Cuvintele Tale. Temă (teamă) basarabeană. Litanie. Îngerul meu păzitor. (R)estul Europei. Mozaic. Arta compătimirii. Acolo se naşte lumina. Arbore în toamnă târzie. Cuvintele. Tempora mutantur. Temă (teamă) basarabeană. În pustiul roşu, tărâm al pier

Cuvintele Tale

Numai Tu, Doamne, nicicând

nu ne priveşti de sus,

chiar dacă Te uiţi la noi

din cerul înalt, din cerul înalt,

de-acolo pe unde

poate numai piciorul de vers a călcat…

 

Când Seceta îşi face loc

în sufletul nostru,

cuvintele Tale

în pâini se prefac.

 

Dacă vine peste noi Întunericul,

cuvintele Tale

lumină divină devin.

 

Numai Tu, Doamne,

vorbeşti cu noi pe înţeles

şi Te putem pricepe.

 

Cuvintele Tale,

mereu,

de-o limpezime

tulburătoare…

 

 

Temă (teamă) basarabeană

Râul în care se scaldă străinul

peste noapte

s-ar putea transforma

în graniţă.

 

 

Litanie
         Lui Constantin Tănase,
         in memoriam

 

Dă-ne nouă, Doamne,

limba noastră cea de toate zilele

şi pe noi, Doamne,

limbii noastre dă-ne.

 

Este a noastră limba noastră

dacă şi noi ostenim

să fim şi să rămânem

ai ei.

 

Români din toate ţările,

uniţi-vă

în ţara din care

nicicând n-aţi plecat –

România Mare a Limbii!

(De la Nicolae Iorga citire:

Dintr-un popor fac parte

toţi câţi ştiu

că fac parte din el.)

 

Câtă lumină, câtă credinţă

şi bunătate

e-n sufletul limbii noastre

dacă ea,

din вредный, vrednic ştie să facă…

Dă-ne nouă, Doamne,

limba noastră cea de toate zilele

şi pe noi, Doamne,

limbii noastre dă-ne.

 

Dă-i, Doamne, limbii noastre

viaţă fără de moarte

şi

creaţie fără recreaţie…

                                31 octombrie 2014

 

 

Îngerul meu păzitor

                Poetului Arcadie Suceveanu

Într-o bună zi,

îngerul meu păzitor

mi-a dăruit aripile sale.

„Zboară, zboară!, mi-a zis.

Şi nu-ţi face griji –

am aripi de rezervă.”

 

În aceeaşi clipă – ce miracol! –

am simţit că devin şi eu

înger păzitor.

Înger păzitor

al îngerului meu păzitor.

 

Am făcut schimb de aripi.

De atunci,

zburăm împreună:

arăm cerul,

semănăm cu stele pământul.

 

Îngerul meu păzitor

e Cuvântul.

 

(R)estul Europei

Micul dictator local

nu se mai dă jos de pe tron –

aşteaptă să-i încărunţească peruca

 

nesfârşitele beţii de cuvinte

transformă palatul într-o tavernă

adevărată –

către ziuă, aici, în mare taină,

se mănâncă varză murată în lacrimile noastre

clovnul gângav ne face să credem

că vorbeşte cu aluzii:

„Pu… pu… pute… pute… puterea!”

 

dudul bătrân din preajma palatului

constată filosofic:

„Lumea se împarte

în viermi care produc mătasea

şi viermi

care se-nveşmântează în ea.”

 

aici, unde toţi se boiesc şi se răz-boiesc

fără pic de jenă,

în DEX-ul inspirat al copiilor

război nu este decât

pluralul lui războu.

 

(R)estul Europei…

 

 

Mozaic

                Privind în vrav prostia imobilă…

                                                Mihai Eminescu, Pe un album

 Așa-i: prostia se modernizează,

Vrea, insistent, să-i zicem ignoranță –

Ia uite, dom’le, cum se machiază

Și-ncearcă să te țină la distanță

Ca nu cumva să vezi că e deșartă…

Habar nu are doamna de substanță…

 

Deși o știm, mereu o facem fiartă…

Prostia ca un foc mocnit ne arde…

Ea crede că produce mare artă

 

În fabricile ei patriotarde,

Unde se țes minciuni bine-mbrăcate

Și se prefac cuvintele-n petarde…

 

Aici, pe scena marilor păcate,

Regia este proastă, dar vicleană –

Eșecurile sunt aplaudate…

 

Ni se preface viața-ntr-o capcană?

Se mai întreabă sfintele lăcașuri:

Ce caută satana în sutană?

 

Noi, mieii Tăi, pe biblice imașuri,

Ne-ntrebăm, Doamne,- or fi schimbat păstorii

Crinii cei albi pe negrele mișmașuri?

 

Prostia nu suportă albul florii…

Zadarnic îți tocești, scriind, penița…

Prostia vrea mărire, tronuri, glorii…

 

Vă amintiți, desigur, de Chirița…

La noi, ea niciodată n-o să moară –

Atât de viguroasă-i este spița,

 

Că-a chirițit deja o-ntreagă țară…

 

                                                8 decembrie 2016

 

 

Arta compătimirii

Dacă nu mai pot de mâini, de picioare,

sunt compătimit,

sunt tratat cu doctorii alese.

Dacă mă vindec şi zburd ca un mânz,

sunt tratat cu indiferenţă.

Dacă am cancer,

sunt ţinut pe palmă.

Dacă n-am cancer,

sunt pălmuit.

Dacă mor,

mă îneacă în lacrimi.

Dacă nu mor,

mă îneacă în lac.

 

M-au înnebunit de-a binelea

compătimitorii...

Pentru orice eventualitate,

fereşte-mă, Doamne,

de cei care se oferă

să mă jelească:

mi-e teamă că,

nedorind să-i dezamăgesc,

aş putea muri

din politeţe.

 

Aş putea muri

din politeţe...

 

 

Acolo se naşte lumina

acolo

unde gândurile mele despre tine

se întâlnesc

cu gândurile tale despre mine

acolo

se naşte lumina

 

aici

la masa tăcută

ceştile noastre de cafea

se uită la noi

ca doi ochi negri miraţi

 

între acolo şi aici

o divină melodie

în anDante

roteşte sori şi stele

 

 

Arbore în toamnă târzie

                                 Iarna-i ici, vara-i departe...

                                                                Mihai Eminescu

Tot mai des, tot mai des

Singur sunt. Solitar.

Îmi vin păsări pe ram

Tot mai rar, tot mai rar.

 

Suie-ncet, suie-ncet

Dragul Soare-n zenit.

Zborul orelor e

Mai grăbit, mai grăbit.

 

Tot mai dulci, tot mai dulci

Amintirile-mi par.

Plânsul toamnei îl simt –

Mai amar, mai amar.

 

Mai înalt, mai înalt

Păsări trec peste crâng.

Frigul sapă în os

Mai adânc, mai adânc.

 

 

Cuvintele

Lăcaşuri sfinte

ne sunt cuvintele.

Ca-ntr-o biserică

intru-n cuvânt.

De-aici, ajung cu sufletul

până la Tatăl nostru

carele este în ceruri,

până la tatăl meu

care este-n pământ.

 

 

Tempora mutantur...

A trecut timpul regilor

care aveau măscărici –

a venit timpul măscăricilor

care au regi...

dar, nu insista prea mult

asupra acestei constatări:

cucuiele cele mai dureroase

provin din căderea pe gânduri...

 

 

Temă (teamă) basarabeană (II)

Bunicul meu Iustin

era pescar.

Mama îşi aminteşte

o vorbă de-a lui,

plină de-adâncă tristeţe:

„În râurile de hotar,

în râurile de hotar,

peştii

mor de bătrâneţe,

peştii

mor de bătrâneţe

în râurile de hotar,

în râurile de hotar...”

 

Bunicul meu Iustin

era pescar.

 

 

În pustiul roşu,tărâm al pierzaniei

Aş încerca orice

ca să-l scap pe fratele meu

de jarul pustiului roşu,

tărâm al pierzaniei.

Acum, pentru setea

celui drag suferind,

fă-te apă limpede, sânge al meu –

altfel, cum aş putea dovedi

că sângele apă nu se face?!

 

 

Oglinda

                În memoria părinţilor mei,

                Olga şi Alexei

 

De dor, de aducere-aminte, ochii mei

au slobozit rădăcini în Cer.

 

Neuitaţii mei, unde

v-aş mai putea căuta?

 

Cerul este singura oglindă care păstrează

toate chipurile ce s-au uitat vreodată în ea.

 

 

Tristă constatare

Ce urâtă-i, Doamne,

frumuseţea

pre frumuseţe călcând...

 

 

Apa care trece, pietrele care rămân

La senectute, câţi se cred Seneca!

Oricum te-ntorci, azi dai de-un filozof,

Care – vai-vai, ah-ah şi of-of-of! –

N-a vizitat nicicând biblioteca...

 

Nerozi ca Nero? Mulţi, cât spuma mării...

Micu’-mpărat e-un mare saltimbanc,

Care îşi are tronul într-un banc –

L-ai ascultat, ai râs, l-ai dat uitării...

 

Proverbul vechi (cu piatra şi cu apa)

Ne-nşală uneori, ne trage clapa –

Şi ridicăm în slăvi te miri ce fleac...

 

Şi ce-ncântare tâmpo-idolatră,

Când trece apa vie, cea de leac,

Şi ne rămâne epoca de piatră...

 

 

Măştile

                 Lui Glebus Sainciuc

Obrazul – marfă ieftină la piaţă...

Dar, la ce bun să vi-l mai cumpăraţi?!

Noi suntem noi, acei adevăraţi,

Doar când ne punem măştile pe faţă.

 

Aşa, nu mai părem nişte rataţi,

Înfumuraţi, zâmbim pe sub mustaţă,

Ne credem împăraţi şi regi pe viaţă,

Şi, huiduiţi, ne credem admiraţi...

 

Astfel, ajungem clovni desăvârşiţi,

Uităm cine am fost mai înainte,

Ne lustruim cu zel de ipocriţi

Şi-ascundem măşti în gânduri şi-n cuvinte.

 

Ce este masca? Masca e un rebus...

O mască te demască, zice Glebus.

 

 

Mereu e sus...

Să fi orbit că nu vedem, frustraţi,

Cum stă prostia-n tron, încoronată,

Şi cum e linguşită şi curtată

De către marii noştri acrobaţi?...

 

Cum bunul-simţ şi sufletul dau chix

Şi-n locul lor Nimicul ni se-aduce?

Nu te cruceşti când Iuda-şi face cruce?

Când ne hrănesc cu peşte prins în Styx?

 

Despre prostie ce-ar mai fi de spus?

Noi o dăm jos, ea urcă şi mai sus –

Mereu e sus, nicicând la înălţime...

 

Şi-atunci când cade, ca o falsă stea,

Asta e tot ce lasă după ea –

O urmă de dezgust şi îngustime...

 

 

Ce ai visat cândva

Ştii cine eşti? Ce eşti? Îţi aparţii?

Un vânt cu destinaţie secretă

Te foloseşte ca pe-o giruetă...

Ce trist e să trăieşti fără să ştii...

 

Gândul steril, crescut în eprubetă,

Domneşte-n ţara vorbelor pustii

Şi te învaţă ce şi cum să fii

Prostia care veşnic se repetă.

 

Ce ai visat cândva nu mai contează?

Unde e drumul tău? Vederea trează?

 

Ce timp de viclenie şi confuzii!

S-a încâlcit al Ariadnei fir...

Pe lume, cel mai mare cimitir

E cimitirul marilor iluzii...

 

Peisaj

La Târgu Jiu,

sus,

pe Coloana infinitului,

soarele

cuib și-a făcut – Creatorul,

în felul acesta,

a pus punctul pe i:

Am fost.

Suntem.

Vom fi.