Era în Ardeal, la jumătatea secolului pe care îl credem „trecut”...
Pentru tiparAm crescut cu stemele Basarabiei,
tipărite pe-o coală;
le ascunsese Bunica într-o carte de rugăciuni –
mi le arăta mereu,
ca pe un lucru de preţ, pe care
nu aveam voie să îl scoatem la lumină. („Încă.”)
Nu aveam rude acolo, peste Prut, dar parcă
toţi românii basarabeni ne-ar fi fost.
Pe la 5 ani, nu m-am putut abţine să nu marchez
cu creionul
– în felul meu de atunci –
valoroasa relicvă:
dorindu-i „La Mulți”
(Ani, fireşte, ceea ce s-a împlinit oarecum)
şi încercând „să pun ţara pe roate”,
desenam judeţelor basarabene roţi stângace...
(Vor putea veni vreodată înapoi, cu ele?)
Lângă stema Bălţi, urma lacrimei mele perene
și a talentului Bunicii, fiică de preot,
de a mă face să înţeleg că am greşit.
Văduvă de tânără, Bunica se întristase de mâzgălelile
pe care tocmai le făcusem cu creionul pe nepreţuita coală.
Eu plângeam...
Plângeam pentru că... litera „l” îmi ieşise chirilică!
(Pe Bunicul îl chema Chirileanu,
nu de la alfabet, sau de la acel călugăr –
cineva tocmai mi-a povestit
că neamul lui s-ar trage din cei câţiva haiduci
fugiţi peste Prut şi întorşi, peste generaţii, în Ardeal.)
Acum, culmea!
– ca grafician heraldist – mă ocup de steme şi steaguri...
Însă, oricât am căutat, nu am găsit
decât jumătate din coala cu vechile steme...
Desigur, este o realitate.
Dar poate fi şi o metaforă...