Desprinderea definitivă din burta Leviathanului

A fost, poate, voința Atotputernicului, a fost, cu siguranță, și hazardul istoriei, al istoriei de ieri și de azi, „corectată” la Yalta, apoi la Malta, ca și astăzi, după un secol de la marele eveniment care îi unise pe toți românii într-un singur stat, să ne regăsim tot pe hărți diferite. Să fim niște mici fragmente ale unui întreg pe care România – acest întreg neîntreg – nu le poate, deocamdată, nici să le reabsoarbă, nici să le ocrotească cu toată puterea, soarta și identitatea.

Iată de ce, în calendarul inimilor noastre, ziua de 27 martie are o valoare simbolică netrecătoare. Pentru noi, românii basarabeni și bucovineni, Unirea n-a fost niciodată o poveste a unor timpuri apuse, un obiect de muzeu sau o istorie înțepenită în manuale. De la 1918 încoace, fermenții Unirii au fost vii în sufletele noastre, Unirea a rămas idealul nostru nepervertit, sincer și cutremurător. Fiind cea mai glorioasă pagină de istorie românească, un etern memento față de acei care au săvârșit „țara dreptelor hotare”, ea rămâne, în același timp, o perspectivă de regăsire a noastră în contextul lumii de azi.

În pofida evenimentelor de un inimaginabil tragism ce au urmat fatidicului an 1940 – deportările în masă, decimarea preoților și intelectualilor, foametea organizată, impunerea unei limbi și a unei istorii false, a unui alfabet străin, cultivarea unei mentalități și a unei conduite de tip asiatic, străine de esența latină a acestui fragment de popor – conștiința românească, idealul național al basarabenilor și bucovinenilor nu au putut fi învinse. În acei ani îndelungați de sovietizare, adică de continuă înstrăinare și pervertire, se părea că fusese anihilată aproape orice formă de rezistență anticomunistă și de manifestare a sentimentului național. De fapt, era o impresie falsă, căci conștiința națională luase forme latente și uneori – e adevărat, foarte rar și destul de timid – reușea să se reverse în exterior. Revolta de la Mânăstirea Răciula din vara anului 1959, când locuitorii satului s-au confruntat timp de 10 zile cu cei 500 de milițieni sovietici pentru a nu permite închiderea lăcașului sfânt, este unul dintre aceste exemple. Un alt eveniment similar, care a anticipat procesele Renașterii basarabene, a fost, indiscutabil, Congresul al III-lea al Scriitorilor din RSSM, desfășurat la 14-15 octombrie 1965, la care pentru prima dată după 1940 s-a vorbit despre necesitatea revenirii la alfabetul latin, despre identitatea națională, despre procesul de rusificare etc.

Odată cu desprinderea noastră din burta Leviathanului, acum mai bine de un sfert de veac, scriitorii și intelectualii au fost acei care au declanșat procesul de trezire a conștiinței naționale a românilor basarabeni. Instituția scriitoricească a promovat neabătut în tot acest timp adevărul privind limba și istoria, identitatea românească a basarabenilor, ideea de stat liber și independent, obiectivul integrării europene a Republicii Moldova.

Dar, din nefericire, Republica Moldova a continuat să alunece din rău în mai rău, pe treptele unor regrese greu de imaginat, fiind cuprinsă în ultima perioadă de o „criză în cascadă”, ruinătoare, din care e greu de prevăzut când și dacă va putea ieși. Într-un timp foarte scurt, ea a ajuns cea mai săracă țară din Europa și una dintre cele mai corupte țări din lume. Dintr-un model de succes pe calea integrării europene ea a devenit aproape un antimodel. Astăzi, Moldova este un stat captiv aflat la cheremul unor oligarhi venali și mafiotizați, unii dintre ei actori direcți ai furtului secolului, care au mimat reformele și opțiunea europeană. Jefuit și sărăcit de piramida oligarhică, mințit de atâtea ori în modul cel mai josnic, derutat și lipsit de speranță, poporul Republicii Moldova a ajuns să fie o biată populație debusolată, care nu știe nici ce limbă vorbește, nici care este calea cea bună pe care trebuie s-o urmeze.

Analizând cu responsabilitate situația, Uniunea Scriitorilor a decis să nu mai crediteze niciun partid, nicio mișcare politică. Opțiunea noastră a fost formulată în „Declarația Uniunii Scriitorilor din Moldova privind Reunificarea cu România”,  difuzată în mass-media la 28 octombrie 2015. Spunem acolo tranșant: „În situația în care un sfert de secol de independență a Republicii Moldova a însemnat, de fapt, o mișcare din neunde spre nicăieri, datoria noastră ca intelectuali, ca oameni ai cetății este să atragem atenția întregii populații asupra singurei căi de  izbăvire – integrarea în Europa, prin Reunificarea celor două state românești, Republica Moldova și România, într-un singur stat”.

Astăzi, în noul context social-politic, susținem cu toată convingerea declarațiile de Reunificare simbolică cu România a celor peste 100 de localități din mai multe zone ale Republicii Moldova. Ne bucură faptul că numărul lor e în continuă creștere, că tot mai mulți conaționali înțeleg că ne aflăm în pragul unui copaps economic. Suntem pe deplin conștienți că Reunificarea este un act greu de realizat în actualele condiții geopolitice, că ea reprezintă o acțiune complexă. Dar ar fi bine să se înțeleagă, pe ambele părți ale Prutului, că Reunificarea reclamă o altă soluție politică decât cea din 1918. Pentru aceasta se impune, într-o primă etapă, pe lângă reintegrarea culturală în plină desfășurare, o reunificare economică, menită să asigure racordarea Republicii Moldova la sursele energetice românești și europene. Abia după atingerea acestui imperios obiectiv economic se poate trece la următoarea etapă.

Cât despre parlamentarii și guvernanții de la Chișinău, aceștia ar trebui să conștientizeze cât se poate de repede faptul că numai prin susținerea acestor temerare, dar pe deplin realizabile proiecte ar mai putea readuce Republica Moldova pe făgașul integrării europene, spălându-și obrazul pătat, refăcându-și cât de cât imaginea distrusă și recâștigând măcar o centime din credibilitatea pierdută. În aceste zile, îi vedem pe unii dintre ei la televizor, în forurile oficiale, deranjați de faptul că, prin Reunificare, Republica Moldova își va pierde statalitatea și independența. Dați-mi voie să le-o spunem, și din paginile acestei reviste, că, de fapt, statalitatea și independența Republicii Moldova au fost zdruncinate de furtul miliardului și de actele lor de corupție, mai vechi și mai noi, de luarea în captivitate de către ei și partidele lor a instituțiilor acestui stat; că statalitatea și independența sunt sfidate de casele lor somptuoase, care au crescut ca ciupercile după ploaie în tot Chișinăul și în împrejurimile lui; că statalitatea și independența sunt zilnic strivite sub roțile mașinilor lor de lux, procurate la un preț de sute de mii și chiar milioane de euro, sunt lătrate de câinii lor mari cât niște urși de după zidurile cazematelor înălțate pe nefericirea acestui popor atât de umilit și de răbdător...

Cetățenii de rând, inclusiv alogenii, ar trebui să înțeleagă că, în actualele condiții  de subzistență, create de iresponsabila conducere a republicii căzute în groapa fără fund a corupției, Reunificarea cu România le-ar oferi o șansă reală de supraviețuire, iar în perspectivă, o viață prosperă. Într-un timp scurt vor crește pensiile și salariile de 4-5 ori, va începe să funcționeze justiția și statul de drept, va veni DNA-ul și va începe să facă ordine. La rândul său, clasa politică ar trebui să realizeze că Republica Moldova nu are perspectiva de a deveni în viitorul apropiat membru al UE, poate doar membru asociat (atunci când susțin contrariul, politicienii nu fac decât să mintă în continuare propriul popor!), iar Reunificarea cu Româna este unica salvare a țării ruinată de corupție și scufundată în abisul sărăciei.

Evenimentele de acum 100 de ani, pe care le evocăm azi cu o simțire și cu o vibrație specială, ne-au demonstart că atunci când avem curajul și înțelepciunea de a acționa în unitate, putem sparge chiar și carcasa de beton a unor imperii.