Era în Ardeal, la jumătatea secolului pe care îl credem „trecut”...


Am crescut cu stemele Basarabiei, 

tipărite pe-o coală;

le ascunsese Bunica într-o carte de rugăciuni –

mi le arăta mereu,

ca pe un lucru de preţ, pe care

nu aveam voie să îl scoatem la lumină. („Încă.”)

Nu aveam rude acolo, peste Prut, dar parcă

toţi românii basarabeni ne-ar fi fost.

Pe la 5 ani, nu m-am putut abţine să nu marchez

cu creionul

– în felul meu de atunci – 

valoroasa relicvă:

dorindu-i „La Mulți”

(Ani, fireşte, ceea ce s-a împlinit oarecum)

şi încercând „să pun ţara pe roate”,

desenam judeţelor basarabene roţi stângace...

(Vor putea veni vreodată înapoi, cu ele?)

Lângă stema Bălţi, urma lacrimei mele perene  

și a talentului Bunicii, fiică de preot, 

de a mă face să înţeleg că am greşit. 

Văduvă de tânără, Bunica se întristase de mâzgălelile

pe care tocmai le făcusem cu creionul pe nepreţuita coală.

Eu plângeam... 

Plângeam pentru că... litera „l” îmi ieşise chirilică!

(Pe Bunicul îl chema Chirileanu,

nu de la alfabet, sau de la acel călugăr –

cineva tocmai mi-a povestit

că neamul lui s-ar trage din cei câţiva haiduci

fugiţi peste Prut şi întorşi, peste generaţii, în Ardeal.)

Acum, culmea!

– ca grafician heraldist – mă ocup de steme şi steaguri...

Însă, oricât am căutat, nu am găsit

decât jumătate din coala cu vechile steme...

Desigur, este o realitate.

Dar poate fi şi o metaforă...