Sedițiosul echilibrat

Mi-e foarte lesne să scriu un rând-două despre istoricul literar român Mircea Dumitru Coloşenco, întrucât orice aș spune despre domnia Sa (+...–), tot îmi va găsi ceva de... reproșat.

Domnul Coloşenco e... mare. În toate dimensiunile. Notorietatea şi numele i-au crescut paralel şi în proporții care au depășit cu mult orele de odihnă, substanțialitatea, temeinicia şi seriozitatea cercetărilor sale atrăgând, firesc, atenția Academiei Române, care l-a şi selectat printre colaboratorii permanenți. Așa au apărut ediții de opere complete ale unor scriitori stâlpnici ai literaturii române, ediții deja de referință pentru interesații în ale destinului acesteia.

Adesea, tonul scrierilor sale e sedițios, răzvrătitor adică, fiindcă, temperamental, Mircea Coloşenco nu e abătut spre compromisuri şi, mai ales, spre inexactități. La el axioma (axiom „demnitate” sau axios „preţios”) exclude demonstraţia oricât de sclipitoare.

În rest, toţi trebuie să excludem din comportamentul dumnealui permanent scorţoşenia, dumnealui ştiind că flexibilitatea şi coerenţa spiritului personal îl fac adaptabil oricărui auditoriu; pe care, mai apoi, cu verbul său ascuţit, direct şi, nu o dată, ironic, îl seduce.

Că Mircea Coloşenco, născut la 3 iunie 1938, e basarabean, maladeţ! Că şi eu îs tot din ţara aceea, mai mărişor însă cu vreo trei ani, mă obligă să-mi amintesc: în satul Prodăneştii Vechi, de pe Răut, nu foarte departe de Floreşti, avea casă, chiar în spatele şcolii la care învăţător era tata, moş Gheorghe Balan. Într-o zi, văzându-mă mergând ţanţoş cu mânuţele în buzunarele unor pantaloni scurţi, îmi zice: – Măi voinicule, tu ai s-ajungi om mare, măi, auzi?

A solomonit bine moş Gheorghe Balan. Am ajuns să vorbesc, eu, om neînsemnat, despre Mircea COLOŞENCO, om cu adevărat mare.

La mulţi ani, Maestre! Mulţi, peste 80!