Sentimentul de solitudine mioritică în poezia lui Vasile Romanciuc

Opera poetică a lui V. Romanciuc se înscrie în contextul literar al timpului și se manifestă prin capacitatea nemijlocită de a transfigura realitatea curentă, de a dezvălui o complexitate de stări, sentimente, neliniști interioare, care generalizează un univers existențial specific, orientează cititorul în sfera unor meditații profunde despre existența umană, îndeamnă de a contempla toate labirinturile firii umane. În această ordine de idei, V. Romanciuc se identifică cu preocupările estetice ale unei pleiade de scriitori în tendința de a depăși convențiile timpului istoric pentru a se încadra în tiparele artei veritabile. Așa cum se accentuează în critica de specialitate, V. Romanciuc, „unic în felul său, atât în sfera limbajului, cât și în cea a viziunii poetice”, cultivă o poezie cu un bogat spectru de expresie, ce variază de la rugăciune spre o invocare patetică a unor probleme majore din viața contemporanilor, pentru a preconiza orientarea spre o dimensiune a sacralității, a cânta și a plânge în conformitate cu tonalitatea unui temperament poetic vibrant, receptiv la neliniștile timpului istoric. Respectând cu strictețe principiile estetice ale tradiției populare, poetul își exteriorizează versul pe un făgaș al reflexivității, al trăirii interiorizate, de unde întrevede revelația metaforei poetice dintr-o perspectivă modernă, dar în același timp și „prin fondul mioritic pe care-l purtăm în sânge” [1, p. 104], văzut ca matrice stilistică și particularitate esențială a culturii românești.

Spiritul mioritic se îngemănează cu necuprinderea cosmică în care pulsează duhul primar de baladă, este un cântec șoptit al sufletului
într-un moment de intensă efervescență lăuntrică. Cadrul cosmic unde se profilează confesiunile sale lirice este „spațiul-matrice” ori „spațiul mioritic” axat pe filonul creativității populare. Ideea spațiului mioritic este expresia unui mod de viață ajuns sa fie specificat prin definirea concepției ce stă la baza dăinuirii noastre.

În versul lui V. Romanciuc elementul mioritic se redimensionează din interior, găsindu-și concretizare într-un amalgam de motive grupate în jurul unui simbol fundamental. Suprapunerea straturilor mitologice aprofundează o viziune complexă, unde are loc circumscrierea imaginilor artistice de prefigurare mioritică. Așa cum sesizăm din versul lui V. Romanciuc, „Miorița” este intuită drept:

Lacrimă

locuită de soare,

Rază de lumină

de iedera tristeții

îmbrățișată.

Veșnicie

din fluieraș de fag,

din fluieraș de os,

din fluieraș de soc

izvorând.  (Miorița)

V. Romanciuc păstrează succesiunea detaliilor simbolice din folclor și realizează o retrospectivă sentimentală în universul frământărilor lăuntrice ale omului pus în baza unor esențe primordiale. Cântecul nostalgic al fluierului mioritic se asociază în plan metafizic destinului omenesc suprapus unor grave probleme existențiale, își găsește expresie în jurul aceleeași idei de preamărire a vieții și nostalgică resemnare în fața trecerii inevitabile, în bucuria simplă de proclamare a filosoficului a fi, ca dovadă supremă a existenței umane, așa cum ne îndeamnă poetul ghidat de o trăire interiorizată:

Busuioc la naștere,

Busuioc la moarte,

Floare de tristețe,

Floare de noroc.  (Busuioc)

La fel ca și dorul, „hagiografia busuiocului” [2, p. 5] devine „o floare cu parfum veninos” și determină autorul spre o redimensionare filosofică a vieții existenței omenești:

Viața noastră toată,

Doamne, cum încape

Între două fire

Mici de busuioc.  (Busuioc)

În această „poveste fără sfârșit” este „miere și fiere”, „suferință și mângâiere”, vedem expresia unui mod de viață ajuns să fie specificat prin amplasarea cosmică într-un spațiu mioritic condensat până la saturație de ideea sacralității. Poetul utilizează niște imagini de sorginte mioritică pentru a invoca cu demnitate bărbătească țara strămoșilor, „... cu moștenirea lor inteligentă și socială întemeiată pe o mare epocă eroică și pe o dezvoltare normală și sănătoasă” [3, p. 157]. Spiritul strămoșilor transpare printr-o viziune de solitudine nostalgică și se reflectă într-o anumită ambiguitate ontologică. În analogie cu realitățile estetice din poezia universală, este prefigurat un tărâm de himere concretizat în „singura oglindă care păstrează toate chipurile ce s-au uitat vreodată în ea”, în „singurătatea multiplicată”, pe care o percepe în mrejele tăcerii. Sentimentul dureros al singurătății cosmice este amplasat într-o lume selenară, superioară în esența ei.

De dor, de aducere-aminte, ochii mei au slobozit rădăcini la cer (Oglinda) este concretizată o metaforă cu semnificații individualizatoare, fiind exprimată o culminație emoțională, „punctul de plecare al oricărei evaziuni serioase în sfera poeticului” [4, p. 48], pentru că la V. Romanciuc există o sugestie mioritică, există o stare de plenitudine spirituală, care îngemănează viața și moartea, teluricul și celestrul, dragostea și resemnarea. De aici survine tendința spre o nuanță mioritică invocată printr-o viziune panteistă, așa cum vedem în versiunile ce urmează:

Sub cerul nopții

el mire, ea mireasă

ca la începutul lumii,

singurei în iarba deasă.  (Păstorească)

Transpunerea în plan mitologic a nunții mioritice îl determină pe V. Romanciuc să perceapă „o intrare nouă în mit”, ca să ajungă la „icoana jertfirii Mioarei”, atingând alte niveluri de specificare. Spectacolul nunții e lăsat în cele din urmă în plan vizionar, poetul este obsedat de ideea primară a mitului pentru a exprima o culminație emoțională, a dezvălui reperele sacre ale ființării omenești.

Figurația mioritică se concentrează într-o sinteză de ritual ca la procesiunile funerare, iar alegoria fantezistă „nuntă-moarte”, așa cum subliniază cercetătoarea E. Munteanu, se înscrie ca un reflex al „nemuririi dacice” [5, p. 172]. Simbolurile de sorginte mioritică sunt trecute printr-un proces de stilizare și individualizare artistică, ele devin niște proiecții mitice cu deschidere spre ancestral. În una din poeziile sale, V. Romanciuc percepe prin prisma Mioriței, temeiurile existenței umane, prin transfigurarea simbolică amintind de nunta mioritică, ce se desfășoară într-un cadru miraculos de poveste:

Și porni o veste că într-o seară,

Că era-ntuneric, lună că era,

Din pământ spre ceruri a crescut o scară,

Iar pe scara ceea a urcat o stea.  (Post-scriptum la o baladă)

În continuare, autorul revine la fondul de idei din balada populară, privindu-l prin aceleași categorii existențiale ca să anihileze ideea de moarte printr-o deschidere spre niște resorturi de alternativă, „printre copaci parcă a nins cu îngeri”, iar aceștia vor transpare pe fundalul proiecției mitologice a fenomenelor din natură. „Stele albe” se rostogolesc „prin fereastra deschisă a Lunii”, acolo unde „îngerii melancolici” privesc cu dor „jos pe Pământ”. Este recreat un paradis după anumite tipare arhetipale pentru a găsi o justificare ontologică a existenței universale. Ninsorile cad interminabil după modelul lui Bacovia ca să aprofundeze o stare de sfârșire lăuntrică, „ninge de parcă toți muriră, parcă toți au înviat”. Ninsoarea copleșește atât de mult eroul liric și, asemenea unui „astru arzând de zăpadă”, ne aduce „în dimineața de după moarte” prefigurată de A. Blandiana, unde o „stea vrăjită” reînvie cosmosul terestru prin vibrațiile unui glas lăuntric despre cel

„Logodit pe vremuri c-o mândră crăiasă,

Ciobănașul nostru tras printr-un inel.”  (Post-scriptum la o baladă)

„Plouă bacovian” peste crâmpeie de amintiri, iar clopotul bisericii „trist-luminos și rar” vorbește „cu lacrimi în loc de cuvinte”. Rezonanțele tragice conjugate cu resemnare sunt înlocuite treptat prin niște reflecții lirice, unde ceremonia nupțială capătă treptat o nuanță de „liturghie cosmică” [6, p. 172], așa cum subliniază M. Eliade, ca să amintească celor din jur că drama omului pus față-n față cu veșnicia nu se consumă aici, dar rămâne să dăinuie, să amintească că senina integrare în natură este un fenomen atât de firesc ca și succesiunea anotimpurilor, a generațiilor, ca și curgerea ireversibilă a timpului și aprofundarea ceasului final.

Problema rămâne deschisă în vederea estimării unor noi dimensiuni estetice, de aprofundare a unor viziuni și semnificații de profunzime ce-și anunță prezența lor tutelară în scrierile lui V. Romanciuc.

La ceas aniversar, când fulgii de nea se prefac în îngeri și vin să lumineze „respirarea lui Isus”, îi dorim poetului  V. Romanciuc ca lumea să devină așa cum a redat-o în versurile sale, „mai bună, mai frumoasă, mai curată”, iar ninsorile care se succed ritmic prin iureșul anilor să-i pară de fiecare dată, vorba dânsului, „o dulce înghețată”.