Nodurile de semnificație kenning în poezia scaldică

Despre poezia scaldică (skaldică) am aflat mai întâi de la Borges. Ca-n multe alte privinţe, Marele Orb mi-a deschis ochii, de data asta spre Septentrion, în zorii închegării  literaturii culte. Pe Borges alte drumuri l-au dus pe cărările Nordului: pe de o parte intenţiile lui ludice, ultraiste, pe de alta sentimentele nediluate pentru norvegianca Norah Lange, „al cărei sânge poate (…) va recunoaşte”, spera el, metaforele kenning. De fapt, de la aceste metafore începe povestea. În 1933, J. L. Borges scrie un excelent text, „Kenningar”, adnotat ulterior, până în zorii deceniului şapte, pe care îl include într-o primă formă în Istoria eternităţii  (1936). Un text în care compilează metaforele kenning din poezia scaldică, aşa cum rezultă din culegerea Edda în proză (Edda prozaică, îi spune Darie Novăceanu în traducerea prin prisma limbii spaniole), realizată de islandezul Snorri Sturluson, la începutul secolului al XIII-lea (1230, subliniază undeva Borges, dar scriitorul argentinian nu trebuie crezut pentru precizia datelor, ci pentru profunzimea ideilor sale). Aşadar, un prim lexicon kenningar apare în limba română, în drumul său încâlcit pe la Buenos Aires şi include formule metaforice alternative pentru 44 de termeni: argint, aur, balenă, bancă, barbă, bardă, bătălie, bere, braţ, cal, cap, capul skaldului, cer, corabie, corb, dinţi, inimă, foc, funingine, lacrimi, lance, limbă, mână, mare, mort, ochi, pace, pământ, piept, războinic, rege, râu, săgeţi, sânge, scrumbii, scut, skald, spadă, soare, spânzurătoare, taur, vară, văzduh, vânt. Borges exploatează multiplu această lume a poeziei Nordului și în „Metafora”, „Discreţia istoriei”, „Undr”, „Stratagema” etc., ultimele două incluse în celebra Carte de nisip din 1975, dar această formă de creaţie rămâne rece în literatura română până la îndrăzneţul studiu al Flaviei Teoc, Limbajul poeziei scaldice. Metafore kenning şi termeni poetici în poezia scaldică a secolelor VII-XIII, publicat în 2017 la frACTalia¹.

Cartea Flaviei Teoc se doreşte un comentariu la tratatul de poetică Skáldaparmá (Limbajul poeziei), capitolul II al cunoscutei opere Edda în Proză a amintitului învăţat islandez Snorri Sturluson. Din fericire, Flavia Teoc a abandonat intenţia iniţială, de cartografiere a metaforelor kenning, ceea ce realizase, la nivelul de suprafaţă, tânărul Borges, propunând, într-o consistentă şi excelent structurată lucrare ştiinţifică, o analiză cu instrumente humboldtiene a doar 11 dintre conceptele scaldice:  cer, pământ, bărbat, femeie, inimă (pasiune), mare, corabie, cap (gândire), Iisus, iarnă şi gură (vorbire). Produs al şcolii clujene de lingvistică, o şcoală de orientare coşeriană, Flavia Teoc nu se desparte de instrumentarul avut la dispoziţie prin propria formare şi, implicit, propune o abordare a metaforelor kenning în baza înţelesurilor sugerate de Mircea Borcilă (profesor universitar clujean şi mare exeget al filosofului din Lancrăm) pe filiera Lucian Blaga: cunoaşterea metaforică înseamnă şi un spor cognitiv pe lângă cel expresiv, respectiv pe filiera Eugeniu Coşeriu, la care metafora este expresia unitară, spontană și imediată a unei viziuni. Nici alte direcţii ale aceleeaşi şcoli clujene, de data aceasta sugerate de excelenta traducătoare şi profesor de limbă şi literatură norvegiană (totodată director al Departamentului de limbi și literaturi scandinave din cadrul Facultății de Litere din Cluj-Napoca), Sanda Tomescu-Baciu, dar convergente, deopotrivă, cu ceea ce înseamnă demersul investigativ al Flaviei Teoc, nu au fost abandonate: analiza metaforelor kenning prin prisma relaţiei blagiene mit-metaforă.

Odată stabilit instrumentarul şi modelul analitic la dispoziţie, să ne axăm pe obiectul investigaţiei, poezia scaldică. Mai întâi, o primă demarcaţie necesară în parcursul nostru: poezia scaldică înseamnă, sugerează Borges, poezia Nordului (argentinianul o limitează la perimetrul insular al Islandei), exprimată prin nuclee cognitive şi expresive dense,  susţine Flavia Teoc, „transportată” de rapsozii anonimi „thulir”, deposedaţi de scalzi („poeţi de intenţie personală”, subliniază Borges). Ea diferă de poezia eddică, cea inclusă în Edda Poetică, prin simplitatea stilului, prin metrică şi, mai ales, prin conţinutul preponderent eroic. Strofa scaldică este alcătuită din opt versuri, fiecare a câte şase silabe, trei accentuate şi trei neaccentuate, dar organizate într-o formă inimitabilă, prezentată rezumativ de J. Jesch:

Fiecare jumătate de strofă este formată din două cuplete, iar fiecare cuplet începe cu două silabe accentuate care încep cu acelaşi sunet. Prima silabă accentuată din al doilea vers al fiecărui cuplet rimează cu o altă silabă accentuată din vers (apud Teoc, p. 9).

Apoi, odată stabilită perioada scaldică, a asumării intenţiei personale a poeților Nordului, să ne focalizăm asupra celuilalt concept (deopotrivă filologic şi estetic) din titlul cărţii publicate la frACTalia, metaforele kenning: „noduri de sens în interiorul tehnicii de compunere a poemelor, pentru a fi învestite cu puterile mnemonice profunde care au contribuit la compunerea versurilor conform regulilor poeziei scaldice” (p. 10). Un kenning înseamnă o asociere de două substantive în relaţie genitivală, lămureşte Flavia Teoc, pentru a substitui şi sugera un substantiv absent. Decodificarea metaforelor kenning este, în sine, un procedeu dificil şi necesită plonjarea în cultura Nordului, la pragul dintre primele două milenii post-cristice, în plină perioadă a încreştinării Scandinaviei, dar lectura poeziei scaldice nu presupune decodificarea acestor metafore: „Reducerea fiecărui kenning  al un cuvânt nu înseamnă dezvăluirea necunoscutelor; înseamnă anularea poemului”, spune Borges. Or, pentru a rămâne în spiritul acestei poezii, trebuie înţeles kenning-ul prin puterea lui sugestivă și prin, ceea ce reușește, de altfel, strălucit, Flavia Teoc  în lucrarea sa, asamblarea sporului cognitiv cu cel expresiv într-un tot nediluabil și ireductibil la înțelesuri primare. De altfel,
Snorri Sturluson propune prin tratatul său de poetică modalități de închegare a înțelesului și expresivității prin metafore sugerate: 

Pământului să-i spuneți carnea lui Ymir și mamă a lui Thor, fiica lui Ónarr, mireasa lui Odin, rivala lui Frigg, Rindr și Gunnlöd, soacra lui Sif, podea a cămării furtunilor, mare a tuturor bestiilor, fiică a nopții, sora lui Audr și soră a zilei (Sturluson/ Brodeur, 1916:136, Sturluson / Faulkes, 1998:35, t.n., apud Teoc, p. 36).

Acest exemplu din cele unsprezece pe care  ni le pune la dispoziție Flavia Teoc a fost ales întâmplător, pentru a înțelege că asocierea substantivelor în kenning nu este accesibilă decât celui care pătrunde în literatura Nordului în secolele VII-XIII cu întreg arsenalul de cunoștințe mitologice, istorice, antropologice și abia apoi lingvistice și literare. Așadar, fără o cunoaștere a mitului eddic al creației cerului din țeasta uriașului Ymir și a pământului din carnea sa, fără o înțelegere – mai mult decât ceea ce poate exprima sugestia mitologică – a faptului că în cucerirea de noi teritorii nordicii duceau campanii comparabile „cu modul în care Odin o posedă pe zeița Jörd” (p. 40), zeița Pământului, spre a putea folosi, spre exemplu, metafora kenning „mireasa lui Odin”, pătrunderea în poezia scaldică este imposibilă. Dar îndreptarul de metafore kenning nu se rezumă la o utilizare oarecare a acestora din catalogul Sturluson, ci la o alegere, din pudoare, a variantelor diferite, într-o combinatorică distinctă: „Cântăreții aveau pudoarea repetiției literale și preferau să epuizeze variantele”, susține Borges. Ceea ce face Flavia Teoc este remarcabil: se documentează pentru elaborarea acestei cărți la bibliotecile universităților din Roskilde, Aarhus și Copenhaga, respectiv la Institutul Arnmagnaean pentru a studia Codex Wormianus, din care exemplifică, prin pagini de manuscris, în carte. Pătrunde în literatura Nordului în imersiune – atât în cultura acestor neamuri germanice din Nord, cât și în timpurile mișcătoare ale convertirii Scandinaviei la creștinism și ale trecerii de la poezia rapsozilor „thulir” la cea cultivată, a scalzilor, și aduce în actualitate și în lumina Sudului european, prin intermediul limbii române, nu doar tratatul de poetică scaldică, ci și mecanica producerii versurilor. Ritmul și structura strofelor din poezia scaldică, dar și respirația metaforelor kenning, susține Flavia Teoc, citându-i pe G. Turville-Petre și R. Perkins, vin din îndeletnicirea vikingă, a trasului la rame.

Reconstituind originile modului de compunere a strofei dróttkvaett, Richard Perkins (1985) lansează teoria conform căreia structura și, implicit, ritmul silabelor din interiorul versului sunt asociate cu ritmul menținut de marinarii care trăgeau la vâslă (p. 111).

Turville-Petre remarca și el, în studiul Scaldic Poetry (1976), ritmul stacatto al versului dróttkvaett. În situația în care strofele compuse în ritm dróttkvaett au avut rolul de cântece de vâsle, acest fapt ar explica implicit atât structura de opt versuri a fiecărei strofe, cât și sistemul de rime înțelese ca elemente funcționale în interiorul poemului (p. 112).

Acest mod de a pătrunde, prin imersiune culturală, în originea nodului de semnificație kenning, este cel care transformă studiul Flaviei Teoc dintr-un simplu discurs științific pe marginea poeziei scaldice într-un excelent exercițiu enciclopedist de pătrundere, prin această literatură, în universul credințelor, organizării politice și sociale a comunităților Nordului. Mai mult, încercarea de unificare a demersurilor de pătrundere în aceste noduri de semnificație, prin lectura poeziei scaldice în termenii actelor ilocuționare și perlocuționare (cum propusese Margaret Clunies Ross, în 1978) sau prin înțelegerea kenningar prin caracterul lor funcțional, prin utilitatea pragmatică (sugerată de J. L. Borges) – derivată din respirația vâslașilor vikingi, înseamnă o înțelegere profundă a celei dintâi închegate poetici medievale din Europa. Flavia Teoc împrumută de la zeul nordic Bragi, marele meșter al ritmului, metricii, discursului (să-i zicem simplu, vorbirii dichisite), capacitatea de redare a acestor nuclee metaforice într-o limbă închegată pe alte coordonate, limba română, în care războiul (răs + bellum) are înțelesul de răspuns la agresiune, conținuturi din limbi în care pacea e redată în metaforele kenning prin „răgazul lăncilor”.