1812: geneza problemei basarabene1

„E cu putință să existe în cer ori pe pământ vreun tribunal care să declare

că e lucru plăcut lui Dumnezeu ce ne-au făcut rușii nouă la 1812?”

Gala GALACTION (1912)

Marcând la 1993 pentru prima dată în perioada postbelică aici, la Chișinău, în modul cel mai solemn aniversarea jubiliară a Actului Unirii din primăvara anului 1918, am omagiat în primul rând fapta patrioților neamului care nu și-au precupețit eforturile, sacrificându-și și viața, pentru a restabili adevărul istoric. Căci la 1918 s-a rezolvat, în speranța că definitiv, una dintre cele mai stringente chestiuni național-teritoriale din istoria politică a Europei ce purta numele generic „problema basarabeană”. Generația românilor moldoveni de la acel început de veac a reîntregit Țara, care fusese scindată cu un secol mai înainte – la 1812. Fapta lor edificatoare se prezintă astăzi și mai actuală, deoarece în situația când Moldova de la Est de Prut, ca și la 1917, și-a dobândit din nou independența – în fața noastră stau aceleași sarcini: realizarea idealului național al restabilirii echității istorice, grav încălcată pentru întâia oară la 1812, iar apoi repetată la 1940.

În acest context, vom încerca să ne expunem unele considerațiuni generale de ordin istorico-diplomatic privind geneza problemei basarabene în cadrul raporturilor internaționale de la începutul sec. al XIX-lea.

Menționăm din capul locului că istoriografia sovietică s-a străduit să demonstreze, în pofida adevărului istoric, că: „problema basarabeană ca problemă internațională a apărut pe arena istoriei către începutul anului 1918 și a dispărut la mijlocul anului 1940”, semnificând, în general, raporturile bilaterale dintre România și U.R.S.S. privind litigiul teritorial față de Basarabia². Această teză devenită axiomatică în „studiile” istoriografiei sovietice moldovenești și-a găsit expresia cea mai detestabilă atunci când s-a afirmat că: „schimbul de Note sovieto-române din 26-28 iunie 1940 s-a încheiat cu rezolvarea pașnică și bazată pe dreptate a problemei Basarabiei...”³. Toate aceste raționamente sunt false, căci nu sunt și nici nu pot fi fondate, deoarece nu au la baza lor principiul democratic al autodeterminării naționale, ci doar conceptul dreptului forței, unicul argument al „legitimării” extinderii teritoriale a Imperiului Rus, preluat și ajustat ulterior de către metodologia marxist-leninistă prin doctrina expansiunii comuniste (faimoasa teză a „exportului revoluției” etc.).

Astfel, guvernul sovietic prin chiar Nota sa din 18 aprilie 1918 și-a exprimat atitudinea față de voința poporului român din Basarabia (Moldova dintre Prut și Nistru) – de a se uni „pentru totdeauna” cu Patria-mamă, calificând fără echivoc Actul reîntregirii naționale, nici mai mult, nici mai puțin, ca fiind „...absolut lipsit de orice putere de drept internațional”⁴ (!?).

Nu o singură dată apologeții țarismului, ulterior și cei bolșevici, iar astăzi neocomuniștii și cercurile revanșarde ale „patrioților” ruși, încercând să apeleze la dreptul internațional, la dreptul istoric al acestui popor situat la răscrucea căilor și intereselor Marilor Puteri, au fost și sunt practic autodemascați de înseși argumentele istorice la care fac tentative zadarnice să apeleze cu atâta impertinență. Cu atât mai regretabil se prezintă poziția unor istorici din Occident care, volens nolens, tratează evenimentele istorice de la 1918, practic, prin prisma șovinismului „velicorus”. Căci, dacă și E. Carr (Marea Britanie), și N. Werth (Franța) ș.a. susțin că „în ianuarie 1918 România a cotropit și anexat Basarabia”⁵ – aceasta este de fapt o dovadă în plus că problema basarabeană necesită o abordare complexă, începând cu premisele ei de ordin politico-diplomatico-militar, ce-și găsesc explicația în cunoașterea, în general, a raporturilor internaționale din Europa de Sud-Est sau mai precis a relațiilor ruso-otomane din perioada precedentă: în secolele XVIII–XIX⁶. Deși trebuie menționat că în istoriografia noastră s-a expus și părerea cum că „antecedentele problemei basarabene într-un sens mai îngust încep cu anul 1484, când a avut loc răpirea pământurilor și cetăților moldovene de către turci”.⁷ Vizavi de această teză consemnăm doar că esența chestiunii date este una de natură politică, reducându-se, de fapt, la integritatea național-teritorială a românilor moldoveni și rezidă în cucerirea și anexarea parțială a Moldovei (dintre Prut și Nistru), fixarea hotarului la 1812 pe trupul viu al țării, scindând-o în jumătate, și stabilirea Rusiei la gurile Dunării, semnificând, astfel, geneza unei noi probleme internaționale – cea a „Basarabiei”. Fapt care poate fi conceput doar în contextul evoluției spinoasei probleme Orientale.

Menționăm succint, din șirul unor premise politico-diplomatice mai îndepărtate a problemei în cauză, că anume Petru cel Mare a pus piciorul pe țărmul nord-pontic. Diplomația lui Petru I depășește cadrul regional restrâns, caracteristic politicii externe a Statului moscovit, și capătă trăsături noi, transformându-se într-o politică continental-europeană⁸. Odată ajunsă aici, Rusia a continuat să înainteze, pas cu pas, timp de două secole, către Balcani și Strâmtori.

În această ordine de idei anul 1774, când în urma Războiului ruso-turc din 1768–1774 s-a încheiat Tratatul de pace de la Kuciuk-Kainargi, semnifică un punct de cotitură, deoarece factorul extern, cel „rusesc”, devine un vector permanent în toate problemele care făceau obiectul raporturilor dintre Poarta Otomană și Principate. Dreptul de protecție al Rusiei asupra Principatelor Române va prilejui agravarea și permanentizarea situației Principatelor ca obiect de litigiu ruso-turc, în care amestecul celorlalte puteri va evolua odată cu agravarea „problemei Orientale”, în cadrul căreia se va recunoaște „chestiunea română” ca problemă internațională⁹.

Teritoriul dintre Bugul de Sud și Nistru – Transnistria moldovenească – transformat în provincie rusească către anii 1792–1793, avea să joace rolul unui cap de pod în zona Balcanilor și a Dunării. E semnificativ faptul că deja în martie 1790, diplomația rusă, la indicația Ecaterinei II, preconiza și anexarea Basarabiei, adică a raialelor din sudul teritoriului pruto-nistrean¹⁰.

După Pacea de la Iași (1792) a sporit considerabil rolul geopolitic al Principatelor Române, care se aflau în calea nestăvilitei expansiuni țariste. Moldova și Țara Românească, aflate sub suzeranitatea otomanilor, erau asemenea unor „porți” către scopul mult râvnit, fiind totodată ele înseși o „pradă” jinduită.

Noul raport de forțe pe baza căruia a fost stabilit echilibrul european în această perioadă, sub incidența evoluției problemei Orientale și a Războaielor Revoluției franceze, a avut importante consecințe și asupra Principatelor.

Aflate la granița a trei mari imperii (dintre care cel al Romanovilor și cel Habsburgic – se aflau în plină dezvoltare și expansiune, iar cel Otoman – în defensivă și decădere), Moldova și Țara Românească au fost permanent teatru de război în care se ciocneau interesele Marilor Puteri, rămânând obiecte de compensație în numeroasele combinații diplomatice și planuri de împărțire a Imperiului Otoman, elaborate de statele angajate în problema Orientală.

În consecință, evoluarea acestei probleme a avut drept rezultat grave repercusiuni, îndeosebi pentru Principatul Moldovei. În cadrul ei se evidențiază ca eveniment dramatic, după urmările sale, Războiul ruso-turc din anii 1806–1812. Acest război a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura sa principală au constituit-o nu atât operațiunile militare, cât – în mod deosebit – contactele diplomatice¹¹. Numeroasele negocieri oficiale și confidențiale, purtate de diplomații ruși și otomani, influențate de intervențiile politice ale Marilor Puteri europene, care-și promovau propriile interese, s-au soldat cu semnarea, la 16(28) mai 1812, a Tratatului de pace ruso-turc de la București.

Nu vom expune în mod special întreaga desfășurare sinuoasă a acestor evenimente pline de dramatism și coliziuni.¹² Insistăm doar asupra scoaterii în evidență a unor factori de importanță majoră care au influențat semnarea păcii de la București, în etapa finală, determinând, astfel, geneza problemei basarabene. E de remarcat că, în general, etapa finală a negocierilor ruso-otomane se caracterizează printr-o agravare a raporturilor internaționale, ce pot fi calificate drept veritabile dueluri diplomatice la scară europeană. Fapt ce și-a lăsat implicit amprenta și asupra disputelor diplomatice de la București. În această confruntare de forțe și interese, spațiul geografic în care se aflau Principatele Române, la gurile Dunării, a avut o importanță deosebită, deoarece, alături de Imperiul Francez și Rusia Țaristă, au fost antrenate în lupta pentru hegemonie în Europa și Austria habsburgică, Imperiul Otoman, Marea Britanie, care aveau interese de ordin economic și politico-strategic în Peninsula Balcanică¹³.

Astfel, devine clar, cât de complicat și anevoios a fost acel proces al bătăliilor diplomatice, de sondări reciproce, de căutarea compromisurilor în timpul numeroaselor negocieri ruso-otomane. Remarcăm că un rol deosebit i-a revenit activității diplomației secrete, prezente permanent în culisele evenimentelor politice din acea epocă. Asupra acestui proces sinuos au mai influențat un șir de factori interni și externi, chiar cel al „timpului” și, precum susțin unii istorici, cel al „fraudei”.¹⁴

* * *

În timpul negocierilor ruso-otomane din anul 1812 diplomația țaristă a continuat să considere că „pretențiile Rusiei nu sunt în afara bunăvoinței, deoarece, dacă la început s-a cerut hotarul pe Dunăre, ulterior s-a renunțat și s-a acceptat hotarul pe Siret”,¹⁵ neîncetând să insiste la masa tratativelor de la București (din ianuarie-mai 1812) asupra faptului ca: „râul Siret să fie fixat hotar între cele două împărății, așa cum s-a stabilit la Giurgiu”¹⁶.

Însă, încă în timpul discuțiilor controversate din cadrul negocierilor de pace de la Giurgiu (din octombrie-decembrie 1811), marele vizir Ahmed pașa¹⁷ declarase trimișilor lui Kutuzov, sosiți în tabăra sa de la Rusciuk: „Eu vă dau Prutul și nimic mai mult! Prutul sau războiul! Sacrificiile noastre sunt deja enorme. Singur Ismailul vă plătește războiul, iar voi aveți alte patru cetăți și o provincie superbă”¹⁸.

Diplomația otomană, ținând minte foarte bine planurile de partajare a posesiunilor Imperiului Otoman ursite de către Franța și Rusia la Tilsit (1807) și Erfurt (1808), nu excludea nici la 181l-1812 pericolul pe care îl prezenta Napoleon Bonaparte nu doar pentru Imperiul Țarist, dar și pentru Poarta Otomană. Iată de ce marele vizir era de părerea că „salvându-vă pe voi, ne salvăm pe noi înșine”¹⁹.

Împăratul rus, la rândul său, dorind să-și asigure flancul de sud din partea europeană a imperiului, spera să atragă Poarta Otomană în calitate de aliat în ajunul iminentului conflict cu Franța napoleoniană. În acest scop, moderându-și pretențiile inițiale, Alexandru I, în rescriptul secret din 22 martie (3 aprilie) 1812, către comandantul suprem al trupelor ruse de ocupație din Principatele Române M. I. Golenișcev-Kutuzov, îi cerea ca, păstrând în cea mai mare taină finalizarea negocierilor, să se accepte, în cel mai rău caz, hotarul pe râul Prut («В самой же крайности дозволяю вам заключить мир положа Прут, по впадению онаго в Дунай, границею...” ). Dar, această cedare putea fi acceptată doar cu condiția încheierii unui Acord de alianță cu Poarta («Ha сия столь важную уступку, однако же, не иначе позволяю вам согласиться, как постановя союзный трактат с Портою”)²⁰.

М. I. Kutuzov, care primise la 2 (14) aprilie 1812 acest rescript al țarului, timp de 19 zile a avut numeroase întâlniri confidențiale (asistat doar de consilierul Fonton) cu primul împuternicit otoman Galib-efendi²¹. În urma acestor întrevederi aproape că se ajunsese la un comun acord privind toate articolele de bază înaintate de Alexandru I²². Însă, până la urmă, după cum relata Kutuzov în scrisoarea sa din 20 aprilie (2 mai) 1812, Galib-efendi a ezitat să-și asume riscul privind acceptarea hotarelor propuse de ruși, sub pretextul că este necesar asentimentul marelui vizir²³.

Diplomația otomană, ca și mai înainte, nu se grăbea să accepte cerințele înaintate de către ruși (privind Prutul în calitate de frontieră)²⁴.

Situația creată se prezintă extrem de importantă, deoarece turcii, care prevăzuseră încă din 1810 o ruptură între Franța și Rusia, cu toate pierderile lor militare în acest război, se străduiau să nu cedeze la masa tratativelor, profitând de contradicțiile puterilor europene. Astfel, raportul analitic al lui Galib-efendi, remis din București marelui vizir (la 26 aprilie 1812), denotă clarviziunea diplomatului otoman, care susținea că: „în aceste condiții Imperiul Otoman trebuie să renunțe la o alianță cu oricare sistem, fie cu Franța, fie cu Rusia, și să rămână neutru, el trebuie să-și hotărască singur destinul”, iar, „dacă părțile beligerante vor încheia pacea așa cum o doresc, atunci Imperiul Otoman se va putea elibera de conflictele ce îl strâmtorează, pășind pe calea comerțului și devenind observator imparțial al evenimentelor, fapt foarte binevenit”²⁵. Fiind convins de faptul că „dușmanul firesc – nr. 1 – al Imperiului Otoman rămâne națiunea rusă mai mult ca oricare alta”²⁶, diplomatul otoman preîntâmpina, totodată, Poarta, menționând că: „actuala situație demonstrează că din toate statele creștine doar Rusia” e în stare să taie pofta nestăvilită a împăratului Franței pentru cuceriri²⁷. Iar în cazul când victoria va fi totuși a Franței, „atunci ea (Franța – V. M.) va găsi un pretext pentru a-și aminti de vechile tendințe ostile față de turci și, încheind un acord cu Rusia după semnarea păcii, ea va întreprinde... diferite acțiuni ostile (împotriva Porții – V. M.) sau, în cazul dacă nu-i va reuși să învingă Rusia, va încerca să urzească un complot contra Imperiului Otoman în timpul tratativelor de pace cu Rusia”²⁸.

Ținând seama de noile instrucțiuni primite din Șumla, la 3 (15) mai 1812, delegația otomană l-a însărcinat pe D. Moruzi să-i propună lui Kutuzov ca articolele de bază cu condițiile prealabile să fie semnate în calitate de preliminarii ale păcii, iar actele schimbate de ambele delegații să fie expediate cât mai rapid la Constantinopol (Istanbul) pentru confirmare, astfel încât „să se bareze toate succesele partidei franceze”, continuând, totodată, definitivarea tratatului²⁹.

Vorbind despre cauzele ce au determinat semnarea Păcii de la București, este absolut necesar de a mai menționa un factor important, ce a influențat mersul acestora. Acesta poate fi definit laconic – influența externă (îndeosebi cea a Marii Britanii)³⁰.

În general, în istoriografie predomină opinia că diplomația engleză a jucat, în fond, un rol important și de-facto pozitiv în ceea ce privește soluționarea conflictului ruso-turc, contribuind la semnarea Păcii de la București³¹.

Totodată, trebuie remarcat că în istoriografia rusă (A. N. Popov, G. M. Ghendel, N. I. Kazakov, A. N. Șapkina ș.a.) s-a expus teza că diplomații britanici, de rând cu cei francezi și austrieci, „au stimulat, de asemenea, tenacitatea Porții”³², fapt ce rezultă nu atât din activitatea diplomatică concretă a rezidentului englez, cât din însăși strategia politică a Foreign-Office-ului. În perioada anilor 1803-1815, Marea Britanie a oscilat permanent între Turcia și Rusia, pendulând alternativ între alianță și stare de beligeranță cu aceste două imperii, în funcție de interesele sale primordiale vizând înfrângerea Franței napoleoniene³³. Această politică poate fi, de fapt, considerată duplicitară, deoarece urmărea atât scopul „menajării” Porții Otomane, în vederea soluționării conflictului ruso-otoman și eliberarea Rusiei pentru a putea să-și concentreze forțele în ajunul inevitabilului conflict franco-rus, cât și scopul de a nu permite consolidarea țarismului în Balcani și mai ales în Asia și Caucaz. Este elocventă în această ordine de idei instrucțiunea dată lui Sir Robert Liston (noul ambasador englez la Istanbul) de către Secretarul de stat de la externe Robert Castlereagh, deoarece se preciza că în tratativele pe care le va purta în vederea încheierii păcii să nu accepte în niciun caz ideea „care pare a fi prevalat în unele din discuțiile anterioare de pace și anume că, pentru a se garanta revenirea la starea de pace între Rusia și Poartă, Marea Britanie ar putea fi dispusă să facă anumite sacrificii materiale sau să cedeze vreo colonie Rusiei”³⁴.

Constatăm că, deși Foreign-Office-ul nu restabilise încă oficial legăturile diplomatice cu Cabinetul de la St. Petersburg, diplomații englezi din Istanbul primiseră indicații de a grăbi semnarea Tratatului de pace ruso-turc³⁵.

În condiții extrem de periculoase pentru Rusia (în timp ce se tărăgănau negocierile ruso-turce), la 2 (14) martie 1812 s-a încheiat Tratatul de alianță între Franța și Austria – fapt care a influențat nemijlocit și asupra părților beligerante, angajate în conflictul prelungit de pe teritoriul Principatelor Române. Pentru a contracara presiunea crescândă a diplomației franceze și a celei austriece, în persoana lui Latour Maubourg și Stürmer, asupra Porții Otomane (în vederea împiedicării păcii ruso-turce) diplomatul britanic Stratford Canning dezvăluise otomanilor planurile Orientale franco-austriece³⁶ (informând Poarta și despre planul secret de dezmembrare a Imperiului semilunii, plan elaborat de Cabinetul vienez încă la 1810)³⁷.

Pornind de la principiile politicii tradiționale a Marii Britanii și de la faimoasa deviză „balance of powers” (echilibrului de forțe), activitatea lui S. Canning s-a canalizat practic întru „convingerea” Rusiei de a-și limita pretențiile sale și menajarea Porții Otomane în vederea stăpânirii propriului orgoliu și a suspiciunii³⁸, deoarece tânărul și talentatul diplomat englez considera, pe bună dreptate, că „războiul dintre Rusia și Poartă prea mult vizează bunăstarea generală din Europa pentru ca Anglia să rămână indiferentă”³⁹.

Duelul diplomatic, care s-a desfășurat în această perioadă la conferințele de pace de la Giurgiu și București, confirmă, o dată în plus, teza, expusă în istoriografie, că guvernul Sublimei Porți către începutul sec. al XIX-lea promova o politică externă independentă. Imperiul Otoman, în pofida slăbiciunii sale, a înapoierii și problemelor interne, continua să rămână un subiect de sinestătător al raporturilor internaționale, uneori chiar profitând destul de bine de contradicțiile Marilor Puteri europene⁴⁰.

Astfel, în ajunul semnării Păcii de la București, Sublima Poartă se afla sub o presiune multilaterală, atât din partea dușmanului său – Rusia, cât și din partea aliaților – Franța, Marea Britanie și chiar din partea țărilor neutre, cum ar fi Suedia, deoarece Marile Puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul Otoman de partea lor în ajunul Războiului franco-rus (iunie 1812), conflict ce urma să decidă soarta întregului continent european.

Or, în timpul acestui război cu rușii, în cercurile diplomatice otomane era susținută ideea, expusă în fond de către marele vizir încă la 1807, despre faptul că: „năravurile noastre (ale turcilor – V. M.) sunt asemănătoare cu cele ale rușilor”, iar francezii își susțin doar propriile interese, dar nicidecum pe cele ale otomanilor, afirmându-se precum că Poarta și Curtea de la Petersburg s-au împăcat întotdeauna fără mediatori – „rămânând ambele satisfăcute”⁴¹.

Stadiul final al negocierilor tergiversate din primăvara anului 1812 se caracterizează printr-o activizare evidentă a diplomației culiselor, care, în paralel cu conferințele oficiale, erau strict secrete. Factorul temporal acționa din ce în ce mai mult în defavoarea Rusiei, fapt care l-a făcut pe Alexandru I să-l numească, în aprilie 1812, pe amiralul P. V. Ciceagov în locul generalului M. I. Golenișcev-Kutuzov. În baza instrucțiunilor primite de la St. Petersburg și sub presiunea acestei rechemări, plenipotențiarul rus depunea eforturi energice pentru semnarea păcii – ai cărei lauri nu dorea să-i împartă cu nimeni⁴². Faptul că împuterniciții ruși au devenit mai concilianți (mulțumindu-se doar cu râul Prut ca hotar în Europa), conjugat cu multitudinea factorilor enunțați, cât și cu alții, a și determinat semnarea, la 5 (17) mai 1812, a condițiilor preliminare ale Tratatului de pace ruso-turc de la București⁴³.

Acest eveniment important a rămas însă încă destul de mult timp necunoscut pentru agenții Austriei și Franței, iar în cadrul audienței acordate de către Galib-efendi lui Fleischhackl von Hakenau (consulul austriac la București), la 14 (26) mai 1812, șeful delegației otomane i-a spus că: „Rusia de mai multe ori a propus Turciei o alianță contra Franței, dar Poarta preferă încheierea păcii cu Rusia unei alianțe cu această putere. Sultanul nu agreează o legătură mai strânsă cu țarul, fiind hotărât să păstreze cea mai strictă neutralitate față de puterile beligerante”⁴⁴.

Diplomatul otoman a dat de înțeles, în mod discret, că soarta negocierilor s-a hotărât deja și că se așteaptă doar autorizarea marelui vizir de a semna tratatul în condițiile propuse. Chiar a doua zi (15/27 mai) a și sosit curierul din Șumla, aducând autorizația marelui vizir Ahmed-pașa cu încuviințarea sultanului⁴⁵.

La 16 (28) mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc, a avut loc procedura oficială a semnării Tratatului de pace ruso-turc de către împuterniciții celor două imperii. El includea 16 articole de bază și, separat, încă două articole secrete, dintre care articolele 4 și 5 ale tratatului de bază vizau în modul cel mai direct soarta Principatului Moldovei⁴⁶.

Guvernul țarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franța, de opunerea Marilor Puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în sud-estul Europei și de rezistența diplomației otomane, și-a redus esențial pretențiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi doar la Moldova de până la Siret, iar în final – la Moldova dintre Nistru și Prut.

În încheiere, menționăm că documentele otomane, publicate în anii 1980 de către cercetătorii din România, au atestat faptul că statutul juridic al Principatelor Române a constituit, până la 1774, o problemă îndeosebi cu caracter „intern”, cheia de boltă a relațiilor româno-otomane, iar după data respectivă, fără a-și pierde acest caracter, a devenit și una internațională, în sensul că tratatele de pace și convențiile încheiate de Poartă cu puterile străine au făcut legitime și au stimulat intervențiile acestora din urmă, în special ale Rusiei, pentru recunoașterea vechilor privilegii ale Principatelor⁴⁷. Dar, în pofida statutului menționat, Principatul Moldovei a fost exclus, la 1812, din procesul soluționării litigiilor ruso-turce, plătind prin rapt teritorial disputele internaționale.

Astfel, soarta poporului și Țării Moldovei, fiind decisă la Petersbung și Istanbul, s-a pecetluit definitiv la masa negocierilor ruso-otomane care au avut loc la Giurgiu și București. Prin aceasta nu și-au onorat obligațiile față de românii moldoveni nici puterea „suzerană”, nici cea „protectoare”. Sfidându-se drepturile popoarelor, la baza acestei decizii imperiale a fost pusă din capul locului înțelegerea principială de a delimita noul hotar în modul cel mai arbitrar – pe „un fluviu, care să merite să fie hotar între cele două părți”⁴⁸.

Tactica diplomației otomane de a tergiversa tratativele și de a exploata la maximum încordarea raporturilor franco-ruse, păstrându-și propriile interese, precum și tactica țarismului de a cuceri și menține un teritoriu cât mai mare, eliberându-și, totodată, cât mai repede armata imobilizată la Dunăre, au avut drept rezultat acceptarea, în fond, a unui compromis (față de pozițiile inițiale ale părților beligerante), exprimat prin stabilirea noului hotar pe „trupul viu” al Principatului Moldovei, ceea ce însemna scindare, deoarece potențialul uman și economic al Moldovei era practic înjumătățit⁴⁹.

Imperiul rus, care promova abil o politică expansionistă în sud-estul Europei, și-a realizat la 1812 doar parțial planurile, dar a cucerit la acea dată gurile Dunării (brațul Chiliei), dezmembrând străvechiul teritoriu al Moldovei. Teritoriul istoric românesc dintre Prut și Nistru era anexat la Rusia țaristă, care nu avea niciun drept (etnic, istoric, geografic sau politic) asupra acestui pământ. Teritoriul încorporat (45 630 km² – cu 7 400 km² mai mult decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea domniei Moldovei)⁵⁰ a fost denumit de către administrația țaristă – „Basarabia”, extinzându-se, astfel, numele istoric propriu doar părții geografice din sudul Moldovei (dintre Dunăre și Nistru).

Din cele expuse mai sus, conchidem că la 1812 spinoasa chestiune Orientală a generat o nouă problemă internațională – problema basarabeană – care ulterior, pe parcursul secolelor XIX–XX, nu o singură dată va fi pusă în centrul atenției opiniei mondiale. Iar „rezolvarea definitivă a chestiunii (basarabene), precum scria profetic M. Eminescu la 1878, va rămânea amânată până la un război viitor, în care Rusia va fi biruită, iar nu biruitoare”.⁵¹ Fapt ce s-a și împlinit la 1918.

Note:

1 La baza acestui articol a stat comunicarea susţinută în cadrul Sesiunii ştiinţifice consacrate Aniversării a 75-a a Unirii Basarabiei cu România, organizată de Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova (Chişinău, 8-9 aprilie 1993). Vezi: Cugetul. Revista de istorie şi ştiinţe umaniste. Chişinău, 1994, nr. 2-3, p. 26-32. Pe parcursul anilor acest studiu al autorului a fost dezvoltat în urma cercetărilor şi s-a materializat într-un şir de monografii: Vlad Mischevca, Moldova în politica marilor puteri la începutul secolului al XIX-lea. Chişinău: Civitas, 1999, 143 p., ISBN 9975-936-26-1; Vlad Mischevca, Geneza problemei basarabene – 1812 / Prefaţă de Demir Dragnev. Bucureşti: Editura Academiei Române, Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2016, 368 p. (Colecţia „Basarabica”-2, Coordonatori: acad. Victor Spinei & Ionel Cândea), ISBN 978-973-27-2732-4 ISBN 978-606-654-219-7.

Constatăm, cu regret, că un şir de autori mai puţin oneşti, au plagiat sub diverse forme concepţia şi materialul din studiul nostru, elaborat acum un sfert de veac. Vezi: Rodica Maistru (conf. univ. dr., UST), 1812: geneza problemei basarabene. În: Conferinţa Stiintifica Internaţională „200 de ani de la geneza problemei Basarabiei. Aspecte Social-politice, economice şi culturale”, Chişinău: Universitatea de Stat din Tiraspol cu sediul la Chişinău, 2012, p. 16-20, ISBN 978-9975-76-093-5; Vasile Vasilos (dr., Universitatea Tehnică a Moldovei), Marile puteri şi anexarea Basarabiei la 1812. În: Meridian ingineresc. Publicaţie tehnico-ştiinţifică şi aplicativă, fondată la 9 februarie 1995. Nr. 3, 2012, p. 82-90, ISSN 1683-853; Vasile Vasilos, Istoria românilor. Curs universitar, Chişinău, Editura Civitas, 2004, p. 191-197, ş.a.

2 Лазарев A. M., Молдавская советская государственность и бессарабский вопрос. Кишинев, 1974, с. 65, 71, 94; Cf.: Дембо В., Бессарабский вопрос. М., 1924; Александри Л. И., Бессарабия и бессарабский вопрос. М., 1925.

3 История РСС Молдовенешть дин челе май векь тимпурь пынэ ын зилеле ноастре. Кишинэу, 1984, п. 372–373.

4 История РСС Молдовенешть. Вол. II, Кишинэу, 1970, п. 92.

5 Эдвард Карр, История Советской России. Книга I, T. I. М., 1990, с. 301; Никола Верт, История Советского государства, 1900–1991. М., 1992, с. 120.

6 Consemnăm că astfel de studii au apărut încă în perioada interbelică. Cf.: Pelivan I.G., La Bessarabie sous le regime russe (1812– 1918). Paris, 1919; Nistor I., Istoria Basarabiei. Cernăuţi, 1923; Ciobanu Şt., Basarabia. Chişinău, 1926; Ghibu O., De la Basarabia rusească la Basarabia românească. Cluj, 1926; Cazacu P., Moldova dintre Prut şi Nistru. Iaşi, 1929; Boldur Al., La Bessarabie et les relations Russo-Roumaines. Paris, 1927; Болдур А., Бессарабский вопрос. Кишинев, 1930; Болдур А., Statutul internaţional al Basarabiei. Chişinău, 1938; Bogos D., Basarabia de la 1812 până la 1938. Chişinău, 1938; Iorga N., Adevărul despre trecutul şi prezentul Basarabiei. Bucureşti, 1940.

7 Vezi: Parasca P., Antecedente ale înstrăinării Basarabiei până la 1812. În: Revista de istorie a Moldovei, 1992, nr. 3, p. 27.

8 Молчанов H. H., Дипломатия Петра Великого. M., 1990, с. 15.

9 Boicu L., Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională. Iaşi, 1975, p. 41.

10 Очерки внешнеполитической истории Молдавского княжества (последняя треть XIV – начало XIX в.) / Отв. ред.: Д. М. Драгнев. Кишинев: Штиинца, 1987, с. 349 – 350.

11 Cf.: Veliman V., Relaţiile româno-otomane (1711– 1821). Documente turceşti. Bucureşti, 1984, p. 29.

12 Vezi: Jarcuţchi I., Mischevca V., Pacea de la Bucureşti (din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16 (28) mai 1812). Chişinău: Ştiinţa, 1992, 200 p.

13 Columbeanu S., Contribuţii privind situaţia internaţională a Ţărilor Române între anii 1806–1812. În: Revista de istorie, 1976, vol. 29, nr. 5, p. 657.

14 Cf.: Manolache Drăghici, Istoria Moldovei timp de 500 ani... Vol. II, Iaşi, 1857, p. 77–78; Mihai Eminescu, Basarabia. (Seria «Clio»). Bucureşti, 1990, p. 42.

15 Mehmet M. A., Documente turceşti privind istoria României. Vol. III (1792–1812). Bucureşti, 1986, p. 333.

16 Idem, p. 335.

17 Ahmed paşa (Trabzonlu = Laz Aziz Ahmed Paşa), mare vizir (10 aprilie 1811 – 5 septembrie 1812, mazilit). Moare la Erzurum în 1819.

18 Hurmuzaki. Documente privitoare la istoria românilor. Vol. III / Supl. I (1709–1812), Bucureşti, 1887, р. 368.

19 Ibidem.

20 M. И. Кутузов. Сборник документов, т. III, (1808–1812) / Под ред. Л. Г. Бескровного, М.: Военное издательство, 1952, с. 851.

21 Mehmed Said Galib Éfendi, apoi Galib paşa (1763-1829), politician şi diplomat turc. În 1808-1811 a deţinut postul de reis-efendi, adică ministrul Afacerilor Externe al Imperiului Otoman. În 1811-1812 a fost Kahya Bey (adjunctul Marelui vizir) şi a fost primul plenipotenţiar care a condus delegaţia turcă la Congresele din Giurgiu şi Bucureşti (1811-1812). În 1823-1824 a fost Mare vizir.

22 M. И. Кутузов. Сборник документов, т. III, (1808–1812). М., 1952, с. 880–881.

23 Idem, р. 880–882.

24 Idem, р. 886.

25 Lemercier-Quelquejay Chantal, La Russie, la France et la Turquie à la veille de la campagne de Russie [Un document des Archives de l’Empire Ottoman présenté et traduit par C. Lemercier-Quelquejay], In: Cahiers du monde russe et soviétique, vol. 6, n°2, Avril-juin 1965, p. 242.

26 Idem, p. 243.

27 Idem, p. 242.

28 Idem, p. 243.

29 М. И. Кутузов, Сборник документов, т. III, с. 894.

30 Fapt confirmat de însuşi M. I. Golenişcev-Kutuzov, care mărturisea, în raportul adresat lui Alexandru I (din 4/16 mai 1812), pe când se preconiza încheierea preliminariilor, că: «n-am putut face nimic mai bun din cauza situaţiei complicate din Europa». (Cf.: M. И. Кутузов, Сборник документов, т. III, с. 895).

31 Vezi: Columbeanu S., Op. cit., p. 671; Goşu A., Preliminariile anexării Basarabiei de către Rusia (1806–1812), În: Revista istorică. Serie nouă. Tom. III, 1992, nr. 1–2, p. 117; Cernovodeanu P., Mai 1812. Pacea de la Bucureşti. În: Magazin istoric, 1993, nr. 2, p. 10; Гулиа Д. Г., К истории восточного вопроса. Русско-турецкая война 1806–1812 гг. и Англия. Сухуми: Алашара, 1978, с. 84–94.

32 Шапкина А. Н., Полководец М. И. Кутузов и Бухарестский мир, În: Российская дипломатия в портретах, М., 1992, с. 129; Попов Н. А., Отечественная война 1812 г., T. I. Сношения России с иностранными державами перед войной 1812 г., М., 1905, с. 342; Гендель Г. М., М. И. Кутузов и Бухарестский мир. În: Ученые записки Горьковского государственного университета. Вып. XXVI. Серия историко-филологическая. Горький, 1954, с. 102.

33 Cernovodeanu Р., Interese economice engleze la Dunărea de Jos şi în Marea Neagră între 1803–1829. În: Revista de istorie. Tom. 28, 1975, nr. 11, p. 1707.

34 Cernovodeanu P., Mai 1812. Pacea de la Bucureşti. În: Magazin istoric, 1993, nr. 2, p. 10.

35 Anglia şi Rusia se aflau formal în stare de război încă din 1807. Acest război s-a caracterizat printr-o lipsă totală de acţiuni militare, fiind, de fapt, doar o rupere a relaţiilor diplomatice. Cf.: Гуткина И. Г., Дипломатические отношения между Англией и Россией в 1810–1812. În: Ученые записки Ленинградского университета. Серия гуманитарных наук. Саратов, 1943, №. 87, с. 55.

36 Cernovodeanu Р., Basarabia. Istoria unui rapt teritorial în documente secrete ale diplomaţiei engleze. În: Memoria. 1990, nr. 1, p. 64; Columbeanu S., Op. cit., p. 674–675; Goşu A., Op. cit., p. 115; Кассо Л. A., Pocсия на Дунае и образование Бессарабской области. М., 1913, с. 130.

37 Cernovodeanu Р., Mai 1812. Pacea de la Bucureşti..., p. 10.

38 Гулиа Д. Г., Op. cit., p. 89–90.

39 Idem, p. 91.

40 Cf.: Дулина H. А., Османская империя в международных отношениях (30–40 гг. XIX в.), М., 1980, с. 4.

41 Внешняя политика России XIX и начала XX века. Документы Российского министерства иностранных дел. Серия I (1801-1815 гг.). /ВПР/ Т. IV. М., 1965, с. 33.

42 Cf.: Nistor I. I., Războiul ruso-turc din 1806–1812 şi pierderea Basarabiei. După rapoartele contemporane ale agenţiilor consulare austriece din Bucureşti şi Iaşi. Cernăuţi, 1938, p. 46.

43 М. И. Кутузов. Сборник документов. Т. III, c. 897.

44 Nistor I. I., Op. cit., p. 47.

45 Idem, p. 48.

46 ВПР, т. VI, p. 406–412; Мискевка В. И., Ткач В. И., Русско-турецкий мирный договор 1812 г. În: Revista de istorie a Moldovei. 1990, nr. 1, p. 36–44; Mehmet M. A., Documente turceşti..., Vol. III, p. 361–366.

47 Veliman V., Op. cit., p. 17.

48 Mehmet M. A., Op. cit., p. 293.

49 Potrivit unui document otoman din acea vreme – „jumătate dintre supuşii plătitori de gizie ai Principatului Moldovei se află în partea de dincolo (stânga – n.n.) a Prutului». (Veliman V., Op. cit., p. 712).

50 Nistor I., Istoria Basarabiei. Chişinău, 1991, p. 179.

51 Eminescu M., Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice. Chişinău, Cartea moldovenească, 1990, p. 182.