorului în prezența a peste 3000 de oameni; depunerea urnei de argint cu pământ din toate provinciile românești (păstrată până astăzi în muzeul mănăstirii) de către junii vienezi; balada elevului Ciprian Porumbescu din cadrul serbării câmpenești ce a urmat și vorbele adresate tatălui său, Iraclie Porumbescu (fost stareț al acestei mânăstiri), „Tată, am cântat Daciei întregi!” „...purtau panglici care simbolizau culorile drapelului României libere, în timp ce Comitetul de organizare îi întâmpina încinşi cu eşarfe tricolor”, reda Eminescu atmosfera entuziastă de atunci. Descris de contemporani ca „activ și pios, totodată entuziast și grav, apăsat parcă de răspunderea unui atât de răscolitor moment istoric”, Eminescu împarte foi volante cu poezia „La mormântul lui Ştefan cel Mare” de Dimitrie Gusti, tipărită la Iaşi la iniţiativa sa, în care se vorbea despre toate acele „româneşti pământuri”³⁸. „Crist a învins cu litera de aur a adevarului și a iubirei, Ștefan cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei. Vom depune deci o urnă de argint pe mormântul lui Ștefan, pe mormântul creștinului pios, al românului mare”, a cuvântat Eminescu³⁹.

Prin această Serbare s-au marcat nu numai sfințirea sfintei Mânăstirii ștefaniene, ci s-a reușit să se împlinească retrezirea ideii unității naționale, având o importanță deosebită în consolidarea Statului Român modern.

Într-o scrisoare deschisă adresată lui D. Brătianu, publicată, împreună cu Pamfil Dan, în „Românul” din 3/15 aug. 1971, Eminescu explica simbolistica acestei întruniri a tineretului la Putna: „Dacă o generaţie poate avea un merit, e acela de a fi aginte al istoriei, de a purta sarcinile cu necesitate de la locul pe care îl ocupă în înlănţuirea timpilor”. Cu luciditatea și clarviziunea ce-i era un dat natural, a apreciat rolul deosebit al acestui moment istoric: „Se va ridica simțul național, aproape adormit până acuma, și va lua alt avânt, iar studenții ce-au sosit din toate părțile și-au făcut cunoștință și legături de prietenie între dânșii... vor fi propagatorii cei mai zeloși ai ideii că, lucrând uniți și conduși de același ideal, vor contribui la deșteptarea și mărirea neamului lor în provinciile de unde se trag”; „A fost și foarte multă inteligență, tot bărbați marcanți din toate țările locuite de români. Și ei au făcut cunoștință mai de aproape, și între dânșii au urmat un schimb de vederi și nu se poate ca acest fapt să nu influențeze activitatea lor publică și să nu aibă urmări binefăcătoare pentru neamul întreg”; „studenți, popor și inteligență, cu toții au văzut și s-au convins că hotarele nu pot impiedica manifestările entuziaste ale unui popor pentru o idee pe care au urmărit-o și serbarea de la Putna. Deși despărțiți prin hotare, toți știu că sunt unul și același neam și această convingere va mări puterea lor de rezistență și îi va oțeli în lupta pentru neam, lege și țara”⁴⁰.

Congresul studențesc propus de Eminescu, ținut în seara aceleași zile de Sf. Maria în trapeza mănăstirii și în turnul porții⁴¹, a cerut „restabilirea unităţii în viaţa culturală a Românilor, cultura să fie naţională şi pretutindeni aceeaşi” (cum specifică Slavici în „Amintirile” sale). „... trebuie să fie omogenă la Prut şi la fel în sânul Carpaţilor cărunţi şi pe malurile Dunării bătrâne”, arăta Eminescu, ale cărui neastâmpăr intelectual și idei transmise celor din jur Slavici le considera ca fiind profetice, providențiale, concluzionând și fixând esența acestui eveniment: „De fapt, restabilirea unităţii în viaţa culturală a Românilor era un mijloc adecvat, în vederea unirii politice a Românilor într-un singur stat^”42.

„Una din cele mai frumoase serbări întocmite de societatea academica Romania Juna din Viena a fost serbarea de la Putna din 15/27 august 1871 în memoria lui Stefan cel Mare, menționează Theodor V. Stefanelli, participant la Congresul de la Putna. „Toată suflarea românească a primit cu cea mai deplină însuflețire mareața idee, spre a aduce omagii de pietate și venerațiune aceluia ale carui oseminte se odihnesc de trei secole și jumatate în vechea mânăstire zidită de dânsul. A fost întâia serbare la care au luat parte românii din toate țările locuite de dânșii și ideea aceasta a purces de la Eminescu (...) Cel mai de seamă lucru pentru Eminescu era însă rezultatul moral al acestei serbări...”⁴³. Și acesta s-a văzut, întrucât dintre cei care au fost prezenți s-a înfiripat generația (Cercul studențesc „Arboroasa”) ce va lupta pentru Unirea Bucovinei cu Țara. S-au împlinit astfel cuvintele lui Mihai Eminescu adresate lui Dumitru Brătianu la 3 august 1871: „dacă serbarea întru memoria lui Ștefan va avea însemnătate, aceea va fi o dovadă mai mult cum că ea a fost cuprinsă în sufletul poporului românesc și s-a realizat pentru c-a trebuit să se realizeze”.

În toamna aceluiași an însă, Slavici și Eminescu demisionează din conducerea societății înființată de ei. Titu Maiorescu îl apreciază deja ca „poet în toată puterea cuvântului“, situându-l imediat după Alecsandri în cunoscutul studiu Direcția nouă... publicat din acel an în „Convorbiri literare”.

Din perioada ieșeană (1874-1877) a poetului și publicistului de geniu Mihai Eminescu, mai exact din 1875, datează un alt episod emoționant de asumare de către acesta a unor riscuri pentru românii din teritoriile românești înstrăinate. El se referă la trecerea frauduloasă prin vama austro-ungară, în drum spre Cernăuți unde se înființa Universitatea germană, a unui „maldăr” din lucrarea „Răpirea Bucovinei”, nesemnată, dar alcătuită de Kogălniceanu, ce milita pentru unirea Bucovinei cu țara mamă, pe care a distribuit-o românilor bucovineni.

Deși n-a fost un revoluționar în sensul exact al cuvântului, dar „cel mai adesea se pierdea în lumea ideilor” (cum își amintește Slavici), Eminescu a fost mereu o minte trează și aplecată să asculte inima poporului său, un răzvrătit în poezie, dar mai ales în publicistică, luptând neobosit pentru binele neamului românesc, un militant, prin pana sa, pentru unitate națională, o forţă intelectuală de excepție, cu întreg „evantaiul lui de deschideri către lume şi cultură”44.

Ajuns jurnalist printr-un joc al destinului, a slujit această profesie, care s-a potrivit foarte bine structurii sale combative, cu înaltă și rară devoțiune, neabdicând niciodată de la adevăr, morală, justețe. Prin articolele sale (multe, polemică de presă) orientate spre viitor, a abordat probleme fundamentale, propunându-și să îndrepte starea de lucruri, să facă educație politică, etică și mai ales să trezească conștiința națională, fiind prin toate înfăptuirile sale „un arhitect (în sens spiritual) al României moderne”, cum susține acad. Ioan Aurel Pop.

Scrisă într-o perioadă traversată de evenimente fundamentale pentru istoria țării (Războiul de Independență, Proclamarea Independenței, Congresul de la Berlin și condițiile nedrepte impuse de acesta pentru recunoașterea proclamării regatului), publicistica sa⁴⁵ este una de excepție. Atât cea din perioada ieșeană, de la „Curierul de Iași” (13 mai 1876 - noi. 1877, corector și redactor al părții neoficiale), cât mai ales cea din perioada bucureșteană, de la „Timpul”⁴⁶ (noi. 1877⁴⁷–febr. 1880, simplu redactor ‹ca și I. Slavici, I. L. Caragiale, Ronetti Roman›; 16 febr. 1880–dec. 1881, redactor-şef ‹perioada de maximă intensitate a sa›; 1981–1983, prim-redactor pentru partea politică). De la acea primă ochire sintetică privind Influenţa austriacă asupra românilor din Principate, publicat în „Convorbiri literare” în 1876, la o altă primă expunere sistematică, de data aceasta privind situația social-politică din țară, Icoane vechi şi icoane nouă, ori la primul amplu studiu despre Basarabia – replică documentată temeinic dată ziarului panslavist „Le Nord” din Bruxelles, publicistica sa este dinamitardă. Ea este o foarte atentă și cuprinzătoare radiografie a epocii cu toate frământările din plan național și internațional, dovedind o foarte actuală și amplă informație, spirit viu, un scris vibrant într-o limbă a cărei expresivitate, claritate și modernitate uimește și astăzi, o rigoare și o forță a expresiei uluitoare⁴⁸. Are în centru ideea „conservării naționalității și a țării”, a eliberării de sub dominație străină a provinciilor surori înstrăinate, a drepturilor românilor, a reîntregirii României, chiar dacă nu folosind expres aceste cuvinte. Toate gândurile sale de jurnalist dedicate adevărului, emancipării poporului său se învârt în jurul noțiunii de conştiinţa de neam, Eminescu notând că românii sunt îndreptățiți „să aibă libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului”, deoarece în „spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limbă şi naţionalitate, asemenea” („Curierul de Iaşi”, noi. 1876). Tot în „Curierul...” sublinia, a câta oară, unitatea românilor din regat cu cei din provinciile ocupate: „Nu există nicio deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului și a Țării Ungurești. E absolut aceeași rasă, cu absolut aceleași înclinări și aptitudini”⁴⁹.

Din cele aprox. 150050 de articole publicate majoritar în „Curierul de Iași” și „Timpul”⁵¹ reiese înalta sa conștiință de gazetar profesionist și scriitor român care „a luat parte la tragedia neamului românesc” (Mircea Eliade) și și-a asumat menirea să fie vocea acestuia din iubire sinceră de țară. „Eminescu s-a făcut simțit de cum a intrat în redacție prin universul de idei al culturii ce acumulase singur, prin logică și vervă” – nota Maiorescu la sosirea poetului în redacția ziarului conservator „Timpul”. Același Slavici, coleg de redacție, ni-l descrie din perioada de la „Timpul”: „mintea luminată, cu sufletul plin de duioşie şi cu o extraordinară cultură generală, era nesecat în gândire...”.

„Cel dintâi gânditor politic român”, cum aprecia George Călinescu vocația sa de gazetar, Eminescu și-a demonstrat nu numai abilităţile sale polemice (în principal, cu ziarul „roșu”, „Românul”, condus de liberalul C. A. Rosetti), ci capacitatea de previziune privind devenirea țării, sângerând pentru toate nedreptățile îndurate de poporul român (pierderea Bugeacului în schimbul Dobrogei: „ne-au luat ceea ce era al nostru şi ne-au dat ceea ce nu era al lor”) din cauza străinilor „cotropitori”.

Nimeni, nici înainte, nici după el, nu a reușit să abordeze problematica tuturor românilor, din regat, din cele două imperii în care au fost înglobați cu forța (din Bucovina, Transilvania, Maramureş, Crişana, Banat, Basarabia), cât și de pe cuprinsul Peninsulei Balcanice, unde trăiesc colectivităţi insulare de aromâni, meglenoromâni, istroromâni (Erori istorice și filologice, „Timpul”, 11 aug. 1882; Macedoromânii, „Timpul”, 27 aug. 1882), a căror limbă este „numai un dialect al limbii dacoromâne”. Publicistica sa constituie pe ansamblu, din acest punct de vedere, un document inegalabil, o sursă unică de informare amplă, exactă, asupra situației acestora în epocă, criticând lipsa de interes a statului român față de soarta lor („noi nu mișcăm nici degetul mic în favorul lor, ci ne frământăm în tulburări interne, amețiți de orgia palavrelor byzantine”). „Nu există un stat în Europa orientală, nu există o țară de la Adriatica până la Marea Neagră care să nu cuprindă bucăți din naționalitatea noastră. Incepând de la ciobanii din Istria, de la morlacii din Bosnia și Erțegovina, găsim pas cu pas fragmentele acestei mari unități etnice în munții Albaniei, în Macedonia și Tesalia, în Pind ca în Balcani, în Serbia, în Bulgaria, în Grecia până dincolo de Nistru, până aproape de Odesa şi Kiev”⁵² („Timpul”, 26 sept. 1878), nota el, uimit și mândru de întinderea în istorie a neamului românesc.

Nimeni nu a consemnat documentat, temeinic, cu atâta însuflețire, temeritate și intransigență faptele grave care se petreceau în acele vremi: apropierea de Imperiul Austro-Ungar, subordonând astfel interesele României şi sacrificând românii aflaţi sub stăpânire austro-ungară⁵³.

Nimeni dintre jurnaliștii vremii nu a militat deschis, cu aplomb, ca Eminescu, pentru unirea Transilvaniei cu România și împotriva alianţei cu Viena: „Câtă vreme guvernele de la Budapesta îi oprimă pe români, îngrădind accesul la şcoală şi Biserică, blocând cultivarea limbii materne, apropierea de Imperiu nu este posibilă şi nici recomandabilă”, avertiza el.

Nimeni dintre aceștia nu a purtat cu atâta înflăcărare și devoțiune adevărate campanii de presă împotriva ocupanților ruși, apărând interesele românilor aflați sub această cruntă asuprire. Deschisă de editorialul În sfârşit vedem limpede (publicat în „Timpul”, 25 ian. 1878), această campanile privind problema Basarabiei va ocupa un loc central în publicistica sa („... Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român – „Timpul”, 1878; „Măsurile silnice pentru stârpirea românismului se iau fără de curmare. Administraţia, biserica şi şcoala sunt cu desăvârşire ruseşti, încât este oprit a cânta în ziua de Paşti „Hristos a înviat” în româneşte” – „Timpul”, iunie 1878; „Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă” – „Timpul”, 1 martie 1878).

Studiul Basarabia, memoriul politic alcatuit de el pentru a fi prezentat la Congresul de la Berlin (1878) de delegația română (care, cum se știe, nu a fost primită), abordează problema dureroasă a retrocedării judeţelor din sudul Basarabiei, argumentând „cu documentele pe masă”, științific și polemic, unitatea statală a Moldovei înainte de 1812, situaţia celor trei judeţe anexate samavolnic, românitatea întregului teritoriu dintre Prut și Nistru⁵⁴ („Timpul”, 1 mart. 1878). Polemica din acest studiu continuă cu editorialul Argumentul de căpetenie („Timpul”, 1 mart. 1878), în care aduce noi dovezi în favoarea apartenenței acestui spațiu („Basarabia nu însemnează, scria Eminescu, decât ţara Basarabilor, precum Rusia însemna ţara ruşilor, România ţara românilor”). El face din această chestiune o prblemă internațională, încercând să capteze atenția asupra acestei situații nedrepte („Am răsfoit cărţi, ne-am folosit de munca altora, am adunat dovezi şi am arătat că poporul român nu a renunţat la drepturile sale asupra Basarabiei şi că, prin urmare, nici astăzi nu are dreptul de a renunţa” – „Timpul”, 30 apr. 1878).

Nimeni dintre ziariștii contemporani lui nu a luat apărarea Bucovinei⁵⁵ cu atâta ardoare, bravură, dublate de o solidă argumentație, cum o face el în articolul Răpirea Bucovinei, apărut în „Curierul de Iași”, la 30 septembrie 1877 („La anul 1774 au intrat oștirile austriecești, cu disprețul oricărui drept al ginților ‹...›, în partea cea mai vechie și mai frumoasă a țării noastre”; „fără inimă pune astăzi mâna pe un pământ sfânt, a căruia apărare ne-a costat pe noi râuri de sânge, veacuri de muncă, toată inteligența noastră trecută, toate mișcările cele mai sfinte ale inimei noastre”); nu i-a închinat acestui mirific ținut un superb poem de dragoste, scris în adolescență, precum La Bucovina („N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ți romantic, munții în lumină,/ Văile în flori,/ Râuri resăltânde printre stânce nante,/ Apele lucinde-n dalbe diamante/ Peste câmpii-n zori”).

Nimeni dintre ziariștii vremii nu a argumentat cu atâta tărie și convingere unitatea poporului român din cele trei mari provincii istorice care-l îndreptățește să aspire la unitatea politică („Există indicii, atât în numirile localităților și râurilor precum și în alte împrejurări, care denotă o unitate a neamului românesc preexistentă formațiunii statelor noastre”⁵⁶ – „Timpul” 1 aprilie 1881).

Făuritor al limbii române literare moderne, el a subliniat că darul cel mai de preț moștenit de la înaintași este limba naţională, în care românii își exprimă identitatea şi comunică între generaţii, fiind factor legitim pentru unitatea politică („Dacă mai ținem seamă de unitatea aproape absolută a limbei vorbite de români precum și de unitatea datinelor, amândouă preexistente formațiunii statelor române chiar, am arătat aproape în totalitate cauzele ce se opun în mod constant deznaționalizării românilor” – „Timpul”, 2 sept 1881), condamnând politica de deznaționalizare dusă în provinciile ocupate, realizând, spre argumentație, un amplu tablou al maghiarizării numelor românești în Ardeal („Timpul”, iunie 1883).

(Va urma)

Köln, decembrie 2017

Note:

1 Sintagma este utilizată prima oară de C. Negruzzi în cererea adresată în 1888 Camerei Deputaților privind o pensie viageră pentru Mihai Eminescu; așa l-a definit Călinescu în a sa „Istorie.. ”, capitolul „Eminescu, poet național”; așa l-au apreciat marii poeți ai secolului trecut: Arghezi, Blaga, Bacovia, Barbu, Stănescu.

2 „Lepturariul lui Aron Pumnul”, tipărit la Viena, 1862-1863.

3 „Te salut din inimă, Romă mică, îţi mulţumesc, Dumnezeule, că m-ai ajutat s-o pot vedea!”, a afirmat poetul de pe dealul Hula, în 1866.

4 Ţara Românească (Oltenia, Muntenia/Valahia), Principatul Moldovei (teritoriul ciuntit dintre Carpaţi şi Prut) – sub dependența Imperiului Otoman; Moldova de Est (dintre Prut şi Nistru) – din 1812, la ruși; Ţara de Sus, Bucovina – din 1775, sub austrieci; Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul – din 1688, sub habsburgi; Dobrogea – sub ocupaţie turcească.

5 Constituţia adoptată în 1866, odată cu instalarea regalității, numea noul stat România.

6 „Familia”, cu sediul în Pesta (1865–1880), Oradea (1880–1906), condusă de Iosif Vulcan (1841–1906), redactor, editor şi proprietar, cel care, așa cum se știe, i-a românizat numele din Eminovici în Eminescu. Începând cu această dată, va semna M. Eminescu. G. Călinescu va impune varianta Mihai (Mihai Eminescu).

7 „Familia”, 2/14 apr. 1867.

8 Semnată Eminescu, privatist, publicată în broșura „Lepturariul învățăceilor gimnaziști” în ian.1866.

9 14/26 aug. 1866

10 11/23 sept.1866.

11 „O traducere din Shakespeare, din Molière sau din Goethe e un merit...”

12 Ioan Slavici l-a întâlnit pe Eminescu în iarna anului 1869 la Viena, unde amândoi urmau cursurile universitare, devenindu-i un bun și loial prieten și admirator.

13 Conform celor descrise de bunul său prieten cernăuțean Theodor Ștefanelli.

14 Unii cercetători susţin că Eminescu a fost la Blaj în 1863; Dimitrie Vatamaniuc afirmă că Eminescu era la Târgu-Mureş în mai 1866, iar în iunie la Blaj.

15 Studentul Densuseanu l-a ajutat prin preotul Bratu, bunicul poetului Octavian Goga, să treacă granița în România, pe potecile rășinarilor, întrucât nu avea pașaport pentru Transilvania.

16 Cf. unui înscris în care se arată că în 1864 şi-a luat aici clasa a treia de gimnaziu, cu predare în limba germană, înscris contestat de unii cercetători.

17 Prin Sibiu, Brașov, Alba Iulia, Avrig, Beiuș ș.a. În: „Eminescu, expresie integrală a sufletului românesc” din „Istoria literaturii româneşti” (1929), Nicolae Iorga consemnează rolul Transilvaniei în viaţa şi opera lui Eminescu. Vezi și: Dimitrie Vatamaniuc „Eminescu şi Transilvania”; Graţian Jucan „Eminescu şi Ardealul”.

18 Drum construit de austrieci, el venind pe traseul Vatra Dornei, Bistriţa, Reghin, Târgu-Mureş, Târnăveni, Mediaş, Blaj, fără a mai merge la Ipotești, unde era epidemie de holeră.

19 Ion Druță, Eminescu poet național.

20 Urmând Facultatea de Filozofie și Drept, ca „auditor extraordinar”.

21 „Limba pe care o vorbea Slavici şi simpatia lui pentru Austria produceau iritaţie şi dispreţ în Eminescu”, menționa George Călinescu.

22 „Federaţiunea” (gazetă politică şi literară, apărută la 2 mai 1868, proprietar, director și editor Alesandru Roman, profesor de limba şi literatura română la Universitatea din Pesta deputat de Bihor în Parlamentul de la Pesta, închis la Vacs pentru politica ziarului care milita pentru egalitatea în drepturi a românilor cu celelalte naţionalităţi din Ungaria, recăpătarea autonomiei Transilvaniei în baza existenței populaţiei majoritar românești; conducerea ziarului a preluat-o Ion Poruţiu, redactor responsabil).

23 „Federațiunea”, Pesta nr. 33-365, din 5/17 apr. 1870.

24 „Federațiunea”, Pesta, nr. 34-366, din 10/22 apr. 1870.

25 „Federațiunea”, Pesta, nr.38-370, din 22 apr./4 mai 1970; nr. 39-371 din 29 apr./11 mai 1871.

26 Cunoștea patru limbi: germana, franceza, greaca veche, sanscrita.

27 Slavici lucrează mereu la studiul asupra Ungariei”, îi scria Eminescu lui Iacob Negruzzi în 11 febr. 1871 de la Viena.

28„.. cu scandaloasele lor stări escepțiunale, cu torturele lor ca în Evul Mediu, cu jurămintele sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta și mint unde nu pot combate”.

29 În art. 33 din Legea presei XVII din 1848 din Ungaria.

30 Invitaţia fiind reprodusă în nr. 105- 457 din 26/14 octombrie 1870 din „Federațiunea”.

31 Joc al destinului, acesta va fi și locul tratamentelor sale din toamna anului 1883.

32 Vezi: Vasile Gherasim. În „Adevărul literar”, 15 apr. 1923

33 Ioan Slavici, Opere, vol. 10, București, Editura Minerva, 1981.

34 Titu Maiorescu fusese înștiințat de Eminescu aflat la Ipotești, în 6 aug. același an, de istoricul eveniment.

35 Alecsandri nu a mai ajuns, rămânând într-un sat din Bucovina.

36 „Etern, atotputernic, o, creator sublime,/ Tu dai lumii viaţă şi omului cuvânt,/ În tine crede, speră întreaga Românime,/ Glorie ţie-n ceruri, glorie pe pământ!”

37 Realizată din timp, sub îndrumarea lui Vasile Alecsandri, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi şi Vasile Pogor.

38 Poezia „La mormântul lui Ştefan cel Mare” a fost atribuită lui Eminescu, cf. T. V. Ştefanelli, „Amintiri despre Eminescu” [p. 111-112], unde e publicată fără să indice autorul, Perpessicius rectifică eroarea în „Alte menţiuni de istorie literară şi folclor”.

39 Vezi: Mihai Eminescu, reportajul Serbarea de la Putna întru memoria lui Ştefan cel Mare, apărut în „Curierul de Iași”, anul IV, nr. 92, 93, din 25 şi 26 august 1871.

40 Membrii Cercului studențesc „Arboroasa”, înființat în anul 1875 la Cernăuți de Theodor Stefanelli, au așezat lângă biserică, în anul 1926, bustul lui Mihai Eminescu, realizat de Oscar Han, pe piatra căruia figurează versurile „Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie…/ La trecutu-ți mare, mare viitor!”.

41 Turnul care va fi denumit în secolul XX „Turnul Eminescu”.

42 Slavici Ioan, Amintiri – Eminescu, Creangă, Bucureşti, 1924, p. 16-19.

43 „Amintiri despre Eminescu”, 1914.

44 Constantin Noica, Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românesti, 1975.

45 Cuprinsă și publicată în patru volume din Opere: X, noiembrie 1877 – februarie 1880 (1980); XI, februarie 1880 – decembrie 1880 (1989); XII, ianuarie 1881 – decembrie 1881 şi XIII, ianuarie 1882 – iunie 1883.

46 Cotidian bucureştean, întemeiat în 1876.

47 Slavici, care l-a chemat pe Eminescu de la Iași, fixează data venirii lui Eminescu în Bucureşti ca fiind de Sf. Dumitru, în orice caz nu mai devreme de 25-27 oct. 1877.

48 Este presărată cu dictoane își expresii latine, expresii în limba franceză, însemnări în limba germană.

49 „Curierul de Iași”, 17, 19, 21, 26, 28, noi. 1976. În: Opere, vol. IX.

50 Se apreciază că ar exista aprox. 2000 de articole; acad. D. Vatamaniuc se oprește la 1200 de articole certe şi vreo 70 de articole incerte.

51 A mai publicat în „România liberă” (1888), „Fântâna Blanduziei” (1888-1889).

52 „Romanii din afara graniţelor Ţarii și unitatea spirituală naționala”, Ed. Saeculum LO, Bucuresti, 2000.

53 Tratatul secret de alianţa dintre Romania și Tripla Alianţă, formată din Austro-Ungaria, Germania şi Italia, care prevedea ca România să se alieze cu Austro-Ungaria, interzicând protestele pentru eliberarea Ardealului, condiția pusă fiind anihilarea revendicării Ardealului, tratat care va fi semnat în 1883, toamna, după internarea samavolnică a poetului jurnalist de marcă la ospiciu.

54 Vezi: „Basarabia – pământ românesc, samavolnic răpit”, Saeculum, 2013, ediție îngrijită de D. Vatamaniuc.

55 Vezi: „Răpirea Bucovinei”, Saeculum, 1996.

56 Opere, vol. XII, p. 122.

57 Opere, vol. X, 1989, p. 187.