Despre unirea interzisă a Basarabiei cu România în ziarul Adevărul (august – decembrie 1888)

1. Dinastic și antidinastic

La 15 august 1888 era scos primul număr al ziarului Adevărul. Un ziar nou, dacă dorește să atragă atenția cititorilor, are nevoie de ceva special, are nevoie de o strategie bine pusă la punct. Fără o astfel de strategie, un ziar abia intrat pe piață nu va reuși niciodată să treacă înaintea publicațiilor care deja se bucură de încrederea cititorilor. Mai exact, unui ziar nou îi trebuie o cauză, o idee cu care cititorii să-l asocieze¹. Publicația care-l avea director pe Alex. V. Beldiman, „fostul prefect de poliție al lui Vodă Cuza în noaptea tragică a lui 11 februarie 1866”², făcea „opoziție foarte violentă”³ atât guvernului, cât și regelui⁴. În ceea ce pare a fi un articol-program al acestui ziar era precizat acel ceva care diferenția ziarul lui Beldiman de celelalte ziare: „Suntem cu totul independenți. Nu reprezentăm aspirațiuni personale, ci un mare principiu: Neatârnarea neamului românesc de jugul străin, sub orice formă el s-ar înfățișa”⁵.

Ceea ce, probabil, Beldiman își dorea, ca breasla jurnalistică bucureșteană să reacționeze într-un timp scurt, s-a și întâmplat. Ziariștii Adevărului au fost acuzați că sunt cuziști și, prin urmare, că au drept scop „alegerea fiului lui Cuza-Vodă ca rege al României”⁶. Cei de la Epoca, de pildă, și-au întâmpinat noii confrați într-o manieră nu tocmai prietenească: „Ieri a apărut noul organ de publicitate despre care s-a pomenit de câteva ori prin presa noastră și despre care se zice că va fi organul așa-numitelor aspirațiuni cuziste. În fruntea primului său număr găsim însă cuvintele următoare: «nu reprezentăm aspirații personale», cuvinte ce nu ne mai îndreptățesc a afirma că noul ziar ar fi organul unor astfel de tendințe. Și totuși, așa cum se prezintă, ziarul iese cu totul afară din cadrul partidelor actuale și se deosebește profund de marile curente politice care poartă gândurile și aspirațiile de azi ale societății românești: Adevărul este antidinastic și reprezentant al doctrinei cezariene. […] Unui popor tânăr și unei democrații rurale, abia născută la viață, îi trebuie dezvoltare regulată și legală, îi trebuie să-și creeze dreptul său istoric și legitim și n-are câtuși de puțin nevoie de salvatori improvizați și răsăriți din seară până în dimineață”⁷.

În numărul din 19 august, ziariștii Epocii făceau următoarele completări: „Scurt, oricâtă dorință am avea de a trăi în bun prieteșug cu toți confrații noștrii, nu putem să nu spunem Adevărului că: nici în trecut, nici în prezent, nici în viitor, n-a fost, nu este și nu va fi nimic comun între noi. Lupta în contra principiilor reprezentate de Adevărul este o tradiție la Partidul Conservator”⁸.

Epoca mai publică, în 28 august, un articol⁹ ce ia în râs cauza celor de la Adevărul, după care începe să ignore ceea ce se publica în ziarul lui Alex. V. Beldiman. În Telegraful, în numărul din 19 august, era publicat articolul „Cuziștii”. Deși în text nu era pomenit numele noului ziar, era limpede pentru cititori la cine făcea referire autorul: „Agitațiunea cuzistă, ațâțată și sprijinită puternic de străini, va deveni cauza unei vărsări de sânge. Iar o revoluție în momentul de față va pune în pericol ființa chiar a statului român”¹⁰.

Într-un alt articol publicat ca reacție la afișele care anunțau apariția Adevărului, ziariștii de la Telegraful susțineau că sunt necesare „fapte contra propagandei străine”¹¹. În articolul „Conspiratorii”, ziariștii de la Telegraful anunțau că „dușmanul e la zidurile cetății”¹². Cei de la Voința Națională se foloseau de articolele publicate de cei de la Adevărul pentru a lovi în adversarii lor politici tradiționali¹³. Ei par a fi interesați de ceea ce scriu ziariștii lui Beldiman doar în măsura în care spusele acestora pot fi folosite împotriva Epocii: „Am arătat în atâtea rânduri că propaganda antidinastică este susținută de Partidul Conservator. Am adus ca dovadă chiar o declarație a directorului politic al Adevărului, care, sub propria sa semnătură, a afirmat că conservatorii au luptat pentru răsturnarea Regelui Carol”¹⁴.

După cei de la Voința Națională, întreaga țară urma să se confrunte cu evenimente dintre cele mai groaznice: „Ne întrebăm cu îngrijire unde avem să ajungem, de nu cumva mergem cu pași repezi către o catastrofă, de nu cumva evenimentele cele mai neașteptate și cele mai nenorocite nu au să ne surprindă și să ne facă să recunoaștem – prea târziu – că orbirea și nepăsarea, de care dăm atâtea dovezi în aceste împrejurări, le vom plăti cu mult prea scump. De luni de zile atragem atenția publică asupra urzelilor, asupra uneltirilor culpabile care au de scop detronarea Regelui Carol și înlocuirea sa printr-unul sau doi Domni pământeni”¹⁵.

G. Panu, directorul ziarului Lupta, a publicat, pe parcursul a mai bine de două săptămâni, mai multe articole în contra obiectivelor pe care Adevărul și le asuma. În acea perioadă, G. Panu încerca să scape de reputația de fricos¹⁶, pe care o dobândise în 1887, când a părăsit țara pentru a nu executa cei doi ani de închisoare la care a fost condamnat după ce l-a ofensat pe rege în articolul „Omul periculos”¹⁷. După cum arăta C. Bacalbașa, „fuga lui în străinătate îi întunecase aureola”¹⁸. În numărul din 19 august al ziarului pe care îl conducea, Panu eticheta drept eronată cauza în numele căreia lupta noua publicație: „Presupunând că în dosul «Adevărului» nu se ascunde niciun pretendent român la tronul țării, o simplă presupunere, și iau teza acelui ziar ca o teză impersonală pentru a o discuta. Ce constat atunci? Constat că nu se poate să fie o teză mai greșită. Căci pentru ce ziarul «Adevărul» voiește un Domn pământean? Răspunsul este pentru că cu mijlocul acesta să ajungem la neatârnarea neamului românesc în năuntrul și în afară, pentru ca să nu facem o politică străină, să nu fim sub influențe străine etc. etc. Cetitorii au înțeles deja că, după cei de la «Adevărul», Domnul pământean este un panaceu, el, suit odată pe tron, va face să dispară toate relele. [...] Trebuie să aibă cineva o mare doză de naivitate pentru a-și închipui asemenea lucru!”¹⁹.

După G. Panu, ceea ce ziariștii de la Adevărul numeau „politică națională” era, de fapt, „politică rusească”²⁰. În încercarea sa de a pune noul ziar într-o lumină proastă, Panu vorbește despre nepriceperea celor de la Adevărul în ale argumentării: „În știință, pentru ca să stabilești o lege, se cere ca toate cazurile și toate experiențele făcute în acel sens să dea același rezultat, veșnic același. Numai așa principiul, legea ce o formulezi are valoare. Este destul ca în un singur caz legea să nu se poată aplica, este destul ca o singură experiență să dea alt rezultat, pentru ca legea să nu mai fie lege, principiul neprincipiu. Ei bine, așa este și în politică, când vii cu aforisme sociale. Așa, când vii și declari că Domnul pământean, în regula absolută, nu Cuza în special, este nobil, mare, patriot etc., acest aforism are valoare întrucât nu este niciun caz de Domn pământean rău, slugarnic, trădător etc. Îndată ce se găsește un astfel de caz, atunci aforismul cade”²¹.

Directorul ziarului Lupta recunoaște în fața cititorilor că și-a fixat ca obiectiv să urmărească cu persistență „pe confrații de la Adevărul până în cele din urmă întărituri ale lor”²². Referitor la ideile politice susținute de ziarul scos de Alex. Beldiman, G. Panu făcea următoarele precizări: „În privința sincerității și a francheței mă declar foarte mulțumit. În adevăr, nu mi-am închipuit niciodată că un român va putea califica cu cuvântul de crimă o politică care ar tinde la unirea românilor de dincolo și de dincoace de Prut. Aceasta este cu cât mai dureros cu cât cei de la Adevărul sunt toți moldoveni! Auzi! A lupta uniți cu Rusia în contra austriecilor este o politică foarte practică și ușoară, pe când a lupta cu austriecii și cu germanii în contra rușilor pentru o parte din țara românească este o crimă...”²³.

G. Panu își mustra colegii de breaslă care, exagerând ideile publicate în paginile Adevărului, creau cititorilor impresia că întreaga țară se afla într-un fel de criză politică: „Țara este în pericol, zic unii, căci tronul și dinastia regelui Carol este amenințată. Țara este în pericol, naționalitatea noastră piere, din cauză că pe tronul României este un Carol și nu e un altul, zic alții. În această luptă perfidă, ineptă, interesată de ambele părți, se risipesc o mare parte din forțe. Galeria publicului stă încremenită și se uită cum acrobații colectiviști scot panglice dinastice pe gură și cum câțiva, care trăiesc cu capul în urmă cu 25 de ani, se zbuciumă neputincios în un mic ziar pe tema cuzismului etc. Dar bine, onorabililor, altceva mai bun nu aveți de făcut? Înțeleg să se trateze și această chestiune, eu singur am făcut aceasta și o voi face. Dar a umple toate coloanele numai cu această chestie, a o exploata contra și pentru, nu până la absurd, dar chiar până la inepție, oare nu e revoltător lucru?... A ieșit un ziar cuzist... Ei și?... Cu asta are să piară lumea? Fiindcă câțiva gazetari în disponibilitate și câțiva partizani ai regimului Cuza vin astăzi a pune pe hârtie ceea ce vorbesc și colportează de 22 de ani, urmează de aici ca noi cu toții să ne oprim întreaga activitate, să lăsăm la o parte toate chestiunile și să nu vorbim, să nu ne pasionăm decât de aceea? […] Eu mai înțeleg un lucru: ca ziarele să discute cu sânge rece și în mod obiectiv dacă e bine ca regele Carol să fie răsturnat și în locul lui să fie adus un altul pământean. Este o teză ca oricare alta, și, odată aruncată în publicitate ea trebuie discutată. Dar pentru D[umne]zeu, lăsați coarda alarmantă, lăsați de o parte tiradele lugubre, părăsiți spaima prefăcută și lacrimile de Mater dolorosa, vorbind despre acest subiect. În loc să declamați și să insinuați, mai bine discutați!...”²⁴.

G. Panu mai semnează un articol²⁵ adresat Adevărului în numărul din 4 septembrie, după care își concentrează atenția asupra altor chestiuni. În acest articol, G. Panu utilizează, din abundență chiar, ironia, pentru a sublinia modul confuz în care Alex. Beldiman își argumenta ideile pe care le făcea publice prin intermediul ziarului său.

La începutul lunii septembrie, cele două Camere ale Parlamentului erau dizolvate: „Contrar știrilor interesate răspândite mai ales de colectiviști, cum că Camerele nu vor fi dizolvate, am anunțat acum 15 zile că dizolvarea era absolut hotărâtă și că în ziua de 1 septembrie va fi cunoscută și data dizolvării. Ieri, 1 septembrie, decretul de dizolvare a Camerei și a Senatului a fost iscălit de M.S. Regele. Mâine ori poimâine va apărea în «Monitor» decretul prin care senatorii și deputații sunt convocați pe ziua de 8 septembrie, când președintele consiliului le va ceti decretul de dizolvare ai cărui termeni au fost fixați în consiliul de miniștri, ce s-a ținut ieri la Castelul Peleș”²⁶.

Colegiile electorale erau convocate să aleagă noii senatori și deputați în perioada 12–18 octombrie, noile Camere ale Parlamentului urmând a fi „convocate în sesiune extraordinară în ziua de 1 noiembrie”²⁷. Atenția ziarelor era concentrată acum asupra evenimentelor electorale, polemica stârnită de Adevărul fiind lăsată la o parte.

2. Frățietatea se cunoaște după număr

În numărul al treilea al Adevărului, din 18 august, erau publicate articole care, pe de o parte, aduceau pentru cititori noi explicații în ceea ce privește orientarea politică a ziarului²⁸ și, pe de altă parte, răspundeau criticilor venite din partea confraților din presă²⁹. Ceea ce ne-a atras atenția în mod special este un articol din pagina a treia. Textul este intitulat „De peste munți” și, după cum ușor ne putem da seama, în el se vorbește despre situația românilor din Transilvania și Banat: „Starea creată fraților noștri de sub sceptrul Sf[ântului] Ștefan, prin constituțiunea Ungariei și legile ei speciale, nu este cunoscută îndeajuns la noi. Se știe că frații noștri suportă pe moșia lor strămoșească un jug cu atâta mai greu și mai insuportabil, cu cât el are aparențele unui constituționalism în viață. Fondul e însă cu totul altfel. Întreaga legislațiune, întreaga politică intimă sunt combinate în interesul exclusiv al naționalității maghiare. Egalitatea de drepturi cu care se fălește constituțiunea maghiară e pentru români o ficțiune. Din trei milioane de români, d-abia dacă poate intra unul sau doi în Parlamentul ungar, spre a protesta, în numele naționalității române asuprite, contra nelegiuirilor cărora frații noștri sunt expuși. Un remediu contra acestui rău nu s-a găsit încă până acum de către aceia care țin de sceptrul austro-ungar”³⁰.

Autorul vorbește și despre neputința fraților transcarpatini de a-și striga suferințele într-un ziar al lor: „Dreptate, lege, reuniuni politice, drept de petițiune, libertatea presei nu există acolo. Toate atârnă de bunul plac al autorităților maghiare. Juriul introdus pentru a judeca delictele de presă a devenit o armă mai rea în mâinile guvernului maghiar decât tribunalele oridinare. În puținele orașe unde el există, el este o delegațiune a guvernului și [e] compus numai din maghiari. Această situațiune degradatoare pentru un întreg popor de 3.000.000 de suflete, această stare de inferioritate nedreaptă în care sunt ținuți frații noștri de peste Carpați nu mai poate dura. Ei s-au adunat în mai multe rânduri, s-au revoltat, au petiționat, s-au sfătuit, însă starea lor e aceeași. Nici maghiarul, nici austriacul nu și-au dat osteneala de a răspunde cum se cuvine acelora care de secole suportă un jug nemeritat a unor puțini. Din contra, persecuțiunile și-au urmat cursul și astăzi însăși naționalitatea e amenințată”³¹.

În ultima parte a textului, autorul le cere românilor să facă tot ce le stă în putere pentru îndeplinirea visului de aur: „În atare împrejurare, ochii fraților noștri sunt îndreptați spre noi, și păcatul cel mai mare pe care o națiune poate să-l comită, un păcat care se răzbună asupra ei chiar, este acela de a lăsa pe frați în suferință și de a-și îndrepta privirea în alte locuri, când singuri noi suntem aceia care putem să-i prezervăm de pieirea cu care sunt amenințați frații noștri transcarpatini, pe ei și în consecință întreaga națiune română. Îndemnăm deci pe cetățenii României independente de a avea întotdeauna ochii deschiși și îndreptați înspre frații noștri de sub sceptrul austro-ungar și în veci o inimă caldă pentru ei. Puțini oameni și deciși pot face multe. Însuși [sic!] ungurii prin activitatea lor au ajuns a fi independenți; – Italia a devenit una și unită, Germania asemenea. E oare scris în ceruri ca românii să fie veșnic despărțiți? Dacă sentimentele românești se revoltă numai la ideea despărțirii, nu e oare clar că unirea e scrisă în orice inimă românească! Și fiind astfel, datori suntem a face circumstanțele ce permit pentru a realiza mai curând decât se speră visul nostru de aur, dorința noastră a tuturor, de a scăpa pe frații noștri de greul jug ce-i apasă”³².

Proiectul politic pe care Adevărul îl propunea românilor presupunea parcurgerea a două etape, ambele obligatorii. Mai întâi, Carol I trebuia să fie înlăturat de pe tronul României, iar în locul lui să fie așezat un conducător cu origini românești. Următorul pas era ca acest rege să se apropie politic de Rusia, care, în semn de prietenie, urma să-i ajute pe români să-și elibereze frații din Transilvania și Banat de sub jugul maghiar. Într-o anumită măsură, planul lui Alex. Beldiman a funcționat. Publicațiile consacrate de la sfârșitul secolului al XIX-lea s-au grăbit să comenteze pe marginea chestiunii antidinastice, dar nu au spus aproape nimic despre „unirea tuturor românilor de dincolo și de dincoace a Carpaților”³³. Doar G. Panu, de la Lupta, a făcut scurte referiri la această chestiune. În opinia celor de la Adevărul, Cuza-Vodă era tipul ideal de rege pentru România, pentru că acesta „a voit să întindă mâna Rusiei spre a urmări visul neamului românesc”³⁴. În paginile Adevărului, erau respinse cu vehemență ideile care prevedeau unirea țării cu Basarabia. Ideile de acest fel erau catalogate de ziarul lui Beldiman drept crime: „D[om]nul Panu ne întreabă de ce considerăm unirea tuturor românilor de dincoace și de dincolo de Carpați ca o mare idee națională, pe când privim ca o utopie ideea unirii tuturor românilor de dincoace și de dincolo de Prut. Ideea unirii românilor de dincoace și de dincolo de Prut ne pare nu o utopie, ci o crimă; căci succesul acesta față cu o împărăție atât de colosală ne poate pricinui pieirea după 10 sau 20 de ani, pe când ideea unirii cu Transilvania este o idee practică care se poate realiza foarte lesne cu sprijinul Rusiei. Ea ar fi fost poate chiar realizată în 1866 dacă nu s-ar fi comis actul de la 11 februarie 1866”³⁵.

Din dorința de a intensifica polemica declanșată de apariția ziarului Adevărul, în 4 septembrie, Alex. Beldiman le adresează contestatarilor publicației sale câteva întrebări, la care nu va primi însă răspunsurile pe care le aștepta: „Eu îi voi pune două întrebări și voi avea răbdarea a aștepta răspunsul Domniei Sale. Iată-le: I. Câți români sunt în Basarabia și câți români sunt în Transilvania și Banat? II. Cu cine preferă Domnia Sa a ne vedea astăzi uniți? – Cu românii din Basarabia sau cu românii din Transilvania și Banat? (LEAGĂNUL ROMÂNISMULUI). La caz când Domnia Sa îmi va răspunde că dorește unirea noastră cu românii din Basarabia și cu românii din Transilvania și Banat, îl rog a-mi arăta mijloacele cu care s-ar putea realiza acea dorință. Aștept”³⁶.

În numărul din 7 septembrie, în Adevărul erau aduse noi argumente în sprijinul ideii că Imperiul Rus era partenerul politic alături de care România trebuia să stea dacă dorea să nu fie condamnată la dispariție și dacă dorea unirea tuturor românilor într-un singur stat, aici nefiind incluși însă și românii din Basarabia: „Să ne explicăm dar, atât pentru d-nul Panu, cât și pentru acei care nu voiesc să ne înțeleagă: În materie politică, crimă este când cineva comite greșeala de a împinge Țara sa la întreprinderi care pot să-i pericliteze existența. Cum, noi românii să ne unim cu dușmanii Rusiei pentru a recuceri Basarabia? Să ne unim cu Austria, cu acest imperiu care e menit a se dizolva? Să presupunem că am izbuti a recuceri Basarabia prin ajutorul Austriei. Cine va fi atât de naiv a crede că Rusia va renunța cu desăvârșire la acest teritoriu? Rusia ni-l va relua! […] Chiar dacă am recuceri-o cu ajutorul Austriei, vom fi puși în pericol de-a fi nimiciți; ne vom alege în urmă cel mult cu o izolare totală, fără Basarabia, fără Transilvania, fără Banat și fără Dunăre. N-ar fi aceasta o crimă? Cu totul altfel stăm dacă tindem la o unire cu frații noștri de dincolo de Carpați, prin urmare, dacă Rusia aliată cu noi se va război cu Austria”³⁷.

După cei de la Adevărul, realizarea unei legături puternice de prietenie între România și Rusia ar trebui să reprezinte pentru români o datorie patriotică: „Rusia nu vrea, istoria și bunul simț ne-o dovedesc, decât state creștine neatârnate, dar aliate cu dânsa prin recunoștința și prin identitatea de interese, de la Prut și până în Dardanele. Orice ar face Regele și miniștrii, acest rezultat e ca și dobândit, căci la popoarele răsăritene alianța cu Rusia face parte integrantă din politica națională. Și noi suntem un popor răsăritean și atât patriotismul nostru cât și identitatea de interese ce există între noi și Rusia ne silește ca să fim alăturea cu dânsa. Orice altă cale ne va duce la pieire și, din punct de vedere politic, va fi o crimă”³⁸.

Într-un alt articol, care se întindea pe patru coloane și ocupa aproape toată pagina întâi a gazetei, se arăta că România are obligația de a-și alege tabăra din care vrea să facă parte într-un eventual conflict declanșat între Rusia și Austro-Ungaria. Noi ne vom opri doar asupra câtorva fragmente. În text se arată că românii, dacă doresc să nu dispară ca popor, trebuie să sprijine interesele Rusiei, iar despre „neutralitate” nici nu ar trebui să vorbească: „Orice țară trebuie să aibă o politică conformă cu legile dezvoltării sale istorice, cu idealul ei național. Dacă crezi că o Rusie mare și puternică ar împiedica dezvoltarea noastră, dacă îți închipuiești că te poți împotrivi un veac sau două la întinderea influenței rusești până la mările de la Miazăzi, atunci ca bun român, ai datoria de a sprijini din răsputeri pe toți dușmanii Rusiei. Dacă, din contra ești de părerea noastră, adică că orice luptă contra Rusiei e o greșeală neiertată, căci biruitor astăzi, cel mult după douăzeci de ani, vei plăti cu lacrămi de sânge această izbândă de o oră, dacă ești convins ca și noi, că țara noastră înconjurată de slavi va merge cu dânșii sau va fi zdrobită; dacă îți pare evident, ca și nouă, că Rusia, odată hotărâtă de a da lovitura de moarte conglomeratului austro-maghiar, va sprijini politica noastră iredentistă și va ajuta la formarea unui mare Stat ortodox român menit a fi un zid contra germanismului și a acoperi mersul Slavilor spre Țarigrad, atunci ca bun român, ești dator de-a te pune în relații cu oamenii de stat ai marelui nostru vecin și de a pregăti viitoarea alianță”³⁹.

Principalul argument al autorului atunci când încearcă să arate motivul pentru care românii ar trebui să-i aleagă pe ruși, și nu pe austrieci ca parteneri este unul numeric. Rușii sunt mulți, iar românii sunt puțini. Prin urmare, România nu ar trebui să facă greșeala de a sta în calea unei țări care este mai mare și mai puternică decât ea: „Prietenia, frățeasca cooperațiune cu Slavii, în aceste două cuvinte se rezumă viitorul acestei țări; slavii sunt astăzi 120 milioane de suflete, din care aproape o sută întruniți într-un singur stat, având același ideal politic, religios, economic, supuși unei singure și atotputernice autorități; să se mențină numai treizeci de ani proporția nașterilor și a morților și vor fi 180 de milioane, din care 150 de milioane numai ruși; dacă vom provoca ura lor, ei vor fi cu atât mai fără cruțare, cu cât le datorăm existența noastră și ne numărau printre aliații firești ai slavismului. Atunci neapărat ne vor strivi. Dacă i-am ajuta, neatârnarea noastră va fi respectată și unirea cu frații noștri de peste munți consfințită”⁴⁰.

În opinia autorului textului citat, „alianța cu Rusia” trebuia să fie considerată de români parte integrantă a politicii naționale românești⁴¹. Cu toate acestea, Epoca, citând unele ziare din provincie, arăta că rusul urăște limba română „și face totul pentru a sili pe poporul basarabean să-și uite limba maternă”⁴². În același sens, în Telegraful se arăta că „rușii au turbat”⁴³.

3. Cuvinte de final

Într-un articol publicat în Țara Noastră, în 1928, se arăta că pășirea cu hotărâre pe calea izbăvirii Basarabiei, una dintre provinciile românești care timp de mai multe decenii s-au aflat strânse în lanțurile nemilostivelor cârmuiri străine, s-a produs din întâmplare, fără ca ea să facă parte dintr-un plan politic sau militar: „După opinia lui Napoleon, un proiect de acțiune militară poate fi bun chiar și în cazul că n-a fost pregătit decât în proporție de 2/3, iar restul de 1/3 lăsat la voia întâmplării. Căci – argumenta el – cine nu vrea să acorde întâmplării neprevăzute niciun rol în cursul războiului, mai bine să nu întreprindă niciodată nimic. Dacă despre războiul de întregire națională a României nu se poate afirma că ar fi fost destul de bine pregătit măcar în menționata proporție de 2/3, în schimb, sfârșitul lui încununat de izbândă a dovedit că, prin concursul unor împrejurări cu totul în afară de calculele și prevederile inițiatorilor, restul de 1/3 s-a însărcinat să repare radical greșelile politice și militare ale unei pregătiri insuficiente, deschizând dreptății imanente a istoriei calea spre un triumf strălucit”⁴⁴.

La sfârșitul anului 1936, C. Stere îi spunea lui Pamfil Șeicaru că România, care se lăsa înșelată de aparențe și nu înțelegea că Rusia bolșevică evolua spre un nou imperialism, va pierde Basarabia⁴⁵.

Note:

1 Fănel Teodorașcu, Arta gazetărească. Trei ipostaze, Galați, Zigotto, 2014, p. 61.

2 C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată. Vol. 2 – 1885-1900, București, Editura Ziarului „Universul” S.A., 1928, p. 154.

3 Ibidem, p. 154.

4 Referiri la gazeta fundată de Alex. Beldiman pot fi găsite şi în Fănel Teodorașcu, Arta gazetărească. Trei ipostaze..., p. 41-65.

5 Adevărul, anul I, nr. 1, 15 august 1888, p. 1.

6 Un gălăţean, „Cuzismul nostru”, în Adevărul, anul I, nr. 4, ediţia a II-a, 19 august 1888,  p. 1.

7 I.N.I., „Cezarismul”, în Epoca, anul al III-lea, nr. 818, a doua ediţie, 17 (29) august 1888, p. 1.

8 *** „Răspuns categoric”, în Epoca, anul al III-lea, nr. 820, a doua ediţie, 19 (31) august 1888, p. 1.

9 *** „Tronul în primejdie”, în Epoca, anul al III-lea, nr. 828, a doua ediţie, 28 august (9 septembrie) 1888, p. 1.

10 *** „Cuziştii”, în Telegraful, anul al XIX-lea, nr. 4830, 19 august 1888, p. 1.

11 *** „Trebuie fapte contra propagandei străine”, în Telegraful, anul al XIX-lea, nr. 4826, 13 august 1888, p. 1.

12 *** „Conspiratorii”, Telegraful, în anul al XIX-lea, nr. 4833, 23 august 1888, p. 1.

13 *** „Conspiraţiune şi comploturi”, în Voinţa Naţională, anul V, nr. 1191 (B), 26 august (7 septembrie) 1888, p. 1.

14 *** „Mişcarea antidinastică”, în Voinţa Naţională, anul V, nr. 1205 (B), 14 (26) septembrie 1888, p. 1.

15 *** „Dinasticism şi antidinasticism”, în Voinţa Naţională, anul V, nr. 1196 (B), 2 (14) septembrie 1888, p. 1.

16 C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată. Vol. 2 – 1885-1900, București, Editura Ziarului „Universul” S.A., 1928, pp. 42-44.

17 A se vedea Fănel Teodoraşcu, „«Terrorism în Galați» - The Press and the Lie (Understood as Political Tactic)”, în Iulian Boldea (Editor), Globalization and National Identity. Studies on the Strategies of Intercultural Dialogue, Tîrgu-Mureș, Arhipelag XXI, 2017, pp. 561-580.

18 C. Bacalbașa, op. cit., p. 57.

19 G.P., „Domnii pământeni”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 619 [620], ediţia întâi, 19 august 1888, p. 1.

20 Idem, „Regalitatea pământeană şi străină”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 621, ediţia întâi, 20 august 1888, p. 1.

21 Idem, „Domn pământean”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 628, ediţia întâi, 28 august 1888, p. 1.

22 Idem, „Ne-am lămurit”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 632, ediţia întâi, 3 septembrie 1888, p. 1.

23 Ibidem, p. 1.

24 Idem, „Ce spectacol!”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 630, ediţia întâi, 1 septembrie 1888, p. 1.

25 Idem, „Conform tradiţiei strămoşeşti”, în Lupta, anul V, seria a II-a, nr. 633, ediţia întâi, 4 septembrie 1888, p. 1.

26 *** „Dizolvarea”, în Epoca, anul III, nr. 832, a doua ediţie, 3 (15) septembrie 1888, p. 1.

27 Carol, „Mesajul de dizolvare”, în Epoca, anul III, nr. 832, a doua ediţie, 3 (15) septembrie 1888, p. 1.

28 Alex. V. Beldiman, „Ce voim”, în Adevărul, anul I, nr. 3, 18 august 1888, p. 1.

29 *** „Cezarism?”, în Adevărul, anul I, nr. 3, 18 august 1888, pp. 1-2.

30 *** „De peste munţi”, în Adevărul, anul I, nr. 3, ediţia a II-a, 18 august 1888, p. 3.

31 Idem, p. 3.

32 Idem, p. 3.

33 Alex. V. Beldiman, „Domnului G. Panu”, în Adevărul, anul I, nr. 8, ediţia I, 24 august 1888, p. 1.

34 Idem, p. 1.

35 Un gălăţean, „Răspuns categoric”, în Adevărul, anul I, nr. 16, ediţia a II-a, 2 septembrie 1888, p. 2.

36 A.V.B., „Domnului G. Panu”, în Adevărul, anul I, nr. 18, ediţia I, 4 septembrie 1888, p. 1.

37 Un gălăţean, „O crimă politică”, în Adevărul, anul I, nr. 20, ediţia a II-a, 7 septembrie 1888, p. 1.

38 Idem, p. 2.

39 Ibidem, „Neutralitate”, în Adevărul, anul I, nr. 91, ediţia a II-a, 2 decembrie 1888, p. 1.

40 Idem, p. 1.

41 Idem, p. 1.

42 *** „Din Basarabia”, în Epoca, anul III, nr. 826, a doua ediţie, 26 august (7 septembrie) 1888, p. 2.

43 Basarab, „De peste Prut”, în Telegraful, anul XIX, nr. 4853 (seria a II-a, nr. 14), ediţia de seară, 18 septembrie 1888, p. 1.

44 I. Lupaş, „Basarabia românească”, în Ţara Noastră, anul IX, nr. 18, 29 aprilie 1928, p. 569.

45 Pamfil Şeicaru, Scrieri din exil – (2) Portrete politice, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002, p. 100.