27 Martie 1918. Unirea Basarabiei cu România. Strălucită izbândă identitară românească

Unirea Basarabiei cu România, în urmă cu o sută de ani, la 27 martie 1918, reprezintă un unicat, primul fapt de mare semnificaţie istorică şi identitară a românilor basarabeni, primul semnal al strălucitelor evenimente care au făurit România Mare.

Unirea de la 27 martie 1918 este lumina sfântă din „corola de minuni a lumii” româneşti.

Românii şi românitatea au dovedit trăinicia iubirii lor de neam.

Să nu uităm niciodată să cultivăm şi să apărăm această floare rară.

Războiul ruso-turc din 1806-1812, unul din cele 14 conflicte ale celor două imperii, ca şi alte conflicte între imperiile învecinate, a costat mult pe românii din Principatele Române, acestea fiind fie teatru de război, fie zone de tampon şi de prăduire.

Destinul poporului român a fost dramatic, mai ales a acelei părţi a acestuia condamnată să trăiască sub dominaţia brutală a unui imperiu în expansiune.

Anexarea Basarabiei de către imperiul ţarist după Pacea de la Bucureşti, semnată la Hanul lui Manuc, este percepută de istorici ca o dramă şi o mare nedreptate.

Astfel, prin tratatul din 28 mai 1812 „turcii cedau, fără să cunoască măcar limitele exacte, un teritoriu care nu le aparţinea şi care face parte dintr-o ţară a cărei integritate teritorială se angajaseră să o respecte”, spune Nicolae Iorga.

Scindarea Moldovei, presupune pierderea a mai mult de jumătate, respectiv 48% din teritoriu, la care se adaugă Bucovina 11%, anexată de habsburgi. Principatele Române au ieşit din acest război decimate şi ruinate aşa cum recunosc şi autorităţile ruseşti în 1813: „această ţară jefuită şi pustiită de operaţiunile militare... prezintă un pustiu vast şi nepopulat” (Apud: Ion Jarcuţchi, Vlad Mischevca, Pacea de la Bucureşti: din istoria diplomatică a încheierii tratatului de pace ruso-turc de la 16(28) mai 1812. / Ed. a 2-a, rev. şi adăugită. Chişinău: CEP USM, 2015, p. 349).

Una din consecinţele anexării Basarabiei a fost exodul populaţiei peste Prut. Timp de 105 ani Moldova din stânga Prutului s-a transformat treptat în gubernia Basarabia cu dramatice consecinţe politice, economice, sociale, culturale şi spirituale. Politica demografică promovată de ţarism a schimbat structura populaţiei prin strămutarea populaţiei româneşti şi înlocuirea cu alogeni privilegiaţi.

Cultura şi spiritualitatea românească a suferit major datorită rusificării intensive, interzicerii limbii române în instituţiile de stat şi în şcoală, după 1828. Credincioşii ortodocşi basarabeni au fost rupţi de biserica Moldovei şi alocaţi la Patriarhia rusă, cărţile bisericeşti în limba română înlocuite cu cele în limba rusă.

Biblioteca publică din Chişinău deţinea în jur de 15.000 volume la sfârşitul secolului al XIX-lea, dar nicio carte în limba română.

În 1897 doar 10,5% din bărbaţi şi 1,4% din femeile de origine română ştiau să scrie sau să citească (94% erau analfabeţi).

Pentru comparaţie, de partea dreaptă a Prutului, în 1899, 21% erau ştiutori de carte, iar în 1912, 39%.

Modificările demografice sunt relevante. În 1817 populaţia Basarabiei era de cca 500.000 persoane din care: 420.000 români (86%), ucraineni (6,5%), evrei (4,2%), lipoveni sau ruşi (1,5%), greci (0,7%), armeni (0,6%), bulgari şi găgăuzi (0,4%). În 1856 în Basarabia se aflau 990.000 locuitori, din care 738.000 români, adică 74%.

În 1862 românii reprezentau 68,5% din locuitorii Basarabiei, procent care scade însă, fără ca populaţia românească să piardă preponderenţa.

Şi pentru a nu fi bănuiţi ca lipsiţi de obiectivitate documentară, vom cita şi pe unul din fondatorii marxismului, Friedrich Engels:

„Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismului rus i se mai găsesc unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză – pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia – românească, iar Polonia congresului – poloneză... aici avem de-a face pur şi simplu de o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf ” (vezi: Fr. Engels, Politica externă a ţarismului rus, - Apud: Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, 1983, p. 199). Astfel prin acest tratat s-a generat o nouă problemă: problema Basarabiei care dăinuie şi astăzi. (Vezi: Vlad Mischevca, Geneza problemei basarabene – 1812, / Prefaţă de Demir Dragnev, Bucureşti: Editura Academiei Române, Brăila: Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, 2016, 368 p., Colecţia „Basarabica” - 2, Coordonatori: acad. Victor Spinei & Ionel Cândea).

Administraţia rusească a început prin abuzuri. Mii de ţărani au trecut Prutul pentru a scăpa de brutalităţile noii administraţii.

Consulul Austriei constata: „Afară de puţine excepţiuni, toată lumea se supune sceptrului rusesc cu cea mai mare neplăcere “.

Ţăranii din Basarabia, în 1816, spuneau despre noua ocârmuire: „În fiecare clipă dăm tot felul de lucruri şi nimeni nu ne întreabă dacă ne mai rămâne ce le dăm”...

„Dăm pentru curieri, dijma turmelor si a albinăritului şi atâtea alte dări, întreţinem soldaţii de serviciu şi îi hrănim, iar ei iau cu forţa tot ce găsesc în casele noastre şi mănâncă, ba ne mai şi bat ca să le dăm ceea ce n-avem şi ne terorizează apoi să le dăm chitanţe” (după N. Iorga, Adevărul asupra trecutului şi prezentului Basarabiei, Bucureşti, 1940, traducere din limba franceză Dorina Florian).

Se interzice limba română în biserică şi în şcoală.

În 1839 se solicită guvernului provinciei introducerea limbii române în şcolile populare, dar foarte reduse numeric.

După războiul Crimeii (1853-1856) românii sperau să se obţină libertatea Basarabiei. S-a obţinut numai Basarabia sudică cu cele trei judeţe – Ismail, parţial Cahul şi Ackerman.

În 1877, când Ţarul Alexandru II începe un nou război cu Turcia, problema redrocedării Basarabiei revine în actualitate. Eforturile lui Ion C. Brătianu alături de Mihail Kogălniceanu de a introduce în tratatul de alianţă condiţii de integritate teritorială a României au fost zadarnice, rezultând că garanţiile îi vizau preponderent pe duşmani şi mai puţin pe aliaţi, adică pe ruşi.

Soarta însă adesea favorizează pe cei neînfricaţi.

În contextul luptelor, ruşii sunt încolţiţi la Plevna de Osman Paşa, iar ţarul cere ajutor armatei române, care a dat dovadă de un strălucit eroism.

La insistenţele lui Brătianu, privind doleanţele românilor, ţarul răspunde că România nu va regreta ajutorul acordat Rusiei.

Dar Basarabia de Sud revine din nou Rusiei.

Conştiinţa identitară românească se trezeşte însă şi se consolidează, inclusiv, şi nu în ultimul rând, prin literatura românească de pe ambele maluri ale Prutului.

La Tratatul de la San Stefano din 3 martie 1878 România, Serbia şi Muntenegru nu au fost invitate, nefiind considerate state beligerante, deşi armata otomană a fost înfrântă la Plevna, Griviţa, Smârdan, Rahova şi Vidin prin contribuţia şi eroismul Armatei Române. Osman Paşa, care i-a înfrânt adesea pe ruşi, nu s-a considerat înjosit, în demnitatea sa, să-şi predea sabia colonelului român Mihail Cerchez.

Congresul de la Berlin a încercat să corecteze erorile Tratatului de la San Stefano. România a sperat şi de această dată să fie invitată, dar aşteptările i-au fost înşelate. A fost sfătuită să accepte pierderea Basarabiei de Sud. Lordul Beaconsfield (Benjamin Diraeli) scria: „... în politică, ingratitudinea este adeseori răsplata celor mai mari servicii”, vizând aportul românesc şi victoria armatei române asupra Porţii Otomane, dar şi modul cum a fost tratată România.

Desigur a fost recunoscută independenţa României, dar fără să recapete sudul Basarabiei.

La 100 de ani de la răpirea Basarabiei, respectiv la 16 mai 1912, Nicolae Iorga rostea o cuvântare impresionantă, spunând, printre altele:

„Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit ”.

Dezmembrarea imperiului rus s-a produs în urma revoluţiei ruse din februarie 1917, context în care popoarele de sub dominaţia ţaristă au intensificat lupta pentru afirmarea identităţii naţionale şi aplicării principiului autodeterminării şi organizarii de state naţionale.

În privinţa stării de spirit a românilor basarabeni, evocăm mesajul din mai 1917 al patriotului român basarabean Alexei Mateevici: „Suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român, aşezat în România, Transilvania şi Bucovina. Fraţii noştri îşi zic români. Aşa să ne zicem şi noi!”.

Lungul proces de rusificare, de peste 100 de ani, nu dăduse prea multe roade, nici demografic, nici asupra spiritului identitar, românii fiind încă, în proporţie de peste 65%, dornici de eliberare.

La propaganda românească identitară şi consolidarea dorinţei de eliberare au contribuit români din celelalte provincii, refugiaţi în Basarabia, din calea trupelor germano-austro-ungare. Printre refugiaţii transilvăneni şi bucovinieni care au dezvoltat o vie propagandă pentru cauza naţională a românilor din Basarabia se numără exponenţi ai elitei româneşti, Onisifor Ghibu, Octavian Goga şi Ion Nistor. Ei înfiinţează la Chişinău ziarul „Ardealul” (Transilvania) – „organ de propagandă pentru unirea politică a tuturor românilor”, tipărind şi abecedare şi cărţi în limba română.

S-a constituit Partidul Naţional Moldovenesc în aprilie 1917 sub conducerea lui Vasile Stroescu, ajutat de Pantelimon Halippa, Pavel Gore, Vladimir Herţa şi transilvăneanul Onisifor Ghibu. Cerinţele şi obiectivele erau centrate pe conceptul autonomiei complete a Basarabiei, restituirea pământurilor etc.

În august 1917 se înfiinţează un alt partid, respectiv Partidul Naţional Ţărănesc din Basarabia, care avea un program de mare semnificaţie – drepturile ţărănimii.

În septembrie 1917 are loc la Kiev congresul popoarelor din Rusia, având ca obiectiv autodeterminarea, la care Basarabia participă cu 6 membri. În numele românilor basarabeni a vorbit Teofil Ioncu, precizând: „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Numele Moldova, moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi numim moldoveneşti cuvintele şi organizaţiile noastre, facem asta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăjmaşilor noştri, de care avem foarte mulţi, ca şi dumneavoastră, şi el serveşte de a ne acuza pe noi de separatişti”. Ar trebui să ne pună pe gânduri asemenea vorbe, de mare şi actuală semnificaţie.

Trebuie să recunoaştem că rostirea lui Teofil Ioncu rămâne valabilă şi astăzi.

La Congresul Militarilor Moldoveni (numit şi Primul Congres) desfăşurat la Chişinău, în sala Casei Eparhiale, în zilele de 20-27 octombrie 1917 au participat 680 de delegaţi basarabeni reveniţi de pe front (printre care şi opt civili). Congresul a discutat 14 subiecte şi a stabilit convocarea Sfatului Ţării (Vezi: V. Ciobanu, M. Taşcă, Organizarea şi desfăşurarea Congresului Militarilor Moldoveni (20-27 octombrie 1917), În: Centenar Sfatul Ţării, 1917-2017. Materialele conferinţei ştiinţifice internaţionale, Chişinău, 21 noiembrie 2017, - Chişinău, 2017, p. 553-557).

În toamna anului 1917 s-au desfăşurat alegeri pentru cei 150 deputaţi care alcătuiau Sfatul Ţării, constituit din 70% moldoveni şi 30% reprezentanţi ai minorităţilor. L-au ales drept preşedinte pe Ion Inculeţ.

Reprezentanţii legali ai suveranităţii ruseşti au jurat credinţă Sfatului Ţării, fiind astfel transferată suveranitatea rusă în puterea Sfatului Ţării, care preia conducerea Basarabiei. În octombrie 1917 se proclamă autonomia Basarabiei, iar în decembrie Republica Democratică Moldovenească, legată federativ de Rusia. Întrucât Rusia intră sub puterea bolşevică, îi determină pe basarabeni să ia o decizie radicală: Republica Democratică Moldovenească să-şi declare independenţa în ianuarie 1918.

Din păcate, progresiv şi îngrijorător, în Basarabia se instalează anarhia la care contribuie factori complecşi, incontrolabili: refugiaţii (prizonieri ruşi întorşi din Germania, prizonieri germani în drum spre ţările lor), violenţe, crime, distrugeri cu consecinţe grav destabilizatoare pentru Basarabia. Nu trebuie omisă rezistenţa violentă a bolşevicilor instigaţi de la Centru, adică de la Moscova, cu dezarmarea corpului de ofiţeri ardeleni la Chişinău, arestarea unor deputaţi din Sfatul Ţării (alţii, ameninţaţi cu moartea, au părăsit Chişinăul).

În acest context, este ales Consiliul directorilor – organ conducător executiv al republicii proclamate, în frunte cu Pantelimon Erhan, preşedintele Republicii fiind ales Ion Inculeţ, iar şeful Guvernului Daniel Ciugureanu.

Provocările la adresa Consiliului şi populaţiei, iniţiate de către bolşevici înarmaţi, determină luarea unei decizii importante: solicitarea ajutorului armatei române. După unele ezitări guvernul Ion I. C. Brătianu trimite în Basarabia două divizii de infanterie şi două de cavalerie cu scopul definit de protejare a populaţiei, instituţiilor, a căilor de comunicaţie etc.

Armata română a fost întâmpinată la trecerea Prutului de o delegaţie a Sfatului Ţării în frunte cu Pelivan şi Inculeţ. La 26 ianuarie 1918 armata română, sub comanda generalului Ernest Broşteanu, intră în Chişinău, bolşevicii se retrag şi se restabileşte ordinea. În sudul Basarabiei restabilirea ordinii a fost mai dificilă, dar la 8 martie Armata Română intră în Cetatea Albă.

Ceea ce este paradoxal, dar nu de neînţeles, politica războiului este continuată şi în timp de pace, principiul autodeterminării popoarelor a fost repede uitat. Puterea bolşevică a considerat că intrarea armatei române în Basarabia este un act de agresiune, rupând consecutiv relaţiile diplomatice cu România şi confiscând tezaurul României, trimis în timpul războiului în Rusia pentru a fi protejat şi restituit.

În ianuarie 1918 situaţia politică atât a României, cât şi a Basarabiei nu era deloc favorabilă. Puterile Centrale aveau pretenţii inacceptabile pentru statul român, care a reuşit să-şi menţină integritatea teritorială şi politică.

Ucraina emitea pretenţii asupra Basarabiei. Devenea imperioasă necesitatea şi unicitatea soluţiei de unire cu România a Republicii Democratice Moldoveneşti.

Elitele culturale de pe cele două părţi ale Prutului se întâlnesc la 1 martie la Iaşi şi convin asupra necesităţii istorice, identitare a unirii Basarabiei cu România. La şedinţa guvernului român de la Iaşi participă Inculeţ, Ciugureanu şi Constantin Stere, luându-se hotărârea şi să supună problema unirii Basarabiei cu România în Sfatul Ţării.

În 26 martie ajunge la Chişinău şi prim-ministrul României Alexandru Marghiloman. În şedinţa Sfatului Ţării din 27 martie pentru adoptarea hotărârii de unire au luat cuvântul Preşedintele Ion Inculeţ şi prim-ministrul Alexandru Marghiloman. Delegaţia română s-a retras din şedinţă pentru a lăsa libere dezbaterile, Constantin Stere este cooptat în Sfat şi rosteşte cuvinte memorabile:

„Astăzi noi trebuie să hotărâm ceea ce va avea o importanţă hotărâtoare asupra soartei viitoare a poporului nostru. Mersul de fier al istoriei pune asupra umerilor noştri o răspundere pe care noi nu o putem ignora cu nici un fel de sofisme”.

Sfatul Ţării votează Unirea Basarabiei cu România cu 86 de voturi pentru, 3 contra şi 36 abţineri, cu rezoluţia istorică:

„În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărească soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România.

Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!

Semnează: Preşedintele Sfatului Ţării, Ion Inculeţ; vicepreşedinte Pantelimon Halippa; Secretarul Sfatului Ţării I. Buzdugan “.

Guvernul şi Regele României au luat act de Declaraţia de unire şi au ratificat unirea declarând: „Basarabia unită cu România de veci şi indivizibilă”.

La 10/23 decembrie 1918, Sfatul Ţării a adoptat o altă hotărâre care completa Actul Unirii Basarabiei cu România care enunţa:

„În urma Unirii cu România mamă a Bucovinei, Ardealului, Banatului şi Ţinuturilor ungureşti, locuite de români, în hotarele Dunării şi Tisei, Sfatul Ţării declară că Basarabia renunţa la condiţiunile de Unire, stipulate în actul de la 27 martie 1918, fiind încredinţată că în România tuturor românilor regimul curat democratic este asigurat pe viitor.

Sfatul Ţării în pagina Constituantei Române, care va alege după votul universal şi rezolvând chestiunea agrară după nevoile şi cererile poporului, anulează celelalte condiţiuni din Actul Unirii din 27 martie 1918 şi declară Unirea necondiţionată a Basarabiei cu România mamă”.

Anton Mărgărit spunea, în context, un adevăr de mare impact: „fără dorinţa, energia şi voinţa basarabenilor, această unire ar fi fost imposibilă”.

După 1812 apăruse problema concurenţei ireconciliabile a două abordări identitare antagoniste: românismul care promova unirea politică, culturală şi statală a tuturor celor care vorbesc graiul est-romanic, indiferent cărui imperiu este supus, şi moldovenismul generat şi promovat de autorităţile ruseşti care susţineau diferenţe şi despărţirea culturală şi politică a basarabenilor de vorbitorii graiului est-romanic.

Unirea din 27 martie 1918 trebuie consfinţită şi evocată fără ezitare ca o izbândă a românismului în Basarabia, după peste 100 de ani de eforturi de rusificare şi schimbări demografice majore. Simţământul conştiinţei identitare a românilor basarabeni a fost de neclintit.

Unirea Basarabiei cu România niciodată nu a fost recunoscută de Rusia şi Ucraina.

Dar Basarabia şi românismul au rezistat, rezistă şi vor rezista.