Un munte de erudiție și competență

Născut la 3 iunie 1938 în Căinarii Tighinei, Mircea Coloșenco – reputat istoric literar şi editor originar din Basarabia – este, pe bune, consătean cu Alexei Mateevici. Și nu doar atât. Căci datul său nativ este acela de om al scrisului, al culturii și al cercetării, dat care, precum se știe, i-a fost prin excelență caracteristic și poetului ecleziast de la începutul secolului trecut.

Cum îi stă bine unui basarabean, Mircea Coloșenco are, în parte, obârșii slave și un nume ce îl leagă concomitent de noțiuni ce stau oarecum sub zodia belșugului: radicalul „colos” din numele lui de familie poate fi interpretat, o dată (cu accentul pe prima silabă), drept „spic”, iar cu accentul pus pe ultima silabă – drept figură umană de mărime impunătoare și cu puteri neobișnuite. Dacă suntem atenți la palmaresul profesional de ultima oră al lui Mircea Coloșenco, vom regăsi aici informații ce confirmă aceste caracteristici.

Ivit pe lume cu doi ani mai devreme de data pretinsei eliberări din 28 iunie 1940, Mircea Coloșenco a împărtășit destinul refugiatului în propria țară și, evident, nu i-a fost deloc ușor să supraviețuiască, cu atât mai mult să se afirme pe tărâmurile bibliologiei, ale istoriografiei și muzeografiei literare. Dovadă e întârzierea cu care și-a croit acest drum...

Experiența acumulată în anii de cercetare asiduă și valorificare judicioasă a patrimoniului literar l-a propulsat în lumea muzeografilor, în care a fost acceptat drept unul de-al casei, angajat mai întâi pe post de muzeograf principal la Muzeul Literaturii Române din București, ca mai apoi să fie promovat în calitate de referent de specialitate și consilier la Direcția Muzee și Colecții a Ministerului Culturii unde, competent și cu multă rigoare, s-a ocupat de punerea în valoare a unor case memoriale din țară.

L-am cunoscut anume în acest context benefic al activității sale pe tărâmul culturii; l-am urmărit și admirat în plină acțiune de organizare a întrunirilor din ciclul „Valori bibliofile”, desfășurate la scară națională, cu participarea cercetătorilor interesați de studiul cărții vechi românești...

Robust, însă fără să fie prea înalt; îngăduitor, dar nu într-atât încât să rămână fără replică atunci când aceasta se impune; generos din fire, cu o privire pătrunzătoare exprimând neostentativ o atitudine demnă; povestitor dotat cu harul relatării înțelepte a unor fapte din cele mai diverse sfere ale cunoașterii umane; cu un simț înnăscut al umorului și jovial fără a se da în spectacol, Mircea Coloșenco era și a rămas omul comunicării vii, promotorul faptelor concrete, prietenul bun al adevărului și al lucrului bine făcut.

I-am adresat, chiar de la prima noastră întâlnire, vorbindu-i cu deosebit respect, ca unui mareșal al cărturarilor, îndemnul de a trece Prutul. Invitat, în anii de la urmă, la diverse evenimente cultural-literar-artistice, a acceptat să vină cu interes, dar dezinteresat material (a suportat tacit, când nu s-a putut altfel, cheltuielile de călătorie!), la Chișinău și la Căușeni, unde a vorbit frumos și la obiect despre Mihai Eminescu și despre cultura națională; despre Bogdan Petriceicu-Hasdeu și fiica acestuia, geniala Iulia Hasdeu; despre poetul ecleziast consătean Alexei Mateevici, despre care a scris și publicat, la București și la Chișinău (a se vedea revista „Limba Română”, nr. 4 din 2017) articole judicios-elogioase și pe care, într-o vibrantă comunicare rostită în acest an, 2018, la Muzeul Național de Literatură „Mihail Kogălniceanu”, unde am consemnat, împreună, 130 de ani de la naștere, l-a definit drept „un poet genial”...

Anul trecut, în august, la Căinari, unde veniserăm – iarăși împreună – pentru a vizita casa-muzeu „Al. Mateevici”, în contextul omagierii scriitorului la o sută de ani de la trecerea în eternitate, am pășit, intrigat și cu sfiiciune și pe ulița copilăriei lui Mircea Coloșenco. De astă dată, la întâlnirea cu consătenii, printre care erau și câțiva foști congeneri-colegi de școală, în momentele cele mai „dramatice” ale întrevederii cu ai săi, cărturarul a trebuit să-și înlăture masca incisiv-jovială, proteguitoare, pe care o afișează uneori. În acele clipe, l-am surprins pe Mircea Coloșencă în altă ipostază – sentimental și înduioșat până la lacrimi...

La munți de ani, iubite maestre!