Acad. Silviu Berejan s-a evidenţiat prin onestitate umană şi probitate ştiinţifică
Pentru tipar
1.Poziţia regretatului academician Silviu Berejan în problema denumirii limbii române din Basarabia trebuie interpretată nu prin prisma situaţiei de azi, ci prin optica momentului istoric concret. Astfel, multă lume continuă să condamne atitudinea şi acţiunile omului de ştiinţă S. Berejan de pe la la mijlocul anilor ’70, în legătură cu interpretarea aşa-zisei „limbi moldoveneşti” ca variantă teritorială şi funcţională a limbii române standard. În acest scop, a fost organizată chiar o conferinţă unională cu participarea mai multor somităţi din lingvistica sovietică de atunci, primus inter pares fiind academicianul Gh. V. Stepanov. Conferinţa a decurs în cele mai bune condiţii, având drept corolar recunoaşterea identităţii, a aşa-zisei limbi „moldoveneşti” şi a celei române. Referatul comun al cercetătorilor moldoveni, redactat cu aportul direct al lui Silviu Berejan, renumit specialist în teoria lingvistică, demonstra, cu multă convingere, că „limba moldovenească” nu este decât o variantă teritorială în cadrul sistemului limbii române. Se aduceau, şi atunci, pentru comparare, exemple vizând raportul dintre alte limbi – spaniolă, franceză, engleză etc. – şi variantele lor funcţionale. În virtutea unor circumstanţe politice însă, culegerea care conţinea materialele acestei conferinţe a văzut lumina tiparului cuprinzând un articol diametral opus ideilor preconizate în referatul prezentat la conferinţă, iar problema relaţiei de variabilitate dintre limba „moldovenească” şi cea română a fost trecută pe linie moartă, devenind astfel un tabu pentru lingviştii de la noi. Dar tot Silviu Berejan a reactualizat această problemă la sfârşitul anilor ’80 din secolul trecut, organizând o altă conferinţă unională, consacrată necesităţii revenirii la grafia latină şi recunoaşterii limbii vorbite în Basarabia în calitate de variantă a limbii române. Deşi conferinţa a susţinut cauza noastră în problema revenirii la grafia latină şi a existenţei unui raport de variaţie funcţională între limba din Basarabia şi limba română, şi de această dată critica colegilor de breaslă a fost orientată împotriva lui S. Berejan, culpabilizat de promovarea „moldovenismului”. Este indiscutabil că, din punct de vedere teoretic, savantul avea perfectă dreptate, însă atmosfera socială era alta: lumea nu vroia să audă de variantă a limbii române, ci de limba română, speculaţiile teoretice fiind calificate drept subterfugii abile de camuflare a adevărului. În această ordine de idei, este momentul să amintim că teoria variabilităţii limbilor este aplicată în lingvistică la anumite limbi care, deşi sunt utilizate în state distincte, sunt denumite cu acelaşi termen. Ne referim la limba spaniolă standard din Spania şi la variantele ei teritoriale din Cuba şi din unele ţări latino-americane, la limba portugheză din Portugalia şi la varianta ei din Brazilia, la limba germană din RFG şi variantele ei din Austria şi din alte state europene. În situaţia noastră însă era vorba, din considerente ideologice şi geopolitice, despre două limbi cu denumiri specifice, de aceea mai mulţi lingvişti şi oameni de cultură nu au susţinut ideea variabilităţii cu referire la limba română standard şi la cea din Basarabia.
În fine, ţin să readuc în actualitate un moment de importanţă majoră în problema atitudinii lui Silviu Berejan faţă de termenul „limbă română”: în condiţiile imperiului sovietic acesta putea fi susţinut doar în cadrul teoriei variabilităţii. Odată cu modificarea situaţiei politice şi ideologice din fosta U.R.S.S., s-au creat condiţii favorabile pentru recunoaşterea unităţii şi identităţii limbii române, inclusiv a celei din Republica Moldova. Şi de această dată Silviu Berejan s-a dovedit un militant consecvent. În 1990, după alegerile parlamentare, cea mai mare parte a populaţiei noastre era plină de elan patriotic şi de siguranţă în ziua de mâine. În această stare de efervescenţă naţional-patriotică, preşedintele Comisiei parlamentare pentru ştiinţă şi învăţământ, deputatul şi academicianul Petru Soltan, ia o decizie de importanţă cardinală pentru viitorul nostru, prin care recomandă utilizarea sintagmei „limba română” în instituţiile de învăţământ şi în cele ştiinţifice. Eu, fiind recent înscăunat în funcţia de director al Departamentului pentru edituri, poligrafie şi comerţul cu cărţi, am fost vizitat de domnul Chistruga, directorul Editurii Lumina, al cărei obiectiv principal era editarea manualelor şcolare. Acesta avea o propunere demnă de toată consideraţia noastră (şi nu numai): tipărirea manualelor cu denumirea „limba română” şi renunţarea la denumirea „limba moldovenească”. Am acceptat imediat, mai ales că aveam drept acoperire decizia comisiei lui P. Soltan. Tot atunci am luat legătura telefonică cu Nicolae Dabija, deputat în parlament şi redactor-şef al hebdomadarului „Literatura şi Arta”, şi l-am rugat să rezerve o pagină a numărului de joi pentru un articol despre numele corect al limbii noastre, ce urma să fie semnat de acad. Silviu Berejan, pe care l-am contactat la telefon pentru a-l determina să scrie cât mai repede cu putinţă articolul respectiv. Fiind un om al acţiunii şi un savant autentic, Silviu Berejan a prezentat articolul în cauză chiar a doua zi la redacţie, ca peste o zi sau două să apară în paginile revistei. Să reţinem că de atunci nu a mai fost publicat niciun manual cu titlul „limba moldovenească”.
2. Am avut fericirea să fiu discipolul lui Silviu Berejan. În calitate de conducător ştiinţific al doctoranzilor, sunt în drept să afirm că a fost o personalitate inegalabilă. Voi aminti, în această ordine de idei, doar un singur caz. Când luam în discuţie anumite aspecte teoretice şi practice legate de problema studiată, el asculta cu atenţie, îşi exprima opinia, iar uneori recunoştea sincer că şi el învaţă de la noi, discipolii lui, astfel încât m-am convins că latinescul discendo discimus pentru acad. Silviu Berejan nu era un simplu dicton, ci şi un modus vivendi.
3. Într-adevăr, acad. Silviu Berejan s-a evidenţiat, în raport cu toţi colegii lui de generaţie, prin onestitate umană şi probitate ştiinţifică de invidiat. Asupra acestor calităţi ale lui am insistat, drept că în alţi termeni, mai sus. Aici nu ne rămâne decât să menţionăm că, pentru a evita discuţiile inutile, sterile şi nu lipsite de riscuri imanente, el s-a retras, în timpurile de restrişte, în turnul de fildeş al speculaţiilor teoretice despre echivalenţa lexicală a unităţilor lexicale, deşi unul dintre recenzenţii monografiei Echivalenţa semantică a unităţilor lexicale spunea că autorul, vorbind despre unităţile lexicale româneşti, face un adevărat tour de force, pentru a nu le numi româneşti. Întrucât cunoaştem situaţia din ştiinţa noastră de atunci, nu vom comenta această afirmaţie.
4. Studiile acad. Silviu Berejan se caracterizează prin ineditul abordării fenomenelor şi a problemelor de limbă. Astfel, monografia despre infinitiv este un prim studiu detaliat şi multiaspectual, realizat în contextul cercetărilor consacrate infinitivului balcanic în genere, iar studiul despre echivalenţa lexicală se evidenţiază prin elaborarea unei noi viziuni teoretice în problema sinonimiei. Cu toate acestea, sunt de părere că importanţa teoretică a acestei lucrări de mare amploare rezidă în identificarea relaţiilor ce se stabilesc între unităţile lexicale analizate atât în planul expresiei, cât şi în cel al conţinutului. Este vorba de omolexie şi omolexe (omonimie şi omonime), paralexie şi paralexe (paronimie şi paronime), eterolexie şi eterolexe, pe de o parte, şi de omosemie şi omosemante (sinonimie şi sinonime), parasemie şi parasemante, eterosemie şi eterosemante. Această reconsiderare a unităţilor lexematice şi a raportului dintre ele a inaugurat o perspectivă esenţialmente nouă pentru studiile de semasiologie şi pentru operele lexicografice explicative.
5. În perioada anilor ’80, am avut prilejul să particip la cele mai variate întruniri ştiinţifice din mai multe centre ştiinţifice şi universitare din U.R.S.S. (Moscova, Leningrad, Kiev, Erevan, Kalinin, Kirovograd, Lvov, Ufa etc.), la care acad. Silviu Berejan era în rolul de primă vioară. Se impunea prin inteligenţă şi cunoştinţe vaste, prin rafinament şi respect manifestate în relaţiile cu toţi semenii. Pot să spun că a fost un om dintr-o bucată, adică odată om. Nimic din ceea ce e omenesc nu i-a fost străin. A fost un gurmand nepereche, un bun cunoscător al băuturilor de fineţe deosebită, un conlocutor de largă rezonanţă tematică, un prieten inegalabil, dar şi un adversar atroce al glumelor bădărăneşti, al vorbelor negândite şi al faptelor necugetate.