Franța și Unirea Basarabiei cu România (1918)

Spre finele anului 1917 în Basarabia se petrec o serie de evenimente notabile, ca urmare a intensificării mișcării naționale din Basarabia, precum crearea Sfatului Țării la 21 noiembrie, proclamarea Republicii Democratice Moldovenești la 2 decembrie și nu în ultimul rând formarea Guvernului noii Republici, Sfatul Directorilor din 7 decembrie.

Franța s-a implicat activ în chestiunea Basarabiei. Aceasta, prin intermediul misiunii militare conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, a reorganizat armata română, iar la finele lunii decembrie 1917 a deschis un consulat francez¹ în capitala Basarabiei, Chișinău, la doleanța unei delegații basarabene aflate la Iași în decembrie 1917. Saint-Aulaire, ambasadorul Franței la Iași, la rândul său argumenta că o asemenea măsură este indispensabilă în contextul în care noua republică creată se arăta favorabilă Puterilor Antantei². Saint-Aulaire a mai propus ca funcția de consul general la Chișinău să poată fi exercitată de un membru al misiunii militare a generalului Berthelot³. Acesta din urmă l-a propus pe Roger Sarret, doctor în drept, specializat în probleme de economie politică. Ajuns în Basarabia, Sarret a dat interviuri publicațiilor Sfatul Țării și Basarabia liberă, privind cu simpatie „crearea republicii autonome democratice în interiorul imensului stat federativ rus”⁴.

Pe lângă evenimentele menționate mai sus, nouă republică înființată se confrunta cu probleme grave datorate presiunilor exercitate de forțele bolșevice, care se reorganizau pe teritoriul fostei gubernii Basarabia. În această situație complicată, Consiliul Directorilor Generali a cerut ajutor guvernului român, care a trimis în ianuarie 1918 trupe în Basarabia. Scopul acesteia era pur militar, vizând asigurarea pazei depozitelor de alimente, a căilor ferate și a ordinii publice în Basarabia⁵. În istoriografia sovietică acest moment este interpretat drept o ocupație, care urmărea alte scopuri decât cele enunțate mai sus, și care a facilitat unirea Basarabiei cu România la 27 martie 1918. Trebuie să specificăm faptul că nu se face referire la nota contelui de Saint-Aulaire adresată consulului Sarret din 2/15 ianuarie 1918. Aceasta poate fi interpretată drept o garanție, fapt cerut în mod expres de Consiliul Directorilor din Basarabia, care să arate adevăratele scopuri ale aflării armatei române. În nota respectivă, care era, de fapt, una comună a Aliaților, era scris clar că aceasta este o „măsură de ordin militar”⁶ și nu are alte scopuri decât acelea de a asigura spatele frontului ruso-român. Însă cel mai important aspect era mențiunea că intrarea trupelor române nu va aduce nicio „atingere stării politice actuale”⁷ din Basarabia. Acest document, important în viziunea noastră, avea menirea de a reprezenta un gaj „valoros” asupra faptului că Aliații își vor respecta angajamentele luate și că armata română nu se va implica în politica Republicii Democratice Moldovenești.

Un alt moment important a fost votarea de către Sfatului Țării la 24 ianuarie 1918 a independenței Republicii Moldovenești. Din acel moment, curentul dedicat Unirii Basarabiei cu România capătă amploare. Odată cu numirea unui nou guvern la Iași, constituit la 5/18 martie 1918, condus de filogermanul Alexandru Marghiloman, Iașiul devine locul „consfătuirilor” între reprezentanții Sfatului Țării și a noului guvern instaurat. Nu în ultimul rând, capitala Moldovei era și reședința principalilor reprezentanți ai Aliaților, cu care s-au purtat discuții cu referire la unirea Basarabiei. La 23 martie, Ion Inculeț, președintele Sfatului Țării și Daniel Ciugureanu soseau în vechea capitală a Moldovei. Discuțiile s-au purtat în jurul situației în care se găsea Basarabia la acea vreme și posibilitățile acesteia de a se uni cu România. În timpul vizitei din 23 martie, Ion Inculeț a avut norocul să se întâlnească și cu ambasadorul francez Saint-Aulaire. Cuvintele rostite de reprezentantul francez l-au emoționat profund pe Ion Inculeț: „Da, poporul român trebuie să facă Unirea și eu vă garantez că va trăi. Faceți unirea cât mai iute posibil”⁸. Tot în aceeași zi, Consiliul de Miniștri a venit cu recomandarea ca problema unirii Basarabiei cu România să fie supusă deliberărilor Sfatului Țării. În consecință, Ion Inculeț și Daniel Ciugureanu pleacă spre Chișinău, avându-l alături și pe Constantin Stere, care venea de la București, și care s-a bucurat de o primire călduroasă din partea populației.

Ziua de 27 martie rămâne una solemnă în istoria românilor, prima provincie românească Basarabia se unește cu România, după ce Sfatul Țării votează unirea cu 86 de voturi pentru, 3 contra, 36 abțineri, iar 13 deputați au absentat de la ședință. Franța a anticipat Unirea Basarabiei cu România drept un fapt iminent. Telegramele contelui de Saint-Aulaire trimise de la Iași către ministerul de externe de la Quai d’Orsay ne oferă informații cu privire la poziția adoptată de Franța în această problemă, care se va dovedi pe toată perioada interbelică una complicată. Într-o telegramă din 9 aprilie 1918, ministrul francez vedea unirea ca un fapt deja realizat și se pregătea să își expună punctul de vedere. În viziunea sa, acest eveniment major trebuia să își găsească reflectarea în presă, pentru a dejuca eforturile austro-germanilor de a-și aroga acest merit⁹. În ziua următoare, printr-o telegramă adresată ministerului de externe de la Paris, Saint-Aulaire a accentuat fără modestie faptul că presa franceză trebuie să scrie cu „căldură” despre acest eveniment. Nu a uitat să reamintească că Franța a fost acea putere care a trimis un agent diplomatic la Chișinău, și că în realitate agenții francezi au negociat intrarea trupelor române în Basarabia¹⁰. Din aceste aprecieri se observă că Franța dorea să își „aroge” rolul determinant în această unire. Cu toate acestea, ministrul francez confirma faptul că această unire era în interesul Antantei, iar pe de altă parte, perspectiva unirii cu Ucraina era una sumbră, deoarece teritoriul dintre Prut și Nistru ar fi devenit o „colonie austro-germană”¹¹. În consecință, Franța se „felicita” pentru un succes important într-o chestiune care arăta o implicare deosebită.

Un alt aspect important a fost modul de a face cunoscută Unirea Basarabiei cu România în presa franceză, care trebuia să contracareze poziția germană, întrucât vedeau în Alexandru Marghiloman – „omul decisiv” în această unire. În corespondența contelui de Saint-Aulaire regăsim instrucțiuni ale lui Robert de Flers¹² către redacția publicației „Le Figaro” privind maniera de abordare a chestiunii unirii Basarabiei. În viziunea lui, meritele acestui act nu puteau fi atribuite nicidecum lui Alexandru Marghiloman, ci politicii lui Brătianu care a beneficiat de sprijinul puterilor aliate, mai ales a misiunii militare franceze aflată sub conducerea lui Berthelot. Nu putea fi contestat nici meritul Sfatului Țării, numit parlament basarabean, care a cerut ajutor militar¹³. Poziția adoptată de presa franceză urmează să fie luată în discuție puțin mai târziu, nu înainte de a prezenta reacțiile ministerului de externe de la Paris, dar și a ambasadorilor aflați în marile capitale europene.

La scurt timp de la Unirea Basarabiei cu România, a parvenit o notă din partea ambasadei ruse la Paris. În mod evident, nu se recunoștea această Unire, care, potrivit lor, își baza votul pe o „dietă improvizată la Chișinău”¹⁴. Această problemă își va găsi soluția odată cu terminarea războiului și constituirea unui guvern rus.

Atunci când ministrul de externe român, Arion, a adus la cunoștință reprezentanților puterilor aliate de la Iași despre unirea Basarabiei cu România ca un fapt definitiv și indisolubil, ministrul de externe francez, Stephen Pichon, a trimis o notificare în acest sens către Jean Jules Jusserand¹⁵, Paul Cambon¹⁶ și Camille Barrère¹⁷. Acest lucru era necesar pentru ca ministrul francez să se edifice asupra poziției adoptate de celelalte puteri aliate. Problema Basarabiei era una delicată în percepția lui Pichon, deoarece s-a încercat să se „speculeze” asupra faptului că Aliații favorizează România în detrimentul Rusiei¹⁸. În scurt timp și celelalte puteri au început să își expună punctul de vedere referitor la Unirea Basarabiei. Într-o telegramă din 25 aprilie, expediată de Paul Cambon, ambasadorul Franței la Londra, către ministrul Pichon, Marea Britanie nu a dat niciun răspuns cu privire la notificarea primită¹⁹. În viziunea ministrului britanic Balfour era „inutil” de a recunoaște mărirea teritoriului României, atâta timp cât acesta era în mâinile „inamicului”. Poziția Statelor Unite era una cumpătată, evitând reproșuri de genul că Aliații ar urmări dezmembrarea Rusiei, pe de altă parte însă nu puteau rămâne fără vreo reacție asupra aspirațiilor naționale ale românilor²⁰. Se căuta o „formulă” care să se plieze pe aceste două coordonate, pentru a nu „răni” sentimentele niciuneia dintre părțile implicate în această problemă. Poziția Italiei a fost sintetizată de Camille Barrère. Ministerul de externe de la Roma nu a înaintat un punct de vedere care să „mulțumească” Rusia sau România²¹, fiind mai degrabă o poziție de expectativă, aflată în așteptarea derulării evenimentelor.

După ce a obținut „răspunsurile” cerute, ministrul de externe Pichon s-a edificat asupra complexității problemei basarabene. În viziunea acestuia, trebuia înaintată o poziție mai degrabă „neutră”. Drept urmare, Pichon a sugerat următoarea formulă: „de a rezerva asentimentul nostru formal pentru tratatul de pace general”²². Pe de altă parte, soarta României nu trebuia neglijată, aceasta urma să se afle în atenția Aliaților, vina căzând în exclusivitate de partea Rusiei, care a obligat România să accepte un guvern de orientare germană.

Scurta perioadă investigată, luna aprilie 1918, după momentul Unirii Basarabiei cu România, poziția Franței nu poate fi catalogată drept una netă pentru recunoașterea internațională. Ceea ce frapează, în exprimarea istoricului Traian Sandu, este diferența de opinie dintre ministerul de externe de la Quai d’ Orsay, una prudentă, și entuziasmul ministrului Franței în România, Saint-Aulaire²³. Acesta din urmă chiar a „sfătuit” votarea Unirii, văzută drept „unica salvare contra anarhiei ruse”²⁴, deși aceasta nu putea fi definitivă fără recunoașterea din partea Antantei, care a adoptat o poziție în conformitate cu principii bine determinate.

Astfel a început o perioadă dificilă pentru recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România, iar timp de 2 ani aceasta s-a aflat în atenția Marilor Puteri. Abia la 28 octombrie 1920 s-a semnat Tratatul Basarabiei de la Paris. Cât despre implicarea Franței, aceasta a ratificat tratatul abia la 11 martie 1924, problemă abordată de istoricul Gheorghe Cojocaru într-un studiu consistent și bine documentat²⁵.

În presa franceză au ajuns ecouri ale memorabilei zile de 27 martie 1918²⁶. Ziarul „Journal des Débats politiques et litteraires” din aprilie 1918 remarca faptul că Unirea a fost votată în unanimitate, cu 86 voturi, 3 împotrivă. Adunarea Națională (Sfatul Țării) a fost cea care a votat Unirea cu România a teritoriului dintre Prut și Nistru anexat de Imperiul Rus din „trupul” Moldovei la 1812. O remarcă interesantă făcută de periodicul francez era aceea că Sfatul Țării era reprezentanța legală a poporului basarabean și în „conformitate cu principiul universal admis astăzi de a lăsa Statelor nou constituite dreptul de a dispune în mod liber de soarta lor”²⁷. D. Draghicescu, într-un memorabil articol din periodicul „L’ Humanité”, referindu-se la principiul autodeterminării, declara că acesta a fost pus în aplicare pentru prima dată anume în Basarabia și că în baza acestui principiu, basarabenii au votat Unirea cu România²⁸. Nu în ultimul rând regăsim detalii cu privire la desfășurarea acțiunilor din ziua de 27 martie. Președintele Consiliului de Miniștri al României, Alexandru Marghiloman, sosit cu o zi înainte, a luat act de decizia Sfatului Țării, aceea că Basarabia se unește cu Patria-Mamă și a declarat-o drept definitivă și indisolubilă. De asemenea, nu poate fi trecută cu vederea primirea deosebită avută de delegația basarabeană la Iași, în ziua de 30 martie, unde au prezentat omagiu familiei regale. A urmat un Te Deum la Biserica Metropolitană din Iași și defilări de trupe. În cinstea delegației basarabene a fost dată o masă, unde regele Ferdinand a luat act de Unirea Basarabiei cu România. Totul s-a încununat cu o horă în locul numit Unirea.

Unul dintre cele mai prestigioase ziare franceze ale momentului „Le Temps” insera și știri parvenite din presa germană, mai ales. Potrivit unei publicații germane, numită „Gazette de Francfurt”, în Basarabia „domnește” o „stare de agitație cauzată de reunirea proiectată a Basarabiei cu România”. De asemenea, se contestă rolul Sfatului Țării ca organ abilitat să rezolve această chestiune²⁹.

Ziarul „Le Temps” a introdus în numerele din anul 1918 rubrica „Soarta României”, știri referitoare și la Basarabia. În ceea ce privește Unirea cu România, se considera că populația a ales într-o manieră liberă acest deziderat, fapt ce nu a putut fi contestat de nimeni. S-a adus în discuție și faptul că aceasta este și o „restituire”, o reparație morală făcută României asupra unui teritoriu care îi aparține, fondat pe drepturi istorice, etnice și sociale. Nu în ultimul rând, Unirea a fost realizată prin „vocea” populației Basarabiei și în conformitate cu principiile enunțate de Woodrow Wilson³⁰.

„Le Temps” a publicat nu numai știri parvenite de la Iași, de la corespondenții francezi aflați în străinătate, dar și interviuri cu diverse personalități române, oficiali, oameni politici care își expuneau punctul de vedere asupra Unirii Basarabiei cu România. În numărul din 14 aprilie găsim declarațiile făcute de ambasadorul român la Paris, Antonescu, cu referire la acest subiect. Ministrul român s-a referit la momentul intrării trupelor române în Basarabia la începutul lunii ianuarie, ținând să menționeze că această acțiune a avut loc drept urmare a acordului dintre Guvernul condus de Brătianu, generalul Berthelot, statul major francez și cel român. De asemenea, era justificată și această intrare a trupelor române pe teritoriul dintre Prut și Nistru, drept o măsură militară de a salva aprovizionările³¹. Antonescu considera Sfatul Țării „reprezentantul autentic” al maselor populare, care a votat Unirea Basarabiei cu România. Ministrul român nu a uitat de sprijinul important acordat de Franța, prin ofițerii săi bravi, oameni politici care au lucrat îndeaproape cu guvernul român aflat în acea vreme în exil la Iași. Un alt interviu pe care îl regăsim în prestigiosul ziar francez este cel al profesorului Tomas Ionescu care vorbește despre faptul că Basarabia este o parte integrantă a Moldovei, răpită de ruși în 1812. Sunt prezentate detalii cu privire la înființarea unui ziar românesc, numit „Cuvânt Moldovenesc”, intensificarea mișcării naționale, iar Unirea era prezentată drept o consecință a procesului de dezmembrare a Rusiei³².

Pe lângă numeroasele articole în care era expusă chintesența problemei Basarabiei, a numeroaselor informații de ordin istoric, care arată caracterul românesc al acestei provincii dintre Prut și Nistru, articolele abundă în aprecieri pozitive cu privire la rolul exponențial jucat de Franța în Unirea Basarabiei cu România.

Note:

1 Dinu Poștarencu, Deschiderea Consulatului Franței la Chișinău în 1917. În: „Analecta Catholica”, nr. VII-VIII, Chișinău, 2013, p. 397.

2 Saint-Aulaire către Stephen Pichon, 16 decembrie 1917. Archives Affaires Etrangères (în continuare AAE), Guerre 1914-1918. Balkans. Roumanie, vol. 357, f. 14.

3 Jean-Noel Grandhomme, La Roumanie dans la Grande Guerre et l’effondrement de l’Armée russe: édition critique des rapports du général Berthelot, chef de la Mission militaire française en Roumanie, 1916-1918, Paris, Ed. Harmattan, 2000, p. 349.

4 Dinu Poștarencu, op. cit., p. 398.

5 Ion Constantin, Ion Negrei, Gheorghe Negru, Ioan Pelivan Părinte al mișcării naționale din Basarabia, București, Editura Biblioteca Bucureștilor, 2011, p. 110.

6 Saint-Aulaire către Sarret, Iași 2/15 ianuarie 1918. AAE, Guerre 1914-1918. Russie. Bessarabie, vol. 703, f. 17.

7 Ibidem.

8 Ion Inculeț, Ma première rencontre avec Saint-Aulaire. În: Hommage à Monsieur de Saint-Aulaire, Paris, 1930, p. 47.

9 AAE, Guerre 1914-1918. Russie. Bessarabie, vol. 703, f. 52.

10 Idem, f. 55.

11 Idem, f. 56.

12 Robert de Flers (1872-1927), dramaturg și academician român. S-a aflat în România în anul 1918. A se vedea lucrarea Sur les chemins de la guerre (France-Roumanie-Russie), Paris, 1919.

13 AAE, Guerre 1914-1918. Russie. Bessarabie, vol. 703, f. 57.

14 Note de l’Ambassade russe à Paris. În: Ibidem, f. 60

15 Ambasadorul Franței la Washington.

16 Ambasadorul Franței la Londra.

17 Ambasadorul Franței la Roma.

18 AAE, Guerre 1914-1918. Russie. Bessarabie, vol. 703, f. 71.

19 Paul Cambon către Stephen Pichon, Londra, 25 aprilie 1918. În: Ibidem, f. 73.

20 Jean Jules Jusserand către Stepen Pichon, Washington, 26 aprilie 1918. În: Ibidem, f. 74.

21 Camille Barrère către Stephen Pichon, Roma, 28 aprilie 1918. În: Ibidem, f. 78.

22 Stephen Pichon către Paul Cambon, Paris, 28 aprilie 1918. În: Ibidem, f. 79.

23 Traian Sandu, La France et la Bessarabie roumaine de 1918 à 1920: une reconnaissance difficile, în L’Établissement des frontières en Europe après les deux guerres mondiales: une étude comparée, Peter Lang, 1995, p. 58.

24 Ibidem.

25 Gheorghe Cojocaru, Franța și ratificarea Tratatului Basarabiei de la Paris, din 28 octombrie 1920. În: „Revista de Istorie a Moldovei”, nr. 1, 2016, p. 64-85.

26 La Diète de la Bessarabie vote la réunion a la Roumanie, în „La Presse”, 11 avril 1918, p. 1; Les conditions de la réunion de la Bessarabie a la Roumanie, în „Le Matin”, 16 avril 1918.

27 La Roumanie et la Bessarabie. În: „Journal des Débats politiques et littéraires”, 21 avril 1918, p. 2

28 D. Draghicesco, La Bessarabie et le droit des peuples. În: „L’ Humanité”, 24 avril 1918, p. 3.

29 Le Sort de la Roumanie. La Bessarabie. În: „Le Temps”, 17 avril 1918.

30 Le Sort de la Roumanie. La Bessarabie. În: „Le Temps”, 27 avril 1918, p. 3.

31 L’Union de la Bessarabie et de la Roumanie. Déclarations de M. Antonesco. În: „Le Temps”,
4 avril 1918, p. 4.

32 Le sort de la Roumanie. La Roumanie et la Bessarabie. În: „Le Temps”, 18 avril 1918.