Nicolae Iorga, istoric al românilor

Domnule Mareşal,

Domnule Preşedinte,

Domnilor colegi,

Închinând acest cuvânt, pe care Statutele, ca şi tradiţia îmi impun a-l rosti la intrarea în Academia Română, amintirii lui Nicolae Iorga, nu-mi îndeplinesc numai o obligaţiune ce răspunde dorinţei pioase a membrilor ei.

M-a urmărit, într-adevăr, în anii din urmă o stăruitoare părere de rău: aceea că, împrejurări potrivnice, cum se ivesc de atâtea ori în viaţă, m-au împiedecat, până în ceasul neprevăzut al cumplitului său sfârşit, să aduc, din timpul vieţii marelui meu predecesor, prinosul de recunoaştere al uriaşei sale opere, într-o vreme în care, printre atâtea laude şi atâta hulă, o părere independentă şi obiectivă ar fi avut în ochii săi mai multă valoare. În lipsa acestui cuvânt, pe care nu l-a auzit, în zilele în care, acoperit de onoruri, stătea în sfatul regelui, îmi rămâne cel puţin satisfacţia de a-i fi evocat amintirea în faţa ultimilor săi studenţi, într-un ceas tragic, în care pata de sânge ce i-o lăsa moartea, pe o pagină întunecată a istoriei noastre, nu apucase încă a se închega. Dar oare, vorbind despre Nicolae Iorga, al cărui cuvânt şi al cărui îndemn se revarsă zilnic în munca şi în gândul nostru, din sute şi mii de scrieri, se poate înţelege că nu mai e printre noi, că trecerea anilor îi îndepărtează umbra în zările trecutului, de atâtea ori limpezite de neobosita sa cercetare? Mai degrabă îmi pare că se potriveşte acestei clipe însemnarea pe care i-o dictase cândva sensibilitatea sa pururea vie, atunci când trecuse pragul bisericii din Căuşani, de lângă Nistru, multă vreme înstrăinată de rosturile ei creştineşti sub stăpânirea păgână a tătarilor: „Pare, ne spune el, că sfinţii cu nume româneşti mă privesc cu ochii lor care nu mai sunt scoşi de ascuţişul săbiilor, pare că mă privesc şi mă înţeleg, căci doar sunt sfinţi de ai mei, sfinţi buni şi omenoşi, de-ai neamului meu şi, dacă e vreunul din cei cari ţin biserica pe mâini, care să fie îngropat aici, şi el va fi stând acum în mormântul său, ascultând. Căci de ce n-ar fi înviat el, mortul, dacă învie în această biserică a odihnei limba morţilor?”

A împrospăta amintirea atâtor spornice şi însufleţite lucrări înseamnă oare altceva decât a grăi limba acelui plecat dintre noi, a-l readuce o clipă viu în mijlocul nostru pe el, a cărui muncă fără preget a fost viaţa însăşi? „Avea, spunea nu de mult în şedinţa Academiei de Inscripţii a Franţei în care a rostit una din cele mai frumoase comemorări colegul nostru, d-l Mario Roques, o putere de muncă, o continuitate în preocuparea lucrului menite a uimi pe cei mai laborioşi şi mai viguroşi dintre noi. În România sau în străinătate, la oraş sau la ţară, călătorind prin ţară sau prin Europa, niciodată Iorga n-a încetat de a citi, a transcrie, a compune, a dicta. Nu cred că acest cuvânt: vacanţă să fi avut pentru el vreun înţeles, după cum nici acel de «odihnă»; nu l-am întâlnit niciodată, nici eu nici altul, fie chiar în stradă, fără să-mi fi lămurit, arătat sau demonstrat lucrarea ce avea în minte în chiar acea clipă, descoperirea ce o făcuse, gândul ce-i venise, sistemul pe care-l construia, proiectul pe care-l înjgheba”.

A descrie o astfel de activitate şi a analiza opera ale cărei titluri în ordinea lor de apariţie umplu volume întregi – depăşeşte, desigur, puterile unui singur om. Şi astfel, în mod firesc suntem aduşi, oricare dintre noi încearcă a-i cuprinde ori măcar a-i socoti cu gândul nenumăratele înfăptuiri, să ne mărginim la vreun capitol mai restrâns, pe care posibilităţile noastre de timp şi spaţiu ni-l arată mai uşor de adus la îndeplinire.

În frumosul său elogiu academic, pe care l-a citit aici acum doi ani, d-l Bănescu a stăruit, după o scurtă privire asupra vieţii şi cercetărilor, în toate domeniile, ale „învăţatului fără pereche”, asupra ideilor de înnoire ale „Sămănătorului” şi a laturii de naţionalism premergător al mişcării sale literare. În paginile atât de duioase ce le-a scris „despre Nicolae Iorga” preşedintele nostru, d-l I. Simionescu, se regăsesc mai ales icoanele tinereţii şi ale copilăriei, în care adesea evocarea sa a întovărăşit, în drumul spre şcoala primară din mahalaua Botoşanilor, pe copilul în haine de „pluş” pe care-l purta de mână grija iubitoare a mamei.

De asemenea, conferinţele sau cuvintele comemorative ce au urmat până acum – puţine încă, după intervalul de tăcere înfiorată ce i-a însemnat pieirea – au avut de scop să arate doar una din multiplele laturi ale operei omului de ştiinţă, căci de scrisul său de ziarist sau de acţiunea sa politică n-a venit încă timpul să se poată rosti o judecată senină şi temeinică. Eu însumi, când am redeschis porţile Institutului de Istorie Universală, căruia i-a închinat cei din urmă ani de trudă şi i-a lăsat moştenire comoara sa de cărţi şi râvna sa de cercetări, n-am putut decât să schiţez, în liniile lor esenţiale, legăturile sale cu istoria lumii, pe care, singur dintre învăţaţii acestui neam a putut-o cuprinde întreagă în scrierile sale sau, la o nouă şedinţă de deschidere, să urmăresc în scrisul său firul ce leagă cele dintâi lucrări de cele de pe urmă prin afirmarea unui crez statornic al drepturilor şi năzuinţelor, întemeiate prin veacuri de jertfă şi de sânge ale poporului său.

Următor acestui principiu, socotesc că acum, în acest loc, îmi revine sarcina să vorbesc despre Nicolae Iorga ca membru al Academiei Române şi pentru că, o privire cât de scurtă asupra multelor sale publicaţiuni, ce au apărut sub auspiciile Academiei, îmi dovedeşte că majoritatea lor covârşitoare priveşte istoria naţională şi îmbrăţişează toate aspectele şi problemele trecutului românesc, mă cred îndreptăţit a întreprinde cutezătoarea încercare de a vorbi astăzi despre Nicolae Iorga, istoric al românilor.

*

Porţile Academiei nu s-au deschis, cum s-ar putea crede, nici de îndată, nici prea lesne pentru dânsul. Dacă i s-a făcut loc, încă de la 1897, printre membrii corespondenţi, după ce abia trecut de vârsta de douăzeci de ani, ajunsese profesor la Universitate, la catedra ce era s-o ilustreze aproape jumătate de secol, au trecut patrusprezece ani până ce i-a fost dat să rostească, în sesiunea din mai 1911, cuvântul de intrare în Academie despre Două concepţii istorice, la care i-a răspuns fostul său profesor din anii de studioasă tinereţe de la Iaşi, Alexandru Xenopol. Din paginile acestui răspuns, în care elogiile atât de meritate, după cea mai bună tradiţie academică, se îmbină cu maliţioase observaţii, nu fără a lipsi şi critica unor excese de memorie şi de erudiţie, se poate desprinde ecoul unor pătimaşe discuţii şi polemici, ce au opus, prin anii 1900, metodele noi de cercetare ale tânărului istoric, format la şcoala răbdătoare şi severă a Apusului, supravieţuirilor întârziate ale romantismului altei generaţii, mai vârstnice. Nu prevedea, desigur, atunci că acelaşi epitet de „romantic” era să-i fie aruncat, la rândul său, de alţii care-i urmaseră învăţământul, fără a ne mai întreba ce rezervă viitorul, ce nu-l putem măcar întrezări, criticilor săi de ieri şi de astăzi. Astfel trece, din generaţie în generaţie, printr-o înlănţuire fatală a împrejurărilor în care s-ar putea aproape defini una din legile ce, de atâta vreme, le caută istoricii, aceeaşi pornire de dărâmare şi de reclădire, din care se alcătuieşte viaţa disciplinei noastre în nesfârşita ei continuitate. Dar tot din mână în mână trece, în cursul anilor, şi făclia ce luminează, de la care, an de an, cât va trăi în această omenire frământată de propriile ei distrugeri dorinţa binelui şi a civilizaţiei, se vor aprinde nouă candele de evlavie şi înălţare ale spiritului, în veci biruitor. Şi cât temei nu cuprinde înţelepciunea senină din cuvintele de acum trei decenii ale lui Xenopol: „Răul pe care un om l-a făcut dispare în binele total, ca râurile în sânul mării; de aceea, nu trebuie niciodată să apreţuim activitatea unui om dispărut şi căruia critica nu-i mai poate folosi după greşelile şi rătăcirile lui, ci numai după sporul ce l-a adus în comoara de bunuri omeneşti. Greşelile ce el le-a înfăptuit vor fi ocolite de urmaşi şi ele îi vor feri de a recădea în ele... Rezultatele trainice ale activităţii lui vor rămânea însă pe vecie redate de formele adevărului, binelui şi ale frumosului pe care el le-a adus la lumină”.

De altfel, Academia nu aşteptase să-l numere printre corespondenţii ei pentru a începe tipărirea în Analele Secţiunii Istorice a Contribuţiunilor la istoria Munteniei şi aceea, a Pretendenţilor domneşti în veacul al XVI-lea. De atunci, cu o întrerupere de câţiva ani, ce o înseamnă cearta de pe muchea de despărţire a celor două veacuri, între el şi unii istorici mai vechi, contribuţiile sale s-au înmulţit, până a umplea, în anii din urmă, aproape volumele întregi ale „Memoriilor” Academiei. Din această activitate, cu adevărat prodigioasă, putem distinge de la început mai multe categorii de lucrări. Sunt, de o parte, publicaţii de izvoare, aflate de el prin atâtea biblioteci şi arhive şi aşezate ca adevărate pietre de temelie la clădirea unei istorii a românilor, mai vie, mai bogată, mai deplin lămurită asupra tuturor legăturilor şi problemelor ei, decât se putuse scrie până atunci.

De altă parte, comunicările sale înseşi strângeau mereu informaţii şi materiale nouă, cele de multe ori adăugate în anexă la interpretările şi studiile de amănunt, mereu înnoitoare. „Documente”, „manuscripte”, „îndreptări şi întregiri”, „socotelile Braşovului şi ale Sibiului”, studii critice asupra cronicilor muntene îşi aduc, astfel, contribuţia la o mai bună cunoaştere a vieţii româneşti de odinioară. Cine ar putea tăgădui rezultatele acestor lucrări, ce ar fi fost de ajuns pentru a aşeza pe autorul lor la loc de cinste printre ctitorii istoriografiei româneşti? Până şi cei mai înverşunaţi critici ai săi vor recunoaşte mai târziu cât de mult s-a lucrat, de jumătate de secol, în domeniul istoriei românilor. Concluziile lor se întemeiază pe „masa uriaşă de documente” ce a fost publicată în acest răstimp, pe „nenumăratele monografii” care au folosit aceste izvoare nouă, pe faptul că „domenii şi epoci întregi” ale istoriei naţionale sunt mult mai binecunoscute decât erau acum cincizeci de ani. Desigur, pe asemenea temelii se pot încerca alte arhitecturi decât cele învechite şi nu e mulţumire mai mare decât de a putea descoperi, dincolo de zidul ce oprea privirile, perspectivele unei lumi până atunci nebănuite. Dar şi în această împrejurare se cuvine să nu uităm pe umerii cui ne-am ridicat pentru a privi peste peretele despărţitor, iar altora le este dat să cumpănească în judecata lor opintirea uriaşului, pe care se sprijină contribuţia acelor ce pot privi mai departe, fiindcă au venit mai târziu.

Se poate spune, deci, că din aceşti ani de necurmată răscolire şi publicare de izvoare istorice, paralel cu preocupările constante de istorie universală, ce, de asemenea, nu l-au părăsit niciodată, studiul istoriei românilor se confundă cu viaţa lui Nicolae Iorga. El nu lipseşte din nici o călătorie, îl întâmpină în oricare centru de cultură i se opreşte popasul. La Bologna află notele şi corespondenţa stolnicului Constantin Cantacuzino; la Veneţia şi la Genova, întâile atingeri ale negustorilor lumii medievale cu ţărmurile noastre de la Chilia şi Cetatea Albă; la Lemberg, Liovul strămoşesc, scotoceşte condicile din care răsare în­treaga viaţă apusă a Moldovei lui de baştină, ale cărei legături le află până şi în arhivele de la Königsberg şi Berlin. Iată-l acum răscolind din praful hârtiilor de la Praga şi Viena urmele trecerii lui Mihai Viteazul la curtea împărătească, spre a regăsi mai limpede, din instrucţiile date solilor săi, imperativul acestei domnii neasemuite: „hotarul Ardealului, pohta ce am pohtit”. Şi, în sfârşit, până şi în oraşele depărtate de relaţiile obişnuite ale ţărilor noastre, ca München sau Innsbruck, se apleacă, într-o clipă de evlavie şi duioşie asupra amintirii pribegilor ce şi-au purtat paşii până în aceste locuri, pretendenţi domneşti izgoniţi sau domni maziliţi, ca blândul Petru Şchiopul, al cărui fiu nevrâstnic a murit printre străini.

Am descris aiurea drumul său de pelerin şi de prooroc prin ţinuturile vecine ale vechii Românii, cercetând peste tot viaţa românilor de peste hotare, crainic adesea urmărit al deşteptării şi al dreptăţii ce va să vie. Nu mai puţin rodnice sunt însă drumurile prin ţară: „sate şi mănăstiri”, „drumuri şi oraşe” se întipăresc în amintirea sa, întregind „chipurile şi icoanele” trecutului românesc, din care răsare acum viaţa umilă şi uitată, dar cât de vie, a negoţului şi a meseriilor din ţările noastre, alături de cronica mândră a domnilor şi boierilor. O contribuţie deosebită aduce iarăşi întâlnirea, în aceeaşi preocupare de cercetare şi înviere, a unei istorii osândite pe nedrept, cu coborâtorii unora din aceste neamuri, ai căror strămoşi au domnit sau au stat la loc de frunte în divanul voievozilor. Din îndemnul bătrânului Gheorghe Cantacuzino el publică, astfel, documentele păstrate cu grijă în arhiva familiei şi, spre bucuria proprietarului ei, apropie obârşia domnilor din veacul al XVII-lea de tradiţiile împărăteşti ale Bizanţului. Descendenţii lui Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei, domnitorii Ţării Româneşti în veacul trecut, dintre care unul a moştenit numele Brâncovenilor, ei înşişi urmaşi de Basarabi, îi îmbogăţesc cercetarea cu tot ce priveşte strălucita stăpânire a lui Constantin Brâncoveanu, domnul creştin, mucenic al credinţei, sau cu actele ce aşază într-o nouă lumină domnia lui Barbu Dimitrie Ştirbei, organizatorul şi îndrumătorul înţelept al generaţiei ce a pregătit Unirea. Iar într-o vreme în care greutăţile băneşti, de atâtea ori înfruntate, ameninţau să oprească în loc editarea textelor ce priveau istoria naţională, dărnicia unui Alexandru Callimachi îi va îngădui să urmeze munca începută şi să dea la lumină şi istoria literaturii româneşti în veacul al XVIII-lea. Legăturile cu Nicolae Filipescu, luptătorul neînfricat, îi deşteaptă interesul pentru cronica atribuită lui Constantin Căpitanul. Contactul cu aceşti oameni luminaţi şi patrioţi, purtând, în împrejurările schimbate ale vremurilor nouă, mândria unui trecut ce a avut paginele sale de strălucire, deşteaptă în Nicolae Iorga, legat el însuşi prin ascendenţi de ai săi de boierimea Moldovei sau chiar de lumea hulită a Fanarului, acea mândrie firească a strămoşilor din care se dezvoltă, mai presus de orice pregătire erudită, simţul înnăscut al istoriei. „Nu m-am făcut istoric, ne mărturiseşte mai târziu, în amurgul unei «vieţi de om, aşa cum a fost», nici din cărţi, nici de la profesori, nici prin metodele seminariilor; eram aşa de când îmi aduc aminte şi poate din ceea ce au lăsat în mine alţii, care, pe vremea lor, au văzut larg istoria ţării şi au şi făcut-o”. Dar nu numai din adunarea de izvoare necunoscute şi din lămuririle ce le aduc unei mai depline înţelegeri a faptelor se alcătuieşte contribuţia nouă a lui Iorga la istoria neamului său. El este doar şi rămâne profesor de istorie universală, îmbrăţişând orizonturi mult mai largi decât acela al ţărilor locuite de români; mai aproape de noi, el se înscrie în cercetarea modernă a ştiinţei printr-o istorie a Imperiului Bizantin şi alta a Imperiului Otoman. Din mulţimea de izvoare şi de lucrări ce le foloseşte, spre a  le alcătui, el nu uită să dea în vileag orice împrejurare care poate îmbogăţi istoria românilor. Dar Bizanţul Evului Mediu şi Stambulul sultanilor i-au atras atenţia asupra Sud-Estului Europei, pentru studiul căruia va înfiinţa în curând un institut deosebit, pe care tot el îl va conduce şi însufleţi până la sfârşitul vieţii. Pe această latură se aşează, în lumina mai deplină a cercetării sale, rostul de ctitori şi de ocrotitori al domnitorilor noştri faţă de bisericile creştine ale Răsăritului, de la Athos până în Epir sau la depărtatul munte Sinai; iar în vremea mai apropiată a deşteptării la o viaţă naţională, rolul nostru de mijlocitori oneşti şi sinceri ajutători pentru popoarele obijduite ale Peninsulei Balcanice, care nu păstraseră sub stăpânirea turcească nici viaţa noastră de state autonome, nici tradiţiile noastre neîntrerupte de cultură.

Dar învăţatul, trecut prin disciplina şcoalei de înalte studii din Paris, pentru a urma apoi la Leipzig şcoala riguroasă a lui Lamprecht, aducea şi preocupări de alt ordin, ce până atunci îşi găsiseră prea puţin, sau de fel locul cuvenit în scrierea istoriei naţionale. Pentru Iorga, istoria fiind viaţă însăşi, aşa cum a fost şi cu tot ce a fost, nu se putea mărgini la enumerarea războaielor şi întâmplărilor zilnice, mai puţin încă la o înşirare de biografii panegirice. Cultura toată se integra în istorie, cu toate manifestările ei literare şi artistice, după cum poporul întreg, de la vlădică la opincă, de la conducătorii săi cu spada ori cu sfatul până la masele anonime ale aşezărilor săteşti, lua parte la viaţa istorică. Era dat veacului nostru să descopere formula grozavă a războiului total; se poate spune că Iorga a fost printre acei care au avut viziunea istoriei totale, nu însă spre a distruge, ci spre a construi.

Din aceste preocupări au izvorât pe rând lucrări ce, de asemenea, ar fi ajuns să-i consacre faima: istoria bisericii, a armatei, a şcoalei, istoria literaturii române din veacul al XVIII-lea, urmată de aceea din veacul al XIX-lea până la 1866 şi însoţită de alte numeroase studii şi comunicări, unele din ele tipărite şi în „Memoriile” Secţiei noastre Literare. De altă parte, bisericile României, ale căror inscripţii le adunase într-o răbdătoare culegere, au fost studiate deosebit în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, la care contribuţia preşedintelui era nu mai puţin spornică: ele au alcătuit temeiul unei istorii a artei româneşti, ce va fi isprăvită mult mai târziu, în colaborare cu Gheorghe Balş, spre a dovedi, cum ne-o spune însuşi „că în clădirile domneşti, boiereşti, negustoreşti şi ţărăneşti ale pământului românesc nu e o serie de imitaţii răzleţe, când de la unii, când de la alţii, ci manifestarea progresivă, pe baza realităţilor naţionale, locale şi cu adaosul chibzuit al influenţelor de aiurea… a unei concepţii unitare şi armonioase”.

*

„Toate acestea, ne spune pe urmă în însemnările care-i torc firul vieţii, n-ajungeau însă. Ele trebuiau topite într-o operă sintetică, de care am fost legat timp de un an întreg de zile, reducând toate preocupările mele la cugetarea, plină de îndărătnice îndoieli, asupra arhitecturii şi dezvoltării ei”. Un an consacrat unei opere: ce poate dovedi mai bine însemnătatea pe care o dădea neastâmpărul de muncă al lui Iorga unei asemenea scrieri! E adevărat că bibliografia înşiră în anul ce amintirea sa îl leagă de pregătirea unei singure cărţi nu mai puţin de douăzeci de lucrări, printre care minunata Istorie a lui Ştefan cel Mare pentru poporul românesc, după ce începuse mai dinainte Istoria lui Mihai Viteazul. Dar în concepţia sa, toate aceste volume, din care unul singur ar constitui un titlu pentru oricare dintre muritori, nu erau decât oglindirea lăturalnică a preocupării sale esenţiale; o istorie a românilor dezvoltată în timp, în spaţiu, în considerarea tuturor fenomenelor de viaţă individuală şi colectivă, la care îl ducea experienţa unui deceniu şi jumătate de cercetări de amănunt şi impresia proaspătă a contactului cu realităţile vieţii publice. În cuvântarea sa de recepţie în Academie, el va găsi peste câţiva ani prilejul să schiţeze în linii largi programul unei asemenea lucrări. Nu e de prisos nici astăzi să recitim această pagină, în care desfăşurarea împrejurărilor istorice din cele mai vechi timpuri ajunge la „misiunea noastră actuală, ce se va desemna mai limpede... în legătură cu întreaga noastră moştenire şi cu toate sacrificiile noastre...”.

Despre toate aceste principii îndrumătoare el vorbea atunci ca despre un plan de realizare depărtată, ce era lăsat viitorului să-l îndeplinească. Dar tot atât de bine ar fi putut vorbi despre acest program la trecut, ca despre o înfăptuire proprie. Căci tocmai cu şase ani mai înainte apăruse cea dintâi din aceste lucrări de sinteză, a cărei menţiune, o ciudată reţinere, dacă nu un sentiment de amărăciune – căci şi tăcerea poate fi uneori ironică – îl făcuse să o şteargă din expunerea concepţiei sale istorice, ca şi cum n-ar fi existat. Erau totuşi cele două volume ale istoriei poporului român, în cadrul formaţiunilor sale de stat, ce fuseseră tipărite, în 1905, în limba germană, din îndemnul lui Lamprecht, într-o mare colecţie de lucrări ce cuprindea istoria tuturor ţărilor şi popoarelor Europei, aceeaşi în care urma să apară şi Istoria sa a Imperiului Otoman. Împărţirea însăşi a capitolelor, acea „arhitectură” ce dăduse lui Nicolae Iorga atâtea îndoieli şi atâta trudă, se potrivea în totul cu programul ce-l schiţa câţiva ani mai târziu în cuvântarea rostită la Academie.

Formarea poporului român începe într-adevăr cu strămoşii traci, spre a continua cu expunerea vieţii romanice nu numai în Dacia, ci în tot cuprinsul romanităţii orientale dintre Adriatica, Egee şi Marea Neagră. Se scot pe urmă în evidenţă rivalităţile dintre bizantini, bulgari şi unguri la Dunăre şi influenţa lor asupra alcătuirii încete a poporului român, izvorât din amestecul cu slavii al băştinaşilor romani şi romanizaţi. Se stăruieşte în largi capitole asupra vieţii economice şi spirituale a neamului, în vremea depărtată a descălecărilor de state; mişcarea oraşelor, viaţa satelor îşi capătă drepturile în deplina lor dezvoltare. Se începe pe urmă cu influenţa grecească mult înainte de fanarioţi, ale căror timpuri şi împrejurări sunt judecate întâia oară fără patimă. În fine – adevărată revoluţie, ce era de altfel să atragă autorului şi cărţii nemulţumirile puternicilor zilei – domnia lui Cuza Vodă şi aceea a lui Carol I erau cuprinse în acelaşi capitol, iar partea finală a cărţii zugrăvea „stările actuale ale poporului român”, îndrăzneaţă pătrundere în preocupări şi probleme de frământare contemporană.

Aceasta este, deci, sinteza istoriei românilor, nu numai gândită pentru munca altora de Nicolae Iorga, dar scrisă întâia oară de el într-o limbă de răspândire europeană, ce-i drept mai puţin cunoscută în ţara noastră; traducerea românească, ce s-a făcut ani de zile mai târziu, într-o formă tipografică prea modestă, n-a avut, de altfel, nici un răsunet. Dar cartea ar fi trebuit să reţină mai mult atenţia cercetătorilor români, ce era să se oprească prea mult asupra altei lucrări, asupra căreia vom reveni, după ce stăruise prea puţin asupra celei dintâi. „Scrierile îşi au soarta lor” a spus cândva latinul, dar nu ne putem reţinea de a constata că soarta acestei cărţi a fost nedreaptă, cel puţin înlăuntrul hotarelor ţării şi la vremea în care a apărut.

Acum însă evenimentele se îngrămădesc într-un ritm de furtună. 1912, războiul balcanic şi dezmembrarea Imperiului Otoman; 1913, războiul între statele balcanice învingătoare, în care intervine, la sfârşit, şi România. Soldatul Iorga, profesor la Şcoala de Război, după multe stăruinţe, reuşeşte a fi trimis peste Dunăre, unde găseşte armatele noastre în luptă cu holera, în lipsa altor vrăjmaşi. Dar trâmbiţele mobilizării nu sunaseră numai pentru o plimbare militară în Bulgaria şi îndreptarea graniţei rele din Dobrogea; ele sunau de fapt deşteptarea sentimentului naţional, prea multă vreme înăbuşit şi vesteau de pe atunci alt război, neasemănat mai crâncen şi mai greu, pentru întregirea tuturor hotarelor româneşti. Intrat mai demult în politica activă şi în Parlament, istoricul Iorga nu poate rămâne indiferent la marile evenimente ce se desfăşoară sub ochii lui, la altele mai mari ce se pregătesc. Anul 1913, care înscrie în voluminoasa lui bibliografie Istoria statelor balcanice şi Chestiunea Dunării, aduce pentru „Memoriile” Academiei Române Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani sau Două tradiţii istorice în Balcani, Italia şi România. Iar în anul următor, printre multele comunicări cu privire la fapte şi împrejurări deosebite ale istoriei noastre, titlul uneia din ele răsună ca o lovitură de palmă în obraz: Renegaţii în trecutul ţărilor noastre şi al neamului românesc, se intitulează aceea cu care e întâmpinat Vasile Mangra, episcopul român ce-şi uitase fraţii de credinţă şi de obârşie, pentru a se bucura de favoarea stăpânirii maghiare. Acum însă, furtuna ce ameninţa de atâta vreme izbucneşte; atentatul de la Sarajevo aprinde focul la toate hotarele Europei. Istoricul îşi urmează neîntrerupt activitatea în mijlocul frământărilor ţării sale, deocamdată neutrale. El ne dă în aceşti ani turburi o Istorie a comerţului românesc, Politica externă a regelui Carol I, omagiu întemeietorului dinastiei dispărut în ceasul de cumpănă, adaugă comunicări şi studii de amănunt în toate direcţiile în care mintea sa iscodeşte. Dar inima lui toată, însufleţind prin svâcnirile ei acţiunea Ligii culturale, e cuprinsă în paginile închinate Carpaţilor în luptele dintre unguri şi români, menite a dovedi cât de uşor s-au trecut Carpaţii de dincoace, dincolo, mai mult decât de dincolo, dincoace; sau în cele două volume ale Istoriei românilor din Ardeal şi Ungaria, traduse de îndată şi în limba franceză, spre a lămuri străinătatea asupra revendicărilor, a căror împlinire se vesteşte de câte ori bubuitul tunurilor se apropie de hotarul românesc. Şi e păcat că nu pot reţinea pentru această expunere, pe lângă cărţile profesorului, şi articolele ziaristului, căci din scurtele lui însemnări zilnice s-ar putea urmări mai bine pulsul înfrigurat al opiniei publice româneşti în preajma războiului.

Pasionat de munca lui, el totuşi clădeşte mereu. De-abia a luat fiinţă Institutul Sud-Est European, cu buletinul său, ce va deveni pe urmă revista cu acelaşi nume, şi mai întemeiază, pentru cercetări de istorie românească, dar şi spre a informa pe istoricii români de mişcarea generală a studiilor acestei discipline „Revista istorică”. Publicaţia nouă era deschisă şi celor mai tineri, printre care, câteva săptămâni înainte de a părăsi băncile şcoalei, mă număram şi eu. Îmi aduc aminte că, în legătură cu întâiul meu articol, ce apăruse în „Revista istorică”, am fost, pe la sfârşitul lui iulie 1916, la Vălenii de Munte, unde casa primitoare a Profesorului fusese de curând isprăvită. Alături lucra tipografia, căreia producţiunea lui proprie ajungea să-i dea de lucru, iar după un obicei ce l-a păstrat până la sfârşit, prietenul ce mă însoţea şi cu mine ne-am întors în braţe cu grămezi de cărţi şi reviste, unele proaspăt ieşite de sub teasc, împărţite cu aceeaşi dărnicie cu care dădea ascultătorilor săi sfaturi şi îndemnuri la lucru. Stăruie în amintirea mea drumul nostru de întoarcere, în trăsură, la poalele dealurilor de lângă Teleajen, în asfinţitul acelei frumoase zile de vară, târgul Vălenilor pierzându-se încet în zarea prăfuită şi aurie, cuprinzând în modestele sale aşezări atâtea comori de ştiinţă, de muncă rodnică pe ogorul trecutului. Dar peste munţii înalţi, ce închideau fundul zării, se strângeau, în arătări ameninţătoare de coifuri şi flamuri vrăjmaşe, norii negri al căror uruit greoi de tunet se apropia…

Câteva luni mai târziu, cumpăna ursitei se aplecase împotriva noastră. Am revăzut pe Nicolae Iorga la adăpostul de pribegie, peste drum de casa în care stătea tatăl meu. Nici aceste lovituri ale soartei nu-i putuseră întrerupe activitatea – nu numai de factor de răspundere morală în vâltoarea războiului –, ci de istoric şi animator al cercetării ucenicilor săi.

Din timpurile acestea de bejenie, pe lângă admirabila stăruinţă a „Neamului românesc” – şi sunt dintre acei care l-am citit în tranşee – istoria românilor se îmbogăţeşte cu lucrări ce privesc relaţiile ţării cu aliaţii noştri de atunci, cu istoria românilor din Bucovina sub stăpânirea austriacă, cu drepturile naţionale  şi politice  asupra  Dobrogei contestate sau – reluând vechea sa preocupare pentru ţărănime – cu dezvoltarea chestiunii rurale în România. „Revista istorică” şi „Buletinul” continuă şi ele să apară în capitala refugiului, care va fi în curând din nou a Unirii – a Unirii celei Mari. De obicei, în viaţa unui scriitor epoca de frământare şi de luptă – Sturm und Drang, ar zice germanii – ce-i dezvoltă la culme însuşirile, spre a le rodi mai târziu, în anii de maturitate, se aşază în pragul tinereţei. Dar pentru Nicolae Iorga epoca eroică e, fără îndoială, aceasta, din preajma celor cincizeci de ani ai săi, în anii războiului ce încununează, prin biruinţa sa de la urmă, peste jertfele fără seamăn ale începutului, ţelul însuşi al istoriei româneşti. În lupta zilnică cu cenzura, în perioada întunecată ce precedează zorile izbândei, istoria nu se mai închide pentru el în rafturile cărţilor. Ea coboară din ele, înarmată şi vie, spre a susţinea şi a întări, în zile grele, conştiinţa naţională. Închinare firească în ceasul victoriei, în faţa regelui Ferdinand, Întregitorul şi a reginei Maria, Biruitoarea, el va vorbi tot la Iaşi despre Politica lui Mihai Viteazul, originile şi însemnătatea ei actuală. De pretutindeni curg veştile de izbăvire şi bucurie: Basarabia, Bucovina, Ardealul şi părţile ungureşti locuite de români îşi proclamă pe rând unirea necondiţionată cu patria-mumă. Sintezei istoriei românilor i se adaugă acum apoteoza ce înscrie în analele ei naşterea României Mari. Ce răsplată, cu adevărat dumnezeiască, în aceste clipe, pentru acel care a fost de atâţia ani profetul ei, prin grai şi prin scris, prin muncă necurmată şi prin luptă neînfrântă, încheind capitolul ce l-a trăit atât de intens – înainte de a se întoarce în Bucureştii ajunşi capitala neamului din toate ţinuturile dezrobite – Iorga a întors, în acelaşi timp, cea mai frumoasă pagină a vieţii sale.

*

În România de după război l-au prins într-adevăr în hora lor, adesea zadarnică, frământările politice ale ţării încă nedeplin aşezate. Preşedinte de câteva luni al unei Camere haotice, câştigă, desigur, în experienţă, dar gustă mai adânc din deşertăciunea patimilor şi ambiţiilor dezlănţuite, din care-i va rămânea pentru judecarea vremii sale o amărăciune, ce o va spori peste câţiva ani preşedinţia de Consiliu, vremelnică, a unei unei noi domnii. De altă parte, drumurile în Apus, unde îl cheamă de acum, în fiecare an, măgulitoarea invitare a Sorbonei, la care se adaugă, apoi, aceea a Academiei de Inscripţii şi Litere Frumoase a Franţei – onoare rară pentru învăţaţii străini – îi întorc preocupările spre celălalt domeniu, în care i s-a ilustrat activitatea, acela al istoriei universale. Dar acel al istoriei naţionale nu e nici acum părăsit măcar o clipă. Stau martore zeci de studii şi comunicări, ce apar în noua serie a „Memoriilor” noastre, până în anul morţii şi chiar dincolo de el, cuprinzând descoperiri făcute în cursul călătoriilor sale, documente aflate în ţară, interpretări şi comentarii ale lucrărilor apărute, când şi când licărirea unui punct de vedere nou asupra începuturilor, ca imperiul cumanilor şi domnia lui Băsărabă, sau ecoul unor îngrijorări mai recente, ca Încercări austriace de anexiune a ţărilor noastre şi Contribuţii la legăturile româneşti cu ruşii şi ungurii. Înainte de a întreprinde încercarea lui de sinteză a istoriei universale, de care s-a legat, după propria-i mărturisire, atâta muncă şi unele decepţii, el a pornit, încă din timpul pribegiei de la Iaşi, să înjghebe, în împrejurările nouă create de desfăşurarea războiului, altă istorie a românilor, de astă dată în limba franceză. Scrisă în grabă şi „redactată cu înfrigurare”, adunând doar unele cărţi în jurul său, cartea zăboveşte câţiva ani, până ce iniţiativa culturală a unui bancher îi dă putinţa să apară într-o ediţie îngrijită, de un „bizar româno-francez”, în care se mai poate bănui şi alt amestec etnic. Ciudată potrivire a soartei: această lucrare, de proporţii mai mici, apare aproape de îndată în limbile engleză, italiană şi germană, pentru a fi înfăţişată, în 1930, într-o traducere românească, drept o nouă sinteză a istoriei noastre. Fireşte, alcătuită în modul arătat, ea nu răspundea decât în parte scopului, dar nicidecum pregătirii şi posibilităţilor autorului. Critica va avea o sarcină uşoară în a descoperi în rândurile ei greşeli sau nepotriviri, iar din discuţia astfel începută s-a născut o polemică, asupra căreia nu e nici locul, nici timpul să stăruiesc aci. Dacă m-am hotărât totuşi s-o amintesc, e pentru a scoate în evidenţă două laturi, ce pot sluji la temeiul unei judecăţi viitoare: mai întâi că am fost dintre acei pentru care o discuţie în termeni obiectivi cu Nicolae Iorga a fost totdeauna posibilă pe tărâmul ştiinţific – oricare ar fi fost diferendele de altă natură – şi, în al doilea loc, că nu această carte, alcătuită în pripă în împrejurări grele şi nerevizuită îndeajuns mai târziu, poate fi privită drept expresia definitivă a gândirii sale istorice pentru trecutul poporului său. Ea se aşază ca un element de tranziţie, fără mare valoare în ochii săi proprii, între cele două volume de istorie românească ale colecţiei lui Lamprecht, scrise cu alt temei şi alt rost, cu douăzeci de ani mai înainte, şi cele zece ale Istoriei românilor, publicate cu un deceniu mai târziu. În aceste două opere fundamentale, una de la început, cealaltă aproape de sfârşit, trebuie să căutăm pe Iorga, istoric al românilor, nu într-o carte căreia mai mult întâmplarea i-a dat răspândirea pe care n-o căutase cu tot dinadinsul. Nu trebuiesc însă uitate cele trei vo­lume care au urmat, închinate Rostului românilor în istoria universală, nici acele mai vechi, „prin călători”.

În anii aceştia i s-a mai adus adesea învinuirea că expunerea sa se sprijină prea des pe ipoteze şi pe intuiţii, mai mult decât pe litera documentelor, temei statornic al cercetării şi stabilirii adevărului. Poate că editorul atâtor cronici, iscoditorul atâtor hrisoave şi scrisori va fi fost cuprins de oboseala erudiţiei migăloase, în slujba căreia stătuse decenii întregi. Se poate să-l fi speriat imaginea din poveste a învăţatului, pe care un talentat scriitor francez al vremii lui îl descrie undeva, prăbuşindu-se de pe scara bibliotecii şi înecat de grămada fişelor ce-l acoper, ca talazurile dezlănţuite ale mării. Îmi aduc aminte că, într-o zi, privind seria impunătoare a unor publicaţiuni dăruite de ştiinţa franceză Şcoalei din Fontenay, pe care întâmplarea unei zile de ploaie o statornicise drept ctitorie a sa, la porţile Parisului, îmi spunea, cu nuanţa de glumă ce nu-l părăsea în ceasurile bune, fără a şti însă că alţii o luau într-un tragic serios: „Cine ar sta să le citească pe toate? Norocul meu e că le gâcesc pe cele mai multe”. Era nevoia, poate organică, a unei reacţiuni a spiritului faţă de materie, a unei priviri de sus mai libere, mai în acord cu experienţa vieţii, pentru a descrie vicisitudinile ei trecute, decât o putuseră oferi lucrările de specialitate şi răbdătoare analiză. Nici în această privinţă, de altfel, gândul său n-a aflat odihnă şi ultima sa lucrare se va întoarce la o îngrămădire de izvoare şi de note, asemănătoare în totul cu acelea ale tinereţii: iluzie, în parte şi aceasta, deoarece – de mi se iartă folosirea unui cuvânt tot atât de urât ca şi sentimentul ce-l reprezintă – în vremea aceasta din urmă Iorga nu mai era „la modă”.

De aceea, spre a judeca cu dreptate şi cu putinţă de durată lucrul său pe tărâmul istoriei românilor se cuvine să ţinem seama, în primul rând, de locul pe care-l ocupa în dezvoltarea scrierii ei. Nu-l pot asemui decât cu munca acelui care, prin truda braţelor sale, desfundă un loc de pădure, acoperit de trunchiuri răsturnate, de cioturi de copaci şi de tufiş sălbatic, pentru a pregăti ogorul ce va fi îngrijit şi cules de alţii. Până la el, istoria neamului nostru era din toate părţile împresurată de codri încă nepătrunşi. Luminoasa expunere a lui Xenopol deschisese drumul, dar poienile prin care ducea erau încă prea răzleţite unele de altele. Iorga, prin cercetările sale, prin imensele sale publicaţii de izvoare, a dat la o parte frunzişul des ce oprea vederea, a făcut cu putinţă o muncă sistematică şi unitară pe câmpul istoriografiei româneşti. Desigur, aspectul pe care-l prezintă ogorul de-abia desţelenit nu e acela al unei lucrări desăvârşite. Pe urmă vor veni cultivatorii răbdători şi migăloşi, care vor răsădi aci florile, vor semăna colo lanul de grâu, nădejde a holdelor viitoare; rezultatul operei lor va fi ca o grădină îngrijită, a cărei privelişte va fi tot atât de mulţumitoare, cât şi rodul ei; dar fără sapa acelui ce a smuls rădăcinile pădurii ea nu ar fi luat fiinţă.

Desigur, nu e greu a afla în lucrările fără număr ale lui Iorga indicaţii ce nu sunt totdeauna exacte, referinţe ce nu sunt totdeauna sigure. Oricare din noi îşi poate oferi de asemenea voluptatea mediocră de a opune în unele chestiuni unei păreri a lui Iorga altă părere, mai veche sau mai nouă, iscălită tot de el. I s-a întâmplat lui însuşi să mai publice încă o dată, drept inedit, vreun document pe care tot el îl tipărise cu ani mai devreme. Nici memoria lui, care odată la sute de ani stăpâneşte o minte omenească, nu ajungea să înscrie şi să înregistreze tot ceea ce aflase, chibzuise, încredinţase scrisului sau vorbei stenografiate şi pe urmă tiparului. Dar nu este o singură latură a istoriei naţionale în întreaga ei desfăşurare, în timp şi în spaţiu, înlăuntrul hotarelor ţării şi în afară de ele, în care să nu călcăm pe un pământ a cărui brazdă el a tras-o, uşoară sau adâncă, lată sau subţire, uneori poate greşită şi de atâtea ori dreaptă; putem, deci, cu adevărat spune despre el că nu numai în domeniul literaturii, în care urma sa, de asemenea, e atât de puternică, el a fost şi a rămas până la sfârşit sămănătorul.

*

De aceea, înainte de a încheia, să-mi fie îngăduit să mă întorc iarăşi la programul ce-l schiţa din acelaşi loc acum treizeci şi doi de ani, pentru cercetările viitoare ale istoriei româneşti. Într-o largă măsură, l-a îndeplinit de altfel el însuşi. Partea ce priveşte perioada cea mai veche este azi cu prisosinţă realizată de lucrările neuitatului Vasile Pârvan şi ale elevilor săi. Cadrul geografic şi istoric, în care munca lor se desfăşoară, nu e însă altul decât acela pe care Iorga –„nespecialist”, cum singur îi plăcea să se intituleze, în istoria antică – l-a determinat din anii tinereţei. Cel mult, se poate adăuga că cercetarea originilor neamului a câştigat, mai mult decât o putea presupune, din considerarea factorului linguistic şi a geografiei sale, după cum perioada cea mai întunecată a trecutului nostru – de la Aurelian la descălecarea voievodatelor – începe să fie lămurită de descoperirile arheologiei, prea multă vreme oprită în cercetările ei de rămăşiţele străvechi ale preistoriei sau de antichităţile clasice ale lumii greco-romane.

Dar în ce priveşte cercetarea însăşi a originilor şi a tezelor de combătut, acum mai mult decât oricând, pentru a stabili adevărul, ce s-ar putea schimba din cuvintele aflate în prefaţa de la 1905 a istoriei poporului român: „Ura şi părtinirea, scria el atunci, au condus pana celor mai mulţi dintre acei ce au descris până astăzi istoria românească şi ceea ce a ieşit de acolo se poate lesne gâci; atâtea păreri sucite, în contrazicere cu adevărul, pe care nechemaţii şi le-au însuşit cu un zel ce ne minunează, spre a le răspândi mai departe.

Numai astfel a fost cu putinţă să se proclame că românii nu sunt de obârşie romanică şi au pribegit fără a lăsa vreo urmă din ţinuturile de la miazănoapte de Dunăre în acelea de la sudul ei, spre a face loc maghiarilor, ce soseau tocmai atunci. S-a mai spus că aromânii de la miazăzi n-au avut nici un rost în al doilea imperiu «bulgar», numai spre a nu jigni pe slavii de acolo în mândria lor, iar românii au fost descrişi ca o naţiune incapabilă de cultură, care a împrumutat tot ceea ce are astăzi de la maghiari...”. A iscodit oare imaginaţia vrăjmaşilor noştri alte arme, de patruzeci de ani, şi putem face abstracţie de ce a scris în lupta împotriva lor cel mai mare din istoricii noştri, învinuit – ştim acum cu ce interes – de „deformarea patriotică” a trecutului, pe care acuzatorii săi străini erau să o practice pe o scară cu mult mai întinsă?

În ce priveşte veacul de mijloc, se clădeşte tot mai mult, aşa cum el ne-a învăţat, „pe baza unităţii esenţiale a dezvoltării politice româneşti”. Desigur, s-au realizat progrese însemnate, iar viziunea lui a începuturilor ţărăneşti ale vieţii noastre de stat a făcut loc, într-o largă măsură, concepţiei feudale ce o integrează în curentul general al dezvoltării Europei din acele timpuri îndepărtate. Structura socială a ţărilor româneşti şi dezvoltarea instituţiilor lor a apărut de atunci într-o lumină mai precisă şi mai limpede. Biografiile domneşti s-au înmulţit şi ele îndreaptă, în parte, acele începute de el. Dar cine ar putea tăgădui că rostul ţărilor noastre ca „centru al silinţelor de cultură ale întregii lumi creştine răsăritene” nu răsare în fiecare zi mai luminos şi mai cuprinzător? Şi unde am putea afla până acum o judecată mai cumpănită despre epoca fanariotă decât în penultimele volume ale Istoriei românilor, în care domnitorii ei nu sunt numai asupritorii descrişi de alţi istorici, ci „reformatorii”, care nu din vina lor n-au izbutit adesea într-un veac vitregit?

E poate mai mult de îndreptat şi de adăugit la ultimul secol al istoriei noastre, aşa cum până la urmă l-a descris Nicolae Iorga. Şi aci să-i recunoaştem însă, fără zăbavă, meritul însemnat de a fi rupt cu o tradiţie ce începuse a se înstăpâni în istoriografia noastră modernă şi care reducea prea mult vremea din urmă, sub domnia de netăgăduită glorie a lui Carol I, la ritualul comemorativ al zilei de Zece Mai. Dreptatea ce trebuia să se facă pentru străduinţa de ctitor a lui Cuza Vodă şi vremea lui, pentru sfetnicii săi şi cel dintâi dintre ei, Mihail Kogălniceanu, au înscris-o în istorie lucrările lui Xenopol şi ale lui Iorga. Dar trebuie, de asemenea, să constatăm că generaţia luptătorilor de la 1848 nu şi-a aflat totdeauna în scrisul său dreapta sa preţuire, iar în timpuri mai apropiate rivalităţile politice au influenţat uneori nu numai judecata, dar şi amintirea istoricului. Dar fost-a vreodată, în viaţa îndelungată a omenirii, de la Xenofon şi Tucidide, istoric care să fie şi parte la întâmplările descrise de el, fără a fi influenţat, într-un fel sau altul, de contingenţele înseşi ale acţiunii în care destinul său l-a amestecat?

Pentru a privi aceste împrejurări cu seninătatea ce se cere istoricului, care râvneşte ca scrisul său să treacă peste veacul în care a trăit, se cere o mai mare depărtare de evenimente şi, mai ales, de oameni, de vâltoarea aprinsă a patimilor şi a vrăjmăşiilor, a vălmăşagului de uneltiri, de vicleşug şi de ură din care se plămădeşte, totdeauna în noroi şi prea adesea în sânge, viaţa chinuită a unui neam. Numai de la această depărtare se vor putea desluşi mai limpede pentru istoricul de mâine problemele fundamentale ale trecutului românesc, aşa cum începem a le întrezări noi înşine de la cotitura hotărâtoare a unui veac de războaie.

Ele se orânduiesc cu deosebire în jurul a două mari chestiuni, care stăpânesc desfăşurarea istoriei naţionale, după cum vârfurile înalte aşază, sub porunca lor, în largul zării, turma ascultătoare a munţilor şi a dealurilor ce le leagă povârnişul de câmpie. Aceste două laturi esenţiale sunt înţelesul şi spaţiul istoriei românilor, noţiuni ce se confundă, de altfel, în necesitatea unei afirmări comune, împotriva tăgăduirii sistematice ce se încearcă de atâta vreme.

Este de trebuinţă neapărată să o spunem astăzi, va fi de mai mare nevoie să o repetăm, mâine.

Istoria acestui neam nu este un joc al întâmplării, un capriciu al norocului, risipit în clipa însăşi în care s-a înjghebat, efectul unei tranzacţii vremelnice în ciocnirea de interese ale marilor imperialisme, ce tind numai la stabilirea, între ele, a unor zone de neutralizare şi de echilibru. Nu este o „Românie a congresului”, singura ce vor s-o admită istoricii unei ţări vecine, ci o Românie întemeiată pe truda a două milenii, care a clădit aici, pe temelii şi mai vechi, singurul popor al Europei ce a păstrat nu numai graiul şi datina, dar şi numele Romei. Iar câmpul ce l-a cuprins în dezvoltarea sa acest proces uriaş de devenire istorică s-a întins cândva departe de ţinuturile locuite azi de români, peste peninsula dintre cele trei mări de la miazăzi şi răsărit, pătrunzând adânc în valea mijlocie a Dunării străbune şi a apelor adunate de ea, revărsându-se cu valul secolelor în nesfârşitul fără timp şi spaţiu al stepei de la marginea Asiei. Peste această moştenire, croită pe măsura vremurilor de întemeiere ale noroadelor continentului nostru, s-au revărsat, în acest colţ al răutăţilor, urgiile purtate de toate vânturile potrivnice ale soartei. Şi astfel, istoria – o istorie aspră – ne-a strâns neamul în jurul cetăţii ce l-a adăpostit la timpuri de restrişte, ale cărei ziduri de munţi i-au aşezat pe frunte cea mai mândră dintre coroane, dar şi cea mai autentică, pentru că nu a fost nevoie, pentru a o purta, nici de a răstălmăci inscripţii, nici de a plăsmui hrisoave.

Iar când, în orânduirea ce se va încerca a lumii de mâine, poporul nostru va revendica pământul întreg ce i l-a cuprins odată hotarul, el nu va lega această moştenire de întâmplarea unei clipe de izbândă, ci de înţelesul însuşi al istoriei sale; acesta i-a poruncit, în interesul suprem ar păcii şi liberei dezvoltări a tuturor, să părăsească ce era prea depărtat de bastionul său de dârză împotrivire, peste Nistru, dincolo de Dunăre şi de drumul la Mare, peste Tisa şi marginea pustei, spre a stărui să-şi dezvolte puterile şi însuşirile înlăuntrul spaţiului, care nu este pentru el numai „vital” sau de „securitate”, ci constituie temeiul statornic al existenţei sale. Pe acest drum apucase a păşi Nicolae Iorga, şi tot el ne va duce, de vom şti să-l urmăm, spre culmile istoriei româneşti.

De altă parte, mai este o împrejurare în judecata noastră, a cărei pomenire nu poate lipsi de la capătul acestei cuvântări. Va veni odată vremea în care se va putea vorbi şi despre sfârşitul lui, tragedie asemănătoare doar aceleia în care Miron Costin şi-a lăsat, cu două veacuri şi jumătate în urmă, frumosul cap de cronicar şi de gânditor. Dar un lucru e sigur de pe acum: porunca morţii l-a răpit de lângă tovarăşa credincioasă a vieţii şi operei sale, din cercul familiei, singurul ce-i rămăsese, de la masa de lucru, i-a prins din zbor condeiul harnic şi l-a răpus, înainte ca cerneala ultimelor sale rânduri să fi avut vreme să se usuce.

El a pierit dintre noi în plină putere de gândire şi de muncă; cine ştie ce ar fi adăugat, întregit sau îndreptat el însuşi la cartea ce alcătuia temeiul vieţii sale? Desigur, înseninarea la care râvnea, ce i-ar fi dat-o cândva, dincolo de primejdiile pe care le înfruntăm acum, zilele mai liniştite ale unei paşnice bătrâneţi, l-ar fi adus de la sine la revizuirile necesare, ar fi turnat într-un tipar nou, mai neted, şi ultimele capitole ale Istoriei românilor.

Dar alta a fost voia ursitei şi nu ne este dat să cercetăm tainicele ei căi. Totuşi, chiar din acest punct de vedere o concluzie se desprinde în mintea mea, pe care voi îndrăzni s-o rostesc acum şi aci, privind măcar o dată desfăşurarea împrejurărilor deasupra consideraţiunilor oportuniste de loc şi de timp. În zilele întunecate ce i-au curmat firul vieţii, glasul lui Nicolae Iorga amuţise. Scrisul său nu mai pătrundea în mintea generaţiilor mai nouă, care uitaseră pe naţionalistul de odinioară, pentru a nu mai vedea decât haina de împrumut a unui sfârşit de regim. Părea că se abate din albia săpată de veacuri cursul tradiţional şi firesc al istoriei românilor, după ce răşluiri samavolnice şi vitregi îi călcaseră dreptul şi hotarul. A intervenit atunci – tristă mărturisire – singurul fapt ce mai putea zgudui conştiinţa  publică a ţării: vestea brutală a sfârşitului său. În freamătul de groază cu care a întâmpinat-o revolta unui neam întreg, această conştiinţă s-a regăsit, aşa cum proorocul ei o vestise din timpurile uitate ale tinereţei sale. S-a deşteptat din nou, mai puternic decât toate filiile şi urgiile străine, ce-şi împărţiseră minţi şi suflete, sentimentul adânc al gliei româneşti încălcate, al unităţii ei prăbuşite. Am simţit, mai aprinsă şi mai răscolitoare de împotrivire, de dârzenie, de răzbunare, durerea vremurilor pe care le trăisem; am auzit mai limpede îndemnul de a le întoarce cursul de vitregie şi de ruşine, de a afla iarăşi, în vâltoarea bătăliilor, izvorul uitat al virtuţilor strămoşeşti. Nu mai era printre noi cu trupul, să audă trâmbiţele chemării vitejeşti, să se bucure de avântul ostaşilor ce sporeau, prin isprava lor zilnică, faima străbună, să măsoare cu privirea, odată cu pământul recucerit al patriei, zborul nădejdilor noastre spre ceea ce mai rămâne de îndeplinit. Dar spiritul său pluteşte iarăşi, neîmpăcat şi năvalnic, deasupra noastră, cât mai lipseşte din ogorul răscolit de el o singură brazdă, câtă vreme poruncile istoriei româneşti nu s-au împlinit, în întregul cuprins al hotarelor ce le-a tras altădată dreptatea. Îl ştim din nou lângă noi, ca în zilele de la Iaşi, bucuros de izbândă, neclătinat de restriştea prin care am trecut, privind, ca altădată, peste vremuri, „uimitoarea minune a strângerii noastre laolaltă sub acelaşi steag de biruinţă, pe care îl vedem iarăşi fluturând asupră-ne în cele mai nebune şi mai sfinte visuri ale noastre”. Iar când ne va fi dat să întoarcem odată şi această pagină, vom mărturisi, din adâncul sufletului, că, de dincolo de mormânt, va fi scris-o, cu mâna noastră, Nicolae Iorga.

Monitorul Oficial

şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională,

Bucureşti, 1943.