Podul meu de flori!

Simptome alarmante

Mă doare de Moldova zi de zi!

Mă doare-așa precum un par în cap!

Mă doare de Moldova, orice-ar fi!

Și de durerea asta nu mai scap!

E-o boală cronică, fără de leac,

n-ajută vraci, n-ajută medicina,

m-a prins de-odat acu juma’ de veac

și-o port așa pân’ mi-o pieri lumina!

Mă duc la Prut și plâng, și-mi vine rău,

trec dincolo și mi se-nmoi genunchii

și când ajung, sfârșit, la Chișinău

îmi vine a urla din toți rărunchii.

Mărite Domn, Ștefan Mărit, grăiește

ce s-a ales din ce-ai zidit odată?

Doar pulbere și un popor ce ofilește

robind pe la muscali, fără de plată!

Mai sunt români în vatra strămoșească,

ne mai simțim ca frați peste urgii?

S-o mai trezi credința strămoșească

adeverind că încă suntem vii?

Mă doare de Moldova, rău mă doare!

Mă-nchin, la rugăciuni le pierd șiragul

Și-aprind la lumânări pe la altare,

visând ca peste flori să trecem pragul!

Sărbătorim un veac de la Marea Unire, ce ne-a dăruit așa, ca în noaptea de Sfântă Înviere, „Lumină din Lumină”!

Și ca și atunci să ne rugăm „ne-adune miezul cald al pâinii/ și visul unui an mai bun”!

Sfârșitul lui 1989 și începutul lui 1990 au adus pe cele două maluri ale Prutului semnele unei primeniri de primăvară, cu Poduri de Flori, cu nădejdi, cu vise...

Născut în decembrie 1937 la Chișinău, într-o familie fericită cu opt copii, aveam să resimt ani mai târziu, la plecarea precipitată, rana deschisă atunci în trupul țării, al poporului, al familiei mele, nevindecată până azi. Tata, ofițer mutat de la Iași la Chișinău, combatant în Primul Război Mondial, rănit, decorat... și-a făcut datoria de ostaș român timp de două decenii în acele locuri care și atunci, la acea vârstă fragedă și mai târziu, mi se păreau de poveste.

Din deslușirile din familie, din anii petrecuți la Facultatea de Istorie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași, din cele patru decenii trăite ca diplomat, am reușit să leg, să pun cap la cap firele unui moment tragic al trecutului nostru.

La Ministerul de Externe, ca director la Directia Culturală, mă ocupam printre altele de relațiile cu românii din străinătate și cu centrele culturale românești deschise sau în curs de deschidere în diferite țări. Prioritare în anii de după 1990 erau restabilirea relațiilor cu frații noștri risipiți prin lume și organizarea pentru ei a unor centre de cultură și civilizație românească.

În februarie 1991 am negociat la Budapesta deschiderea unui centru cultural, în mai 1992, împreună cu Ludovic Spiess, ministrul culturii, cu Nicolae Cajal, vicepreședinte al Academiei Române și Adrian Dohotaru, secretar de stat în MAE, eram prezent la inaugurarea la Viena și Veneția a două noi centre culturale.

Dar gândul nostru era în permanență la frații noștri de peste Prut!

Cu Spiess la Veneția am trecut printr-un moment demn de reținut: într-o după-amiază plină de soare, mă aflam alături de „Domnul Ministru Spiess” și celebrul cântăreț de operă, în cocheta șalupă a primarului Veneției, oferită pentru o plimbare pe Canal Grande. Lume peste lume, soare, gondole... Și, prins de atmosferă, Excelența Sa, Signore Ministro, a început să cânte o canțonetă pentru el însuși. Cel de la timonă a ciulit urechea și la un moment dat îmi șoptește: „Ce voce are domnul, cântă chiar mai frumos decât unii gondolieri de-ai noștri!”. Spiess, stând monumental în mijlocul șalupei precum „Colosul din Rhodos”, a fost atent la cele spuse și, cu un zâmbet, îmi declară: „Vasilică, e cel mai frumos compliment ce mi s-a făcut de când mă știu!”. Odihnească în pace acolo unde este și să se ia la întrecere în cântări cu îngerii! Gândisem la un moment dat să deschidem un centru cultural și la Chișinău. Conjunctura era favorabilă, podurile de flori se țineau lanț, ca și donațiile de cărți, sutele și miile de burse, spectacolele de teatru, de folclor, expozițiile și delegațiile. Așa că împreună cu Secretarul de Stat Adrian Dohotaru de la MAE, reputat ziarist si scriitor, îmbarcați într-o impozantă limuzină de protocol, am plecat spre Chișinău. Așa cum am menționat la început, sunt născut la Chișinău și ardeam de nerăbdare să revăd orașul pe care-1 părăsisem la vârsta de doar doi ani, cu familia urmărită de glorioasa „armată roșie”. Am fost însoțiți de la frontieră de o mașină a poliției moldovenești și eram precedați de o impunătoare donație de 2000 de cărți, pe care aveam s-o inaugurăm. Șef de misiune la Chișinău era un fost coleg de la cursul postuniversitar de Relații internaționale, Ion Bistrianu, cu care discutasem programul deplasării, inclusiv organizarea la Ambasadă a unei recepții, pentru întâlnirea cu frații noștri de peste Prut. Colegul îmi ceruse pentru această acțiune 150 de dolari; eu, găsind suma prea mică, am obținut de la ministrul Adrian Năstase 500 de dolari. Am fost cazați la o „casă de oaspeți” din centrul orașului, apartamentele noastre, dotate cu aer condiționat, piscină, jacuzzi..., având suprafața unui teren de fotbal, iar masa la restaurant costând 3 dolari pe zi! Am avut o primă întâlnire cu amabilul ministru al culturii Ion Ungureanu, în a cărui companie am vizitat impozantul centru cultural polivalent al orașului. Era o clădire imensă, cu 3 săli de teatru, săli de cinematograf și de expoziții, bibliotecă, săli de lectură. L-am felicitat pe Ion Ungureanu pentru așezământ și, spre surprinderea noastră, ne-a mulțumit spunându-ne cu tristețe că, din păcate, Centrul urmează să fie închis din lipsă de fonduri bugetare. La o nouă convorbire în cabinetul ministrului, Adrian Dohotaru a exprimat interesul pentru deschiderea unui Centru cultural la Chișinău, gândind că locația cea mai bună ar fi fost în cadrul clădirii ce urma „să fie închisă”. Mi-am permis să-l întreb pe ministru cam la cât se ridică anual cheltuielile Centrului, acesta răspunzându-mi că la aproximativ 30 000 de dolari. Dohotaru s-a uitat mirat la mine, știind că iar „am idei”. Aveam să-i mărturisesc „între patru ochi’’ faptul că suma nu mi se pare enormă și că dacă am prelua noi cheltuielile, am putea avea la Chișinău un Centru cultural român-român excelent! M-a gratulat și el cu prietenie, iar seara, la recepție, i-am informat pe Bistrianu și Ungureanu că pot trece la redactarea documentului și ulterior comunicării aprobării de la București și la semnarea lui. Recepția a fost ca „Nunta Zamfirei”, cu 500 de dolari având de toate, inclusiv taraf, dansatori, feluri peste feluri și vinuri peste vinuri și ca invitați toți oamenii de știință și cultură din Chișinău, parlamentari și miniștri. (Eu îmi amintesc de o ulcică smălțuită în care mă așteptau vreo 50 – da, cincizeci – de sărmăluțe delicioase, nu mai mari decât unghia, pe care le-am consumat precum Flămânzilă al lui Creangă.)

Întorși la București, am transmis o notă primului-ministru Petre Roman, cu propunerea de suportare a celor 30 000 de dolari și nota a fost imediat aprobată. L-am sunat pe „interguvernamental” pe colegul Bistrianu și i-am comunicat aprobarea, spunându-i că poate semna cu ministrul Ungureanu documentul de creare a Centrului cultural. Mă și vedeam trecut pe frontonul clădirii printre ctitori, fiind un pas pozitiv pentru revenirea mea în „orașul nașterii”. Și surpriză! Bistrianu m-a informat supărat că în urmă cu câteva minute fusese anunțat de la Ministerul de Externe că „proiectul” căzuse, nefiind acceptat de Președinție (mai mult ca sigur la intervenția știm noi cui), așa că... Sic transit Gloria mundi!

Am aflat că în orașul în care au viețuit Hasdeu, Costache Negruzzi, Gala Galaction, Grigore Vieru..., unde și-a regăsit locul Măritul Ștefan cel Mare, unde Teatrul Național poartă numele Luceafărului, unde se cânta după ’90 „Deșteaptă-te, române!”... la 29 septembrie 2010 s-a inaugurat „Institutul Cultural Român Mihai Eminescu”! Deci peste ani sămânța a încolțit și a dat roade și pot sa fiu mulțumit că am pus și eu cândva un bujor la „Podul de flori” de peste Prut!

Cu nădejde în vremile ce-or să vină!