Problema afirmării personalității feminine comentată în ziarele epocilor trecute

Femeia şi imoralitatea ucigaşă

După unele studii realizate la nivelul Uniunii Europene (UE), România s-ar afla pe ultimul loc în ceea ce priveşte egalitatea între bărbaţi şi femei. Căutând prin ziarele din epoci trecute, pentru a descoperi informații care să susţină ideea că în România lipsa egalităţii între femei şi bărbaţi nu e o problemă a ultimilor ani, ci una mult mai veche, am avut șansa de a găsi publicația Flori de crin, cu subtitlul „Revistă feminină”, care apărea la Șimleul Silvaniei. Deși este vorba despre o publicație dintr-un oraș mic (astăzi are circa 16 mii de locuitori), credem că e interesant de urmărit modul în care locuitorii din comunitățile mici priveau chestiunea emancipării femeii. În plus, după cum vom vedea, ziariștii unor publicații importante din București s-au grăbit să-și exprime susținerea pentru obiectivele pe care Flori de crin – revistă „religioasă-literară” ce avea „menirea de a promova religiozitatea și moralitatea credincioaselor Bisericii” – și le asuma.

În cuprinsul primului număr, care a ieșit în mai 1932, apăreau semnăturile a 17 colaboratori, iar dintre acestea doar trei erau ale unor femei. De asemenea, dintre cei aproape 40 de colaboratori anunțați în pagina a doua, doar cinci erau femei. Publicația era ținută de patru oameni: preotul Teofil A. Bălibanu (redactor), Emilia Ilie, Iulia Boțan (secretariat de redacție) și Cornelia Petrișin (administrație). Printre colaboratorii anunțați se aflau Ion Agârbiceanu și Gala Galaction. Abonamentele aveau prețuri cuprinse între 100 și 200 de lei. Exista însă și un „abonament de încurajare”, care costa 300 de lei.

După cum se arăta în articolul-program, principalul scop al revistei era apărarea tineretului feminin de imoralitatea ucigașă: „Curente subversive – sub forme moderniste – pătrund tot mai adânc în toate straturile societății. Și ceea ce trebuie să ne îngrijoreze și mai mult este că au început a pune stăpânire formală chiar pe biata femeie română, iar imoralitatea femeii se revarsă asupra întregii nații. Femeia este educatoarea (învățătoarea, profesoara, sora, mama!) generației de azi și mâine! Și dacă ne gândim că și tineretul feminin se găsește astăzi la o răspântie... că în mijlocul atâtor tentații satanice se află complet dezorientat... trebuie să ne punem pe gânduri, dar mai ales pe lucru, fiindcă avem o sfântă datorie de conștiință în fața lui Dumnezeu și în fața Neamului, să jertfim orice, pentru a mântui de pieire tineretul, femeia și Națiunea”².

Într-un alt articol, cititorii erau îndemnați să se îngrijească de educația femeii, pentru că doar astfel țara putea avea viitor: „La răspântia în care ne-au adus împrejurările postbelice cu orizonturi amăgitoare, cu crize grave de disciplină morală, cu salturi în necunoscut, întrebarea firească se pune: care să fie educația femeii într-o lume ce se depărtează, se deosebește atât de zgomotos de cea veche? Să nu ne lăsăm înșelați de aparențe. Valurile noutății vor trece, spuma se va spulbera; fondul cel vechi trebuie conservat, pentru că experiența veacurilor ne învață că acele valori sufletești care au rezistat intemperiilor, rătăcirilor și crizelor au contribuit la progresul civilizației permanente. Aceste valori trebuie să fie păstrate ca un depozit sacru în tezaurul sufletului feminin, spre binele propriu al familiei și al nației românești”³.

În al doilea număr al revistei, într-un articol intitulat Chestiunea feministă, intrarea femeilor în fabrici, pe un salariu mai mic decât cel plătit în mod obișnuit unui bărbat, se număra printre problemele care au făcut ca familia tradițională din România să-și piardă „poezia”. De asemenea, fiind lucrătoare, femeia nu-și mai putea respecta îndatoririle de mamă. O altă problemă semnalată în articol era și cea a atenției acordate de femeie eleganței trupului: „Condiția femeii în toată antichitatea era foarte înjositoare. Femeia era considerată ca un lucru, un obiect oarecare, sau ca o ființă inferioară bărbatului, ca și cum firea ar fi orânduit-o nu de tovarășă bărbatului, ci de servitoarea și roaba lui, nedestoinică în a se ridica intelectualicește și moralicește. Creștinismul i-a îmbunătățit starea, totuși multă vreme se părea cu neputință ca femeia să părăsească furca și fusul, munca casei și a câmpului și să se înalțe prin instrucțiune într-o atmosferă mai bună și mai vrednică de ea și de înalta misiune socială ce o are. Când școala a fost deschisă și pentru ea și a fost chiar obligată a se instrui, măcar cât de cât, s-a schimbat întregul orizont și, în cea mai mare parte, a dat în alt exces. A început o educație aproape exclusiv exterioară, având ca țintă eleganța trupului, neglijând calitățile ei sufletești, și aceasta pentru a mulțumi exigențele mondene ale sexului”⁴.

Într-un alt articol se arată că preocuparea pentru hainele și coafurile la modă le-a făcut pe femei să-și piardă puțina minte pe care o aveau: „Proverbul spunea: «poale lungi și minte scurtă». Femeile au voit să schimbe proverbul, scurtându-și poalele, scurtându-și părul și – o spun cu durere – au reușit să dovedească că și-au pierdut și acel dram mic de minte”⁵. Femeia îmbrăcată „la modă” era, în opinia autorului, nimic altceva decât un bordel ambulant, care ieșea pe străzi pentru a-și prezenta marfa. Nu doar moda era criticată în paginile revistei, ci și educația sexuală, care, în opinia redacției, nu era nimic altceva decât arma cu care comuniștii distrugeau conștiința tineretului.

La sfârșitul anului 1936, redacția anunța suspendarea revistei pentru un an de zile. Nu avem informații dacă Flori de Crin și-a reluat activitatea de la 1 ianuarie 1938, așa cum făgăduise conducerea publicației. Urmărind articolele din Flori de Crin, observăm că această publicație nu este o revistă dedicată femeilor, ci una în care femeile din România sunt blamate pentru că au adoptat stilul de viață occidental.

Am văzut că, deși se declara „revistă feminină”, Flori de Crin conținea doar într-o mică măsură articole semnate de femei. Trebuie spus însă că situațiile de acest tip erau întâlnite și în presa din București. Referitor la numărul femeilor care lucrau în presa bucureșteană, Dan Ciachir arată că, în România interbelică, breasla gazetărească era preponderent masculină. Presa de stânga era cea care „cultiva ceva mai mult colaborarea femeilor”⁶. Din paginile revistei Flori de Crin aflăm că apariția noului produs jurnalistic a fost remarcată de marile ziare bucureștene, Curentul fiind unul dintre acestea.

Datoria femeii române de a se apropia de Biserică era sugerată și în paginile Universului, cel mai popular ziar al acelei epoci. De pildă, într-un articol publicat în 4 mai 1931, Stelian Popescu, directorul publicaţiei, saluta începerea lucrărilor Congresului femeilor ortodoxe, care se ţinea în acel an la Craiova, subliniind astfel obligaţia femeii de a pregăti viitorul țării prin „credință”: „Congresul femeilor ortodoxe, ce se deschide azi la Craiova, este o urmare a activității unui neîntrerupt șir de ani, dusă de o mână de femei care prin elanul cu care au pornit la luptă și prin perseverența lor, dau oficialității putința să-și deschidă ochii asupra viitorului. Trimitem salutul nostru acestor admirabile femei, a căror muncă, necunoscut de binefăcătoare ca mierea albinelor, dă speranță că în credința, care a însoțit sufletele strămoșilor noștri de la leagăn și până la mormânt, vom găsi puterea să dăm Statului Român strălucirea pe care o merită”⁷. Epoca interbelică a fost, de altfel, cea care a înregistrat apariţia unui nou gen: băietana.

Băietana – femeia masculinizată

Acest termen reprezenta, de fapt, noul stil de viaţă adoptat de femeile, în special cele tinere, din epoca interbelică. Un rol important în acest sens a fost deţinut de literatură, care a promovat cu succes noul model feminin. Caracteristica principală a tipului de băietană care a pătruns şi în România a fost, după cum arăta Ovid Densusianu-fiul, „afişarea stridentă a unei independenţe de gândire, tinzând la libertatea unor drepturi noi ce trebuiau să determine o afirmare a misiunii feminine în ritmul mai amplu al evoluţiei sociale”⁸. Chiar termenul băietană precizează caracterul acestei transformări: masculinizarea feminităţii. Mai exact, „peste delicateţea şi timiditatea instinctivă a sexului s-a întins, îndrăzneţ şi brusc, un avânt de energie ce a făcut din femeia sentimentală de odinioară o voluntară fată-sport”⁹. Iată care era aspectul băietanei: „Părul tăiat, trupul slăbit de exerciţiul zilnic al gimnasticii, când nu e debilitat de regimul alimentar impus de modă, mersul hotărât şi adesea îngreunat de pantofi cu tocuri joase, tânăra răzvrătită trece în faţa privirii rivalului său omul cu un pas elastic şi o siguranţă virilă ce-i dau un farmec de originalitate îndrăzneaţă şi de senină sfidare”¹⁰.

Pamfil Şeicaru comenta şi el stilul occidental de viaţă adoptat de femeile din România în anii dintre cele două războaie mondiale. Într-un articol ce face parte din campania declanşată de „crima lui Găetan”¹¹, gazetarul definea calitatea de membru al lumii bune. Astfel, după gazetarul precizat, o „fată din lumea bună este o jună cu rochia scurtată până deasupra genunchiului, neostenită dansatoare, cu mişcări pătimaşe din şezut la diversele reliefări pasionate ale dansului. De asemenea, fata de lume bună este liberă pe mişcări, stând picior peste picior în poziţii lascive, provocatoare, fumând în public şi zvârlind zgomotos game vulgare de râs. Era obligatoriu ca, la anumite intervale de timp, juna din «lumea bună» să fie surprinsă de mama ei cu tatăl ei vitreg sau cu amantul nu mai puţin pasionatei ei mame”¹².

Socialismul și mișcarea feministă

Într-o lucrare apărută, cel mai probabil, în 1940, Constantin Titel Petrescu, vorbind despre socialismul în România, prezintă condiția femeii de la acea dată. Spre deosebire de ceea ce se susținea în paginile revistei Flori de Crin, autorul numit arăta că creștinismul nu a făcut nimic pentru îmbunătățirea condiției femeii: „Mișcarea socialistă a fost însă prima în România care a luptat pentru acordarea de drepturi civile și politice femeii. Ideea echivalenței sexelor este de dată, relativ, recentă. În trecutul istoric, femeia era considerată ca sclavă”¹³. După Constantin Titel Petrescu, Biserica creștină, prin reprezentații ei, a ajutat la apariția și păstrarea prejudecăților care plasează femeia într-un raport de inferioritate față de bărbat: „Datorită acestor vechi prejudecăți, de ordin mai mult religios, legile și instituțiile mai tuturor popoarelor au ținut femeia într-o stare de completă inferioritate. A trebuit să vină epoca modernă, cu dezvoltarea capitalismului și chemarea femeilor în fabrici, pentru ca să ia naștere femenismul, ca mișcare de revendicare a drepturilor femeii”¹⁴.

Referiri la „chestiunea femeiască”, care includea teme ca emanciparea femeii și egalitatea femeii cu bărbatul sub toate aspectele vieții sociale, găsim și la un alt reprezentant al socialismului românesc. I. C. Atanasiu explică locul ocupat de această „chestiune” în programul politic al socialiștilor: „Un tratament al femeii sub toate raporturile egal cu al bărbatului era un postulat firesc al ideologiei socialiste. Partidul Social-Democrat al muncitorilor din România și-a înscris ca un punct programatic al acțiunii lui și emanciparea completă a femeii. În Congresul al II-lea al partidului, ținut în anul 1894, «chestia femeii» a fost unul dintre punctele la ordinea zilei”¹⁵.

În lucrarea citată se face referire și la polemica dusă, în paginile de ziar, de Sofia Nădejde cu Titu Maiorescu asupra capacității intelectuale a femeii, cel din urmă având convingerea că femeia, care deținea un creier de dimensiuni mici, avea nevoie de tutelare din partea bărbatului.

Discursul socialiștilor români referitor la „dreptul la o viață egală a femeii cu bărbatul” a fost respins nu doar de reprezentanţii „clasei burgheze”, ci și de muncitori. În aceeași sursă este relatată o situație în care niște indivizi erau foarte porniți împotriva femeilor care lucrau ca vânzătoare. În acele vremuri, se considera că locul femeii era lângă copii și la munca din gospodărie. Femeii îi era permis însă să lucreze ca modistă.

Bărbatul e bărbat, iar femeia e femeie

În Amicul familiei, revistă din Gherla, care a apărut între 1878 și 1890, femeile erau încurajate să se pregătească pentru timpurile noi ce urmau să vină: „Să fim drepți! Orice reformă sosește atunci când spiritele sunt pregătite pentru ea. Femeile să se silească a-și afirma demnitatea și capacitatea, căci spiritele luminate le-au susținut totdeauna și totdeauna au fost pentru ele [...]”¹⁶. Într-un alt articol, bărbaților li se cerea să-și schimbe atitudinea pe care o aveau față de femei: „Nu priviți, nici tratați femeia cochetând și dezmierdând-o, căci prin aceasta se va deștepta într-însa numai vanitatea și iubirea proprie; dar nici nu mai faceți ce ați făcut, adică s-o dați uitării fără pic de scrupule, scuzându-vă cu veșnicele ruginituri; că femeia nu este capabilă de studiu, că sufletul ei moale și impresionabil alunecă ușor în extremități și că pentru femeie nu se potrivește a avea cunoștințe și pricepere pentru o ocupație sau chemare mai grea, că locul ei este lângă copii, în casă, curte și țărână”¹⁷.

În Amicul familiei au fost publicate, de-a lungul timpului, numeroase articole care militau pentru realizarea egalității depline între femeie și bărbat. La aproape cinci decenii de la închiderea acestei publicații, într-o lucrare intitulată Teoria comunității omenești, Traian Brăileanu se declară surprins de faptul că, de-a lungul timpului, filosofii nu au acordat mai multă atenție lămuririi următoarei chestiuni: Omul despre care vorbesc doctrinele filosofice este bărbat sau femeie? În opinia autorului, feminismul era o invenție a timpurilor moderne și avea la origini discursurile socialiste: „Problema ar trebui analizată în mod obiectiv. O egalitate între bărbați și femei există dintr-un anumit punct de vedere, dar, totuși, din altul există inegalitate. Bărbatul e bărbat și femeia e femeie”¹⁸. După Traian Brăileanu, drepturi egale cu cele ale bărbaților în toate domeniile vieții sociale nu cereau toate femeile, ci doar cele cu reputație îndoielnică: „«Feminismul» e justificat când cere din partea bărbatului respectarea normelor morale și religioase în relațiile sale cu femeia, dar nu e justificat când cere egalitatea economică și politică a femeii, când ea, de fapt, nici nu poate îndeplini aceste funcțiuni sociale, decât doar prin părăsire și neglijarea funcțiunii ei de mamă. Socialismul, în tendința de distrugere a societății «burgheze», a vroit să trezească la femei porniri revoluționare de ordine economică și politică. N-a găsit însă teren prielnic de propagandă decât între celibatare și prostituate, nicidecum însă la femeile mame”¹⁹.

Același autor, într-o altă lucrare de această dată, vorbind despre locul ocupat de femei în gândirea politică naționalistă, susținea că femeia nu putea avea alte misiuni decât acelea de mamă și educatoare. Pentru formarea unei femei de tip nou era necesară însă realizarea unei reforme a educației fetelor²⁰. O poziţie tranşantă găsim și la Nae Ionescu, gazetar cu nume sonor în epoca interbelică. Acesta susţinea că, pentru a fi rodnică, activitatea feminină trebuie să se miște pe linia feminității, nu pe cea a feminismului. De altfel, în opinia ziaristului, feministele nici măcar nu erau femei, ci un ceva care se afla în afara legilor firii²¹.

Școli pentru femei

În septembrie 1877, în publicația sibiană Albina Carpaților, apărea, sub semnătura I. Meșotă, articolul intitulat Femeia și emanciparea ei. Textul este unul consistent și se întinde pe mai multe pagini, în trei numere consecutive. Autorul plasează chestiunea emancipării femeii în rândul celor mai importante subiecte care frământau mințile luminate ale acelor vremuri. Principalul argument adus în sprijinul acestei afirmații este reprezentat de numeroasele adunări ale partizanilor egalității între bărbat și femeie din țări precum SUA, Anglia, Franța, Germania, Italia etc. „Chestiunea emancipării” beneficia de un interes sporit din partea opiniei publice, din acest motiv ea nu putea fi ignorată de cugetătorii acelor timpuri: „Nu mai este îndoială că între chestiunile mari, care ocupă spiritele secolului nostru, se află şi chestiunea despre emanciparea femeii, o chestiune cel puţin tot atât de importantă ca şi chestiunea naţionalităţilor”²². În textul său, autorul vorbește despre poziția socială ocupată de femeie de-a lungul secolelor. Astfel, modul în care femeia a ales sau i s-a impus de către bărbat să trăiască a diferit de la o epocă la alta, dar și de la o zonă a lumii la alta.

Urmărind textul, observăm că autorul nu este tocmai un susținător al campionilor emancipării moderne, așa cum el îi numește pe cei care pretind că pot înlătura barierele puse de natură între bărbat și femeie. În opinia acestuia, femeia, cea care este destinată să fie regeneratoarea omenirii, trebuie să reprezinte un model de moralitate și de religiozitate pentru generația tânără. De asemenea, femeia este de folos omenirii, arată aceeași sursă, dacă își asumă sarcina de formator de caractere, și nu dacă se preocupă, de pildă, de cercetarea hieroglifelor. O altă idee lansată în articolul din Albina Carpaților este aceea că femeia, fiind „o fiinţă mai debilă”, trebuie să fie ocrotită, adică să i se asigure existența. De asemenea, femeii trebuia să i se asigure accesul la educație, în special la acel tip de educație care era îndreptată spre pedagogie: „Aşadar, emanciparea femeii să se pregătescă şi să se promoveze prin fundarea de școli pentru sexul femeiesc, şi anume prin fundarea de școli secundare mai înalte din care să iasă mame luminate şi virtuoase”²³. Autorul este de acord însă ca femeilor care au aplecare spre studiu și doresc să trăiască în afara unei familii să li se permită studierea oricărei discipline științifice.

Tema înființării de școli speciale pentru femei o întâlnim în mai multe publicații din acea epocă. De pildă, în Biserica și școala, foaie care apărea la Arad, într-un articol intitulat „Femeia română” și semnat de Emilia Lungu, li se cerea bărbaților să renunțe la obiceiurile vechi și să țină pasul cu ideile moderne care își făceau loc în lumea civilizată: „Lepădați-vă de învechitele datini, luaţi avântul spiritului modern și cugetaţi că femeia română a fost destul uitată și umilită, cugetaţi că ea face jumătate din naţiune și că o naţiune numai atunci poate deveni mare și stimată când ambele sexe progresează asemenea”²⁴.

Despre condiţia femeii române scria, în 1930, într-o publicaţie din Oradea, şi academicianul I. Simionescu: „Se mai păstrează încă obiceiul ca în biserică femeile să ia parte la serviciul religios într-un spațiu rezervat, aproape de intrare. Bărbații stau în fața altarului, după cum în drumul spre casă ei apucă înainte și femeile vin în urma lor. Obiceiul a rămas din vremea începuturilor evoluției sociale. Reprezintă azi o nedreptate, ștearsă din multe alte manifestațiuni de viață. Femeia e legată de casă mai mult; ea e sufletul familiei; duce însă și martirajul traiului. Cum merge încă în urma bărbatului, a rămas în urmă și cu cultura. În Basarabia nici 2% dintre femeile române nu știu citi. Lumea lor e încă lumea tradiției vechi, vechi de tot. Datinele și credințele chiar din vremea păgânismului le păstrează cu sfințenie. [...] De aceea, femeia română se istoveşte înainte de vreme. Pare îmbătrânită când trebuie să fie în plină înflorire. Se scoală cea dintâi în casă. După ce pregăteşte mâncarea pentru câmp şi orânduieşte treburile gospodăriei, pune sapa pe umăr şi pleacă la ogor muncind de-a valma cu bărbatul. Alăptând din vreme în vreme copilaşul ce doarme la umbra unor brusturi. Seara se culcă cea din urmă, după ce, ca prâsnelul, deşi obosită, îngrijeşte de vite şi de mâncarea familiei. Bărbaţii au vacanţă: iarna. Femeia nici atunci nu ştie ce e liniştea; dacă şi pământul se odihneşte, gospodăria nu stă locului. Pe deasupra, prea adesea femeia suferă harţagul bărbatului, întors pe două cărări de la crâşmă”²⁵.

Semnalăm aici şi observaţia facută de autorul unui articol publicat, în februarie 1935, în revista Realitatea ilustrată: „Sunt şanse ca într-un viitor oarecare inteligenţa feminină să se apropie de a bărbatului”²⁶ .

În ciuda celor arătate mai sus, reprezentantele organizaţiilor de femei din acea epocă aveau convingerea că modelul familiei patriarhale a dispărut, pentru a face loc unei tovărăşii cu drepturi şi datorii egale²⁷. 

Note:

¹ O variantă în limba engleză a acestui articol a fost publicată în Andy Puşcă, Cristian Sandache, Fănel Teodoraşcu (coord.), Sexism – Topical Issues. Case Studies. Perspectives, LAP LAMBERT Academic Publishing, Saarbrücken, 2016.

² Cuvânt – program. În: „Flori de Crin”, anul I, nr. 1, mai 1932, p. 3.

³ I. C. Cătuneanu, Cerem ajutorul femeii. În: „Flori de Crin”, anul I, nr. 1, mai 1932, p. 8.

⁴ Dominic Neculăeș, Chestiunea feministă. În: „Flori de Crin”, anul I, nr. 2, iunie 1932, p. 7.

⁵ Moda. În: „Flori de Crin”, anul I, nr. 4-5, octombrie-noiembrie 1932, p. 3.

⁶ Dan Ciachir, În lumea presei interbelice, Editura Timpul, Iași, 2008, p. 117.

⁷ Stelian Popescu, Predică în pustiu. Articole scrise în anii 1930-1941, Editura Ziarului „Universul”, Bucureşti, 1941, p. 464.

⁸ Ovid Densusianu-fiul, Femeia modernă. În: „Cele trei Crişuri”, anul XI, nr. 5-6, mai-iunie 1930, p. 65.

⁹ Ibidem.

¹⁰ Ibidem.

¹¹ Fănel Teodorașcu, Pamfil Șeicaru, Ars Docendi, Bucureşti, 2014, p. 185.

¹² Ibidem, p. 242.

¹³ Const.-Titel Petrescu, Socialismul în România, 1835 – 6 septembrie 1940, Biblioteca Socialistă, p. 410.

¹⁴ Idem, p. 411.

¹⁵ I. C. Atanasiu, Pagini din Istoria Contemporană a României, 1881-1916. Volumul I: Mișcarea socialistă - 1881-1900, Editura „Adevărul” S.A., Bucureşti, p. 174.

¹⁶ Eufrosina Homoricenu Stoenescu, Femeia. În: „Amicul Familiei”, anul VIII, nr. 8, 15/27 aprilie 1884, p. 1.

¹⁷ Emilia Lungu, Femeia română. În: „Amicul Familiei”, anul II, nr. 8, 13/25 noiembrie 1879, p. 1.

¹⁸ Traian Brăileanu, Teoria comunității omenești, „Cugetarea” Georgescu Delafras, Bucureşti, 1941, p. 121.

¹⁹ Ibidem.

²⁰ Traian Brăileanu, Sociologia și arta guvernării, Editura „Cartea Românească”, Bucureşti, 1940, p. 233.

²¹ Nae Ionescu, Roza Vânturilor, Editura „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1990, p. 414.

²² I. Meşotă, Femeia și emanciparea ei. În: „Albina Carpaților”, anul I, nr. 5, 15 septembrie 1877, p. 52.

²³ Ibidem, p. 78.

²⁴ Emilia Lungu, Femeia română. În: „Biserica și școala”, anul III, nr. 44, 28 octombrie / 9 noiembrie 1879, p. 361.

²⁵ I. Simionescu, Vrednicia femeii române. În: „Cele trei Crişuri”, anul XI, nr. 5-6, mai-iunie 1930, p. 51.

²⁶ O preferaţi frumoasă sau inteligentă. În: „Realitatea ilustrată”, anul IX, nr. 420, 6 februarie 1935, p. 4.

²⁷ Alexandrina Gr. Cantacuzino, Femeia. În: „Cele trei Crişuri”, anul XI, nr. 5-6, mai-iunie 1930, p. 52.