Model de rectitudine şi de etică ştiinţifică
Pentru tipar
1. În foarte multe privinţe, contribuţia acad. S. Berejan la elucidarea aspectelor legate de subiectul în discuţie a fost decisivă (după informaţia pe care o deţinem, chiar şi îmbinarea „Limba noastră” a devenit cu timpul, graţie inspiratului academician, „Limba noastră cea română”). Nu vom purcede la înşiruirea (care poate lua dimensiuni „kilometrice”) a acţiunilor concrete în această direcţie: organizarea de manifestări ştiinţifice sau participarea la atari manifestări, publicarea de materiale sau nenumăratele intervenţii în cadrul emisiunilor televizate şi radiofonice etc.
Ceea ce considerăm însă important să reliefăm în mod special e faptul – n-aş dori ca această remarcă să fie luată în nume de rău de ceilalţi lingvişti al căror aport în elucidarea chestiunii date merită, de asemenea, înalt apreciat – că S. Berejan a fost nu numai cel mai fecund savant în perioada de la 1989 încoace (cca 90 de publicaţii în care se pune în discuţie identitatea glotică moldo-română), dar şi cercetătorul cel mai „generos” privind furnizarea de argumente dintre cele mai ponderate şi mai convingătoare referitor la adevărul despre numele corect al limbii noastre.
2. Despre calităţile lui S. Berejan de conducător şi organizator al muncii ştiinţifice în domeniul filologiei ne vorbesc anumite realităţi de care nu orice savant a avut parte: conducător ştiinţific a 12 teze de doctor, consultant ştiinţific a 7 teze de doctor şi doctor habilitat, referent oficial a 15 teze de doctor şi doctor habilitat. Mai mult, faptul că acad. S. Berejan a fost redactor sau coordonator a zeci de lucrări individuale şi / sau colective, semnatar a nenumărate Prefeţe la monografii sau culegeri de articole, Scrisori sau Adresări către diverse organe de resort, Răspunsuri la multiple solicitări nu e un indiciu al calităţilor manageriale ale lui S. Berejan privind organizarea activităţii ştiinţifice în domeniul filologiei? Iar faptul că acad. S. Berejan a fost şi este cel mai prezent savant în mintea şi inima cercetătorilor lingvişti basarabeni (doar atâţia „ne-doctoranzi” ai prof. S. Berejan se doreau şi continuă a se vrea consideraţi „berejanişti”) nu e un argument în favoarea calităţilor pe care trebuie să le întrunească un veritabil savant?
În subsidiar, am mai putea adăuga că gama calităţilor la care ne referim ar fi incompletă dacă n-am aminti şi de faptul că regretatul cercetător, deşi nu a fost încercat de ambiţii vane, a evitat permanent tentaţia de a merge pe căi bătătorite, a dat preferinţă chiar din start aporiilor lingvistice, a manifestat curajul de a părăsi punctele de vedere tradiţionale, a vădit cutezanţa de a emite opinii eterodoxe şi acribie filologică, a detestat cu orice ocazie diletantismul şi flatarea în activitatea ştiinţifică.
3. E în afara oricărui dubiu că, în persoana acestei somităţi fără tăgadă, am avut un adevărat şi onest slujitor al ştiinţei –- ipostază care poate fi ilustrată prin chiar „mărturisirile” acad. S. Berejan din discuţiile private cu subsemnatul. Eram în primul an de studii doctorale la Institutul de limbă şi literatură „moldovenească” al A.Ş.M., când a apărut culegerea „Типология сходств и различий близкородственных языков”, Кишинев, 1976 („Tipologia asemănărilor şi deosebirilor dintre limbile înrudite”), în care era publicat şi articolul „Молдавский язык – самостоятельный язык молдавской нации” („Limba moldovenească – limba autonomă a naţiei moldoveneşti”) semnat de I. Vartician, S. Cibotaru, S. Berejan, Al. Dârul. Prinzând momentul oportun, i-am propus conducătorului meu ştiinţific să „udăm” articolul, propunere la care prof. S. Berejan, după o pauză cu subtext transparent, a întregit discuţia noastră: „Dacă aş dispune de mijloace financiare, aş procura tot tirajul acestei cărţi, ca să nu mai ajungă pe rafturile librăriilor”.
În acelaşi context: îmi stăruie în memorie discuţia altercantă dintre S. Berejan şi un colaborator al Consiliului Naţional pentru Acreditare şi Atestare privitor la dosarul unui pretendent la grad ştiinţific (S. Berejan era consultantul ştiinţific al acestui pretendent). Funcţionarul de la Consiliu pleda, fireşte, pentru respectarea „buchiei” regulamentului, iar S. Berejan, la rândul său, încerca să-i demonstreze futilitatea prescripţiei respective. Lovindu-se de neînduplecarea funcţionarului, onestul savant S. Berejan i-a tăiat-o scurt: „Dragă, dumneata ar trebui să ştii că Berejan nu e omul care pune un cuvânt pentru cineva care nu merită şi, în general, nu e omul care «greblează» în stânga şi în dreapta doctoranzi” (aluzie făcută atât la mediocritatea unor doctoranzi, cât şi la „goana” unor conducători de a avea cât mai mulţi doctoranzi).
Spaţiul nu ne permite să aducem şi alte exemple, dar, cu siguranţă, nu putea să greşească prof. E. Coşeriu atunci când, în avizul de susţinere a candidaturii lui S. Berejan la alegerile pentru titlul de membru plin al A.Ş.M., punea în prim-plan „atitudinea luată şi consecvent menţinută de dl Berejan în chestiunea limbii naţionale. Interviul acordat de curând de Domnia Sa în această privinţă revistei «Limba Română» e un model de rectitudine şi de etică ştiinţifică (subl. n. – Gh. P.)” („Denumirea limbii noastre e cea pe care o ştie toată lumea – română”. Dialog: Alexandru Bantoş – Silviu Berejan // „Limba Română”, 1995, nr. 3, p. 59).
4. Declar că am fost plăcut surprins de această întrebare a chestionarului, deoarece numele lui S. Berejan este asociat, preponderent, cu cercetarea unor fapte concrete de limbă, adică cu preocupări în anumite direcţii ale ştiinţei despre limbă (ceea ce, într-un anumit sens, corespunde realităţii). Dar, în acelaşi timp, se trece cu vederea peste un alt adevăr, întrucât, dacă în cazul studiilor lui S. Berejan atestăm o examinare inteligibilă şi profundă a faptelor glotice concrete (cum ar fi infinitivul verbului, sinonimia, polisemia, terminologia ş.a.), apoi acest lucru se datorează anume substanţei teoretice consistente de la care porneşte savantul. În acest context, cititorii ar trebui să ştie că prof. S. Berejan a simţit „adevărata atracţie pentru munca ştiinţifică, pentru cercetare, pentru studiu în genere” doar atunci când s-a „ocupat de lingvistica teoretică, de lingvistica generală” („Lingvistica nu m-a făcut fericit...” . Interviu cu S. Berejan realizat de T. Rotaru // „Momentul”, 2 august 1997, p. 3). Un detaliu semnificativ în acest sens: despre pasiunea lui S. Berejan pentru aspectele teoretice ale limbajului ne vorbesc nu numai nenumăratele studii consacrate în mod special problematicii respective sau studiile în care se analizează fenomene concrete de limbă (înseşi titlurile acestor studii trădează această pasiune), dar şi aprecierile pe care le dă activităţii de ansamblu a unor lingvişti sau scoaterea în evidenţă anume a aspectelor teoretice – ca fiind prioritate şi decisive – în cutare sau cutare studiu apreciat de el.
5. La acest capitol – de ce nu aş recunoaşte şi, în acelaşi timp, de ce nu m-aş făli – am material suficient nu doar pentru o carte. De regulă, fiecare doctorand reţine o calitate definitorie a conducătorului, reiterând insistent că X, adică conducătorul său ştiinţific, este„model de...”. În cazul regretatului profesor, această formulă nici pe departe nu i se potriveşte, deoarece S. Berejan a fost, cu adevărat, un „fenomen” pe care nu o singură generaţie de lingvişti urmează să-l decanteze punctual. Vorba e că orice citire şi / sau recitire a operei berejaniene, orice meditare asupra felului de „a vedea lucrurile” al Magistrului, orice zăbovire asupra gesturilor şi reacţiilor interlocutorului S. Berejan ne conduc univoc la ideea că acad. S. Berejan a reprezentat o simbioză fericită de „modele”: model „de rectitudine şi de etică ştiinţifică” (E. Coşeriu), model de mare patriot care a „iubit dintotdeauna limba şi neamul” – sentimente care i-au „insuflat energie şi putere de rezistenţă”; model de dăruire plenară ştiinţei – fapt confirmat de S. Berejan prin detestarea cu nonşalanţă a stării de repaos (ca atribut al octogenarilor) până la ultima clipă a vieţii (numai în ultimii doi ani ai vieţii, prof. S. Berejan a participat la peste douăzeci de manifestări ştiinţifice naţionale şi internaţionale, fiind concomitent şi membru a peste cincisprezece consilii, comisii, comitete etc.); model de coordonator ştiinţific al unei lucrări ştiinţifice care ştie „a face plinul” doctorandului – totul e în funcţie de capacitatea „rezervoarului”; model de a nu se ascunde în umbra onorurilor: în caz contrar, „nu ar fi depozitat o bună parte din cărţi la cumnata din Râbniţa” sau feciorul Aurel nu ar fi stat fără „acoperiş propriu deasupra capului” până în 2000; model de a suporta cu seninătate critica, întrucât, după propria-i mărturisire, „cercetătorul ştiinţific Berejan şi-a făcut datoria civică până la capăt. Dar să se ia la harţă meschină cu oameni neştiutori, rău intenţionaţi sau, pur şi simplu, necinstiţi în acţiuni nu are nici un rost”; model de savant nepoluat de invidie, întrucât cei din jur ajunseseră prin anii ’90 ai secolului trecut să se întrebe nedumeriţi, vorba lui N. Esinencu, „Cine i-o fi purtând oare medaliile?” (S. Berejan a fost ales, de exemplu, membru corespondent al A.Ş.M. abia la 62 de ani); model de menţinere a unei atmosfere benefice în familie: or, „în majoritatea cazurilor, deşi nouă, bărbaţilor, nu ne convine, soţia are dreptate”.